Arhiva

Archive for 4 decembrie 2014

LORINCZI FRANCISC-MIHAI, UN STROP DE IUBIRE…

4 decembrie 2014 Un comentariu

CULMILE SUNT FĂCUTE SĂ FIE ÎNVINSE!

 

 

 

Citind recentul volum Pe vremea secerişului al tânărului poet cu o evoluţie literară vibrantă, gentleman-ul LORINCZI FRANCISC-MIHAI, un suflet baroque, care, asemenea unui Stradivarius încercat pentru prima oară, nu mică îţi este mirarea constatând că sunetele sale par să nu rezoneze în acorduri clasice, nu taie aerul şi nici nu vibrează decât la atingerea acutelor, sus, la înălţimi unde ciocârlia, îmbătată de singurătate şi de vastitatea fără margini a unei canavale albastre, domeniul lui Velasquez, nu mai poate face o întoarcere controlată ci, sub vraja visului urcării, coboară ameţită lovindu-se de încremenirea unei stânci, a cărei mirare nu va fi capabilă să-i atenueze impactul cu duritatea sa de granit trimiţându-ne unda de şoc a unei poezii nu doar elevate ci chiar sublimate, întocmai ca sublimata personalitate a acestui afabil cuget în care gândirea poetică se va lăsa arsă de flacăra unui creuzet, flacără ce se va numi eternitate.
Poetul cu statura şi aura unui suflet serafic, cu gesturi suple şi lipsite de orice fel de complexe, ne propune un nou volum, al 7 lea, de versuri, intitulat simplu şi nevinovat: Pe vremea secerişului.
Scrisă cu o vervă, mai degrabă cântată, într-un metru antic, cartea, de la început până la sfârşit, aruncă o lumină sfântă peste fulgerarea coasei sub al cărei tăiş fierbinte, cad spicele cu bob auriu, aşa cum îi place să spună, adesea, acestui lord cu glas molcom.
Imagistica unică, nu este doar sugerată ci este şi lucrată cu canoane vechi. Atmosfera creată de amplele, luminoasele şi aproape seraficele stihuri, ne duc cu gândul la inegalabilul portret al poeziei marelui simbolist Paul Verlain, acela care a dominat, în scurta sa vieţuire, ultima parte a veacului al XIX-lea.
Ideatic, dar mai cu seamă metaforic, poemele acestui gentilhomme cu suflet de muntean, sunt o grupare fericită de arabescuri şi idei care, oricât de mult s-ar căuta strămutarea lor într-o altă lumină, vor rămâne sub soarele antic, de la firul cel mai firav până la maiestuoasa cădere a spicelor sub secera Lunii, în timp ce autorul, cu alese cuvinte, ne spune: sub piersicii în pârg agăţat de gâtul tău / stam stelele să le apuc pe toate / şi coapte ca amiezile din piersici / să te storc de must în şoapte / noaptea toată se lumina / ca de la un uriaş candelabru / un salon / nobiliar / iară noi / cerşeam umili / un strop de iubire. Da, totul rămâne suspendat, om şi natură, terminându-se abrupt, dar frumos, amintindu-ne fragmente din lecturarea gândirii marelui filosof german Friedrich Nietzsche.
Tonul şi acordurile unei muzici subtile întregesc visarea absolut personală a acestui trubadur, pe inima căruia s-au tors multe nopţi în dimineţi şi visare.
Ciclul de poeme Pe vremea secerişului este o adevărată invitaţie la meditaţie, la o imersiune în adâncul versului liber, absolut fără nici o constrângere, aşa cum a gândit-o autorul ei.
De la aceste rânduri prin care am mai pierdut ceva din încărcătura exprimării poetului, doresc să vă întorc, încă o dată, la poezie.
Deschidem din nou cartea la primul capitol al acestei aventuri tainice şi misterioase. O nouă uvertură, încercarea unei introspecţii într-un adânc plin de fantezie şi alese versuri cu care, în mod cert, poetul Lorinczi Francisc-Mihai, va fi validat, de timpul însuşi, această dimensiune care ne ridică în slava cerului ori ne trece în uitare: Potcoava gândului / pe arătura proaspătă / după seceriş / un salt de capre / din desiş / trei fazani / în alergare vântul / cântând / simfonia verii în apus.
Cu un gest specific, surprinzător, amplu dar sfios, poetul continuă cu o frumoasă metaforă a semnelor timpului cu ciclurile sale şi atât de prezenta lui nefiinţă, punându-l pe ilău şi cu cel mai neaşteptat gest, îl transformă într-o potcoavă a gândului care, aruncată peste cap, se presupune a-ţi aduce noroc. De observat că, din când în când, tainic, autorul acestor imagini memorabile, mai pune din loc în loc câte o rimă furişată, aşa ca şi când totul ar fi întâmplător. Poemul în sine, este un moment care vine o dată cu ivirea primelor semne ale toamnei sau aşa cum însuşi poetul a spus: finalul unei simfonii, adică răstignirea, pe crucea Carului Mare a verii care, constatăm cu părere de rău, este spre final.
Ne menţinem tot în primul capitol, unde întâlnim un poem splendid: era vara pe vremea secerişului / când îţi arătam în depărtare / peste punţi efervescente / cum prin furtuni de nisip / pe jos peste ape mari pe plute / vom călători înspre ţinuturi / hiperboreene / şi ne vom arunca / sub cascade reci / ne vom îmbăia în lava vulcanilor / până când cuvintele / ne vor legăna / conştiinţa / dincolo de / abisuri / în deltele aristocratelor artere.
Este evidentă intenţia, atât de raţionalului nostru poet, de a-şi aşeza, în pagină, caligrafia în tot felul de corpuri geometrice, ceea ce îi şi reuşeşte, dând un şi mai plăcut aspect spaţiilor ocupate cu versuri novatoare, poetice şi cu o estetică nouă, surprinzătoare: te aştept cu / braţele deschise / în macii de iunie / să râdem împreună / să ne iubim / să cântăm / dragostea noastră / până în noapte / când / luna / se face oglindă pentru noi.
Iată o desprindere a iubiţilor din spaţiul teluric şi apariţia lor într-un loc feeric, în lanul de maci roşii, asemenea focului nestins al dragostei celor doi, care par să rămână uniţi cel puţin pentru viaţa aceasta. Luna este, ca de atâtea alte ori, oglinda în care cei doi se văd pe ei înşişi, şi mai văd, în adâncurile astrului, de ce nu, destinul lor de îndrăgostiţi, semnele tainicei lor contopiri precum şi trecerea lor prin acele sfinţite lanuri de maci. Poetul face din nou dovada imaginaţiei sale profunde; inima sa este mereu de veghe şi gata de contopirea în cugetul iubitei sale, fapt ce s-ar putea vedea în oglinda Lunii: croieşte-mi haina dragostei / din macii-n floare / ce veşminte delicate de prinţ / îţi întind mâna / prinde-o degrabă / şi sari în luntrea mea / să colindăm / peste lanuri / sub cer / ard miresmele în noaptea de aur.
Într-un poem din ciclul Macii dragostei, veşnic îndrăgostit, el, prinţul iubitei se vrea, după propriile afirmaţii, în haina dragostei lor ce va dăinui mereu. Visătorul incurabil vrea să o aibă în preajmă pe aceea care-i citeşte şi gândurile şi paşii. Împreună dragostea lor se poate mărturisi, se poate împărtăşi, trăind împreună, visul călătoriei peste lanuri pe sub cer şi prin focul miresmelor unei nopţi de aur, din care vor turna pecetea dragostei lor, purtată în sân.
Din lanul de maci, ne îndreptăm acum spre un nou ciclu, În lojele grădinii: tu duci o lădiţă de gutui pârguiţi / la gât porţi un şal galben / pe care îl adie vântul / gândul se ridică / dincolo de malul albastru / în strunele unei viori / care plânge duios / se scutură arborii / de frunze arămii / ce duc dorul pământului / dor de-a se întoarce acasă / poţi să fii un stâlp înalt / care atinge cerul / o clepsidră / prin care / se cern pulberi de aur din azur / fără limbă care să lovească / clopotul timpului.
Nimic nu ne poate opri să ne referim la marele curent literar francez, simbolismul, în care au crescut de copiii fulgurantului Arthur Rimbaud, care ne-a umplut, de multe ori, inimile cu tulburătoarele sale poeme, ca, în momentul în care încă mai doream un strop din frumoasa lui nebunie, el, la doar 18 ani, să renunţe complet la a mai scrie!! Gestul confirma supremaţia pe care nu o va împărţi cu nimeni. Nici măcar cu universalul Paul Verlaine, care la rândul său a trăit incandescent vraja poeziei, care fizic va dura şi ea prea puţin, aşa încât, o dată cu „plecarea” sa, intra intr-o eclipsă totală ultima parte a secolului al XIX-lea.
Elegantul nostru spirit, acest cavaler înalt, suplu şi mai mereu visător, Lorinczi Francisc-Mihai, la cei 37 de ani ai săi, acum este mai hotârât decât oricând, să săvârşească smălţuirea poeziei sale. Are propria cale şi nu pleacă urechea la alţi confraţi în ale poeziei. El, doar el singur, asemenea meşterului din Cremona, este hotărât să subjuge lumea literară. Talentul său şi ardoarea cu care atacă fiecare vers îmi spun că va izbuti să câştige pariul cu timpul. De ce nu, când iată cât de frumos se explică mai jos: doar bătăile inimilor noastre / mărşăluiesc pe aleile pe care / dragostea / am scris-o pe pietre / şi pe mugurii care se nasc / nesfârşit ca lacrimile ierbii / pe care le şterg razele soarelui / dimineaţa / te iubesc / atât de mult / şi te port în ulciorul divin.
După cum vedem, misticul este nelipsit din versurile prin care, profanul este doar un pretext stingher, ceea ce dă strălucire şi aură fermecată versurilor acestui apostol îndrăgostit nebuneşte de singura călugăriţă pe care o cunoaşte.
Aşa trăieşte Francisc-Mihai, zis şi Feri pentru toţi prietenii apropiaţi, toate momentele zilelor şi chiar momentele nopţilor, când numai ei doi par a fi singurii muritori sub tremurul Lunii triste.
Rar mi-a fost dat să văd o asemenea ardere poetică, un asemenea incendiu devastator, în flăcările căruia el, poetul, cântă Ave Maria, numele soţiei sale dragi, celei căreia îi dăruieşte această magnifică prosternare poetică. Scrisul meu este de prisos şi se înclină sub dogoarea unor astfel de versuri: erai jarul din focul rubiniu / ce ne scălda faţa / când ne tăinuiam frumuseţea / în cuiburile glaciare / şi ne clădeam spiritul / cu lumina din stele / care curgea neîmblânzită / peste flămânda / noastră / căutare / neprihănită / dragoste / cu care îmbrăţişam cupola.
Şi din aceste versuri în flăcări, poetul, cu mari resurse, se ridică la nivelul excelenţei sale zilnice, în care trăieşte ca un muritor zeificat. Cuvintele sale molcome dar profunde vin să completeze un destin poetic unic peste vastitatea poeziei în sine, peste zodia unui suflet înflăcărat doar de dragostea iubitei sale, pe care o introduce maiestuos în fiecare spaţiu artistic.
Ultimul ciclu intitulat Lebedele de cristal completează, fericit, tot ce am supus mai sus: lebedele valsează / şi gâtul şi-l rotesc gingaş / vaze de cristal de Boemia / peste luciul oglinzii reci / hiperboreene / cu ochi pătrunzători în adâncul lacului / pe care stau buchete rotitoare / nuferi pe tăul auster al liniştii / o barcă singuratică loveşte ţărmul / sub talazuri luna se frământă / un tablou / suprarealist / peste / un dor nebun / de a face cuvintele să cânte. Într-un alt poem citim: zborul din cenuşa ulcioarelor / este mângâierea umbra oppositorum / din nobleţea cvadridimensionalului / un zbor în tridimensional / din oul magic zbatere de aripi / acompaniat de fâlfâitul reverberaţiilor / din pirogile primare / acolo unde
Miracolul / este îngăduit / doar / prin acceptare / cu convingerea de a fi / viţă prinsă în butuc de vie.
Versurile acestui câmp sunt grele de profunzimi trimiţându-ne discret la Nietzsche, în acel asfixiat spaţiu de preaplinul ideilor fulgurante, versuri cu o încărcătură stilistică adânc filosofică, la îndemâna acestui talentat şi riguros profesor. Vorbim, mai degrabă, de o biciuire a cuvintelor, aşa încât, finalmente, să se contureze opera, de cristal şlefuit, cu migală apostolică, prin care lumina zilei să se confunde cu definiţia luminii înseşi.
Multe sunt paradigmele pe care ni le pune în cale acest creator de frumos, tocmai în ideea că frumosul se obţine cu trudă sfinţită, cu puteri zeificate, revelate numai omului în prag de sfinţenie, aşa cum lasă impresia acest talent care aşteaptă să erupă peste nevrednicia şi miopia multor profesionişti, care nu au împărţit nimic din tainele lor cu nobilul caracter purtând numele de Lorinczi Francisc- Mihai. Pe el mizez în pariul meu cu viitorul, pe care, sunt sigur, că îl va câştiga. Fac această afirmaţie pentru că sub frumoasa lui modestie, răbufneşte, cu neputinţă de a fi oprit, talentul robust, novator, pur şi ingenuu. Aşadar, să aşteptăm viitorul.
Ultima strălucire a veacului XX îşi aşterne de culcare sub vraja atâtor imense tablouri ale veacului XXI care, în sfârşit, răsuflă uşurat după ce, timp îndelungat, şi-a purtat formidabila sa povară, hipnotizat de solemna rotire a gâtului lebedei de cristal, căreia i-a dat viaţă pulsul unei inimi mai generoase decât aceea a lui Hanibal stând pios la porţile Romei, timp în care Cartagina ardea în flăcările care încălzeau doar armatele romane.

OVIDIU VASILESCU

 

Lorinczi Francisc si Ovidiu Vasilescu ??????????Afis Pe vremea secerisului

Categorii:ESEU, literature

Suntem reali şi imponderabili…


EXISTENŢĂ
Să ne strigăm pe nume, cu glas tare,
poate va răspunde cineva în locul nostru din munte
şi ne va convinge că suntem reali şi imponderabili…

Doresc un punct de sprijin, un semn, o vorbă,
dar toate tac, închise în codul genetic al zilei.

Sub mine mineralele se fac flori
şi lumina se deschide ca o mână de bărbat…

 

Constantin Stancu

Categorii:literature, POEMUL

Daunele morale: situaţii speciale, cuantificare, condiţii, reguli


Un prim aspect in cuantificarea daunelor morale de care instanta trebuie sa tina seama, il reprezinta durerile fizice (pretium doloris) suferite de reclamanta, atat in momentul producerii accidentului, cat si ulterior, ca urmare a amputatiei membrului si a tratamentelor medicale necesare in vederea recuperarii. Aceste dureri sunt inimaginabile, fiind de o intensitate si durata majore. Referitor la durerile fizice, o componenta a acestora o reprezinta si cele incercate de reclamanta ca urmare a fizioterapiei necesare recuperarii medicale ulterioare pierderii membrului si inlaturarii celorlalte efecte secundare derivate din aceasta (scolioza, etc.).Totodata, chiar daca amputarea membrului superior a fost efectuata sub anestezie, disparitia efectelor acesteia i-a produs dureri groaznice reclamantei.

Un al doilea aspect care trebuie avut in vedere in stabilirea cuantumului despagubirilor, il constituie durerea psihica incercata de reclamanta ca urmare a pierderii bratului si care se manifesta pregnant, creand victimei un complex de inferioritate pe mai multe planuri. Imprejurarea ca o tanara frumoasa, inteligenta (reclamanta fiind studenta in anul III la Facultatea de Drept), nu are un brat, i-a cauzat acesteia o depresie grava ce a determinat schimbarea radicala a reclamantei, dintr-o persoana vesela, extrovertita, perfect integrata social, intr-o persoana retrasa, introvertita, ce nu agreeaza compania tinerilor si prefera sa traiasca singura.

Prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis) cuprinzand toate vatamarile si leziunile ce aduc atingere armoniei fizice sau infatisarii persoanei este de asemenea, un element fundamental, acesta fiind imposibil de acoperit printr-o eventuala protejare care sa mascheze infirmitatea, iar impactul psihic asupra victimei este cu atat mai dur cu cat aceasta traieste intr-o societate ce pune tot mai mult accent pe aspectul fizic si frumusetea exterioara.

Infirmitatea suferita de reclamanta ii creeaza acesteia un complex de inferioritate aproape imposibil de surmontat, dramatismul acestei situatii fiind accentuat de faptul ca reclamanta va trai toata viata cu acest handicap fizic si psihic. In conditiile in care reclamantei ii lipseste un brat, este de la sine inteles ca multe activitati ii sunt interzise acesteia.

Mai mult, in literatura de specialitate s-a afirmat ca exista o specie de prejudiciu numit prejudiciu juvenil, reprezentand un tip aparte de dauna corporala, care creeaza in favoarea victimei un drept special la reparatie, cunoscut sub denumirea de pretium juventutis. In autonomia acestui tip de prejudiciu, varsta victimei are o importanta aparte. S-a spus ca „indemnizarea separata a prejudiciului juvenil este justificata in cazul in care victima este o persoana tanara si este in mod special afectata posibilitatea sa de a beneficia de avantajele specifice varstei tinere.

Categorii:PRACTIC
%d blogeri au apreciat: