Prima pagină > GÂND, literature > Adrian Botez şi povestea abatelui

Adrian Botez şi povestea abatelui


ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL

 
În cartea sa “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea”, despre care, deja, am vorbit (carte scrisă de-a lungul unei vieţi întregi, de peregrinări şi observări adânci a firii umane, dar apărută abia prin 1638 sau 1639, se pare) – nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara scria aşa, într-un rând (foarte aproape de finalul cărţii sale celei ponegrite, năpăstuite şi prigonite):
„Drumeţul care se avântă prin munţii Abruzzi , riscă ori să fie victimă a tâlharilor (cei mai mulţi, ajunşi <>, cum le zic localnicii, din pricina sărăciei, piaza cea rea, care roade necruţătoare, ca o ciumă, Italia de Mijloc şi de Sud), sau victima nălucirilor mistice. M-am închinat, şi eu, cu luciditatea înfrântă, la biserica marelui castel spaniol, din orăşelul L’Aquila.
Pe vremea papei Celestin al V-lea , oraşul L’Aquila (fiind construit pe locul unui lac secat, de parcă oamenii oraşului ar fi voit să caute, cu orişice preţ, sub glie, chiar şi cu preţul revelaţiei ultime, originile apelor de la-nceputurile lumii, spre a înţelege mai limpede cerul – a devenit unul dintre cele mai cutremurate pământuri ale Italiei!) a fost dăruit cu două lucruri de luat în seamă: întâi, cu o frumoasă şi tristă biserică – apoi, cu o sărbătoare paradoxală – <> – <> (care trebuia să însemne smerenie întru curăţia paradisiacă, dar trezeşte, mai curând, în oameni, dezmăţul). Multă trufie şi pompă deşarte, nicio credinţă care să înalţe ochii spre cerul de aici – un cer atât de intens albastru, încât, fără să vrei, privindu-l numai, cazi în genunchi, dacă nu eşti împietrit.
Munţi exasperaţi întru înalt, catifelele râului Aterno, neliniştile vălurite mistic ale mării Adriatice – dar, mai cu seamă, cer tragic. În rest, tâlhari sălbatici, înţepeniţi în cruzime (modul savant şi, fireşte, sofistic, de a rezolva problemele cerului de aici) – şi preoţi şi călugări, tălăzuiţi de întrebări fără de răspuns, împotriva cerului, şi de răspunsuri fără de urmări, întru dezvăluirea afundurilor de cer şi iluminatelor valuri de mare – amândouă cetele umane, deopotrivă hoinărind prin pustiul conştiinţei.
Am ales să mă înfund, singur ca de obicei, în munţi. Este singurul fel de a te împotrivi, eficient, sofismelor ipocrite şi deznădăjduite ale lumii căzute. Şi de a continua să-ţi visezi, cu fiecare stâncă urcată, nădejdea.
Se vestea, printre <>, cum îşi zic, pe aici, ţăranii, că, într-o grotă a muntelui, s-ar afla paradisul de bezne al unui anahoret tare bătrân. Era mai bătrân (grăiau ei în dodii) decât timpul. Nu ieşise de acolo, din munţi şi din peşteră, niciodată, de când se ştiau ei şi moşii lor, pe pământ – parcă de la naşterea lumii încoace. Şi spuneau, pe la mesele cinei, că sihastrul ar fi fost atât de aproape de îngeri, încât mulţi îl vedeau, înspre amurg, zburând fără de aripi, precum o ceaţă cu chip, prin luminile aerului mătăsos. Şi, tocmai de aceea, de câteva săptămâni era, din nou, bolnav de moarte şi scârbit de lumea asta. Se spunea că zace în peştera lui, înconjurat de arhangheli, de serafi şi heruvi, şi de duioşia brutală a morţii.
Am suit mult, printre umbre de copaci şi am ajuns acolo unde nu rezistau la lumină decât jnepenii. Cât am umblat printre arbori, mereu mi se părea că sunt urmărit, furişat, de fiare umane rătăcite, setoase de sânge şi de Dumnezeu, dar neajutorate, şovăielnice. Am călcat şi urcat stânci întunecate, ca de pe lună. Şi am ajuns în dreptul intrării unei grote.
Nu greşisem mult, în părerile şi nălucirile simţurilor mele. Înaintea mea ajunseseră, la bătrânul schivnic, patru drumeţi, care deja tăiaseră, cu umerii, întunericul de la intrarea peşterii – scufundându-se, ca în moarte, în tăcerile adâncului ei.
Păşind, şi eu, dincolo de iluzie, am intrat în beznă. Întâi nu vedeam nimic, şi-mi tot frământam degetele transpirate şi palmele supraîncălzite – apoi începu să joace, în întuneric, lumina prepuielnică a unui foc adânc, de fund al unui abis revelator. La lumina flăcărilor lui întrebătoare, am zărit chipul pustnicului, care, cu adevărat, zăcea, întins pe o coastă, în partea cealaltă a focului.
Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă.
Vizitatorii care ajunseseră la pustnic înaintea mea nu mai erau, acum, învăluiţi în mantii, ci-şi desfăcuseră chipurile, larg, desăvârşit, spre cercetarea ochilor schivnicului. Erau patru. Trei stăteau împreună, găvozdiţi unu-ntr-altul, ca trei vite speriate de urletele tot mai apropiate ale lupului – iar al patrulea era singur, stingher.
Fireşte, nu îndrăzniseră să înainteze toţi deodată, nici măcar cei trei, care se vedea că sunt legaţi prin sânge – ci-l lăsaseră pe cel dintâi dintre ei trei să se târască în genunchi, până la marginea focului. De partea cealaltă a dansului luminii se aflau ochii cei imens deschişi ai cercetării, sau ai unui vis adevărat, bolnav şi înfrigurat. Drumeţul mişcat spre limita luminii era, de fapt, o tânără fată.
-Preasfinţite, îndură-te şi binecuvântează! – se auzi, din pământ, glasul ei melodios şi sfios. Am venit, aici, tocmai din Friuli, cu un frate al meu, oştean de vază, şi cu sora noastră, întoarsă din tristeţea mânăstirii. Sunt fiica ducelui…
-Ştiu cine eşti şi sunteţi toţi. Te du acasă şi mărită-te, cu grabă. Cel hărăzit ţie te aşteaptă.
-Dar părinţii mei nu-l vor…că-i sărac şi nu-i nobil…
-Dacă vrei să împlineşti două vieţi, du-te chiar acum şi fă ce trebuie, în acest ceas. Nu pot părinţii din lumea asta, de azi, să schimbe crugurile stelelor, dar pot, în schimb, clipa de fericire s-o dea otrăvii. Faci cum îţi zic – şi va fi mai bine, cu o lumină, în lume – …şi bătrânul îşi opri brusc grăirea, de parcă vorbele lui ar fi trecut, dintr-odată, în alt loc şi-n alt timp, ca dintr-o odaie într-alta.
Nemaiauzind vorba schivnicului, fata se trase, tot în genunchi (dar, parcă, mai umilită de cum venise…), înafara bătăii flăcărilor. În felul acesta, lăsă loc pasului trufaş al fratelui ei, care nu îngenunchease, ci mergea, ca spre o redută deja cucerită de soldaţii lui.
-Eu, părinte… – îşi drese vocea, cu evident efort de îndulcire falsă, tânărul.
-…Ieşi afară din peşteră, golane! – se auzi, deodată, în mod cu totul neaşteptat, glasul tunător (cât să prăbuşească pereţii grotei peste cei de faţă!), al celui ce părea că-şi stinsese toate puterile, în vorbele cele dinainte, grăite pentru fata cea mare a ducelui. Aerul peşterii de bezne se despărţea şi se-nmulţea, în triunghiuri tot mai ascuţite şi, parcă, tot mai luminos-arzătoare, zbătute amarnic, precum faldurii unei mări, şi reverberate la infinit.
…Se auziră nişte lipăituri sfioase, scrâşniri surde şi mărunte dărâmări de pietriş – iar cel trufaş dispăru, precum o felină mică şi jigărită, în beznă (într-o parte ori alta a locului), copleşit, ca de un ordin de general celest, de glasul schivnicului. Gândeam că, afară, îşi va regăsi sora mai mare (a cărei mişcare spre ieşirea din peşteră n-o auzisem). Ori, poate că nu.
…Fata cea mică, rămasă singură, faţă în faţă, cu flăcările trosnitoare ale focului, poate din pricina fricii, căzu, şi ea, în genunchi, târându-se, după pilda soră-sii, până la marginile suportabile ale luminii:
-Preasfinte, eu aş vrea să ştiu dacă mă voi mărita cu fiul…
Nu se auzi decât trosnetul înăbuşit şi continuu al focului. Fata îşi făcu, iarăşi, curaj:
-…Cu fiul contelui… – şi vocea i se frânse, iarăşi.
Niciun răspuns, din partea de dincolo de foc. Nedumerită şi înfricoşată, fata tăcu frânt şi se ghemui în propria-i tăcere.
…Aşa se scurse aproape un sfert de ceas. Poate. Eu stăteam în picioare, rezemat de o stâncă. În cele din urmă, frângându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele până la sânge, fata se ridică, umilită, şi se întoarse să plece. Atunci auzi, de dincolo de luminile focului:
-Străduieşte-te şi fii mai bună. Dar ştiu că e zadarnică fie şi încercarea, pentru cei slabi şi fără de vlaga hotărârii… – …şi fata se întoarse şi se pierdu, de tot, în beznă.
Nu ştiu, poate că a aflat, în cele din urmă, intrarea peşterii.
…Al patrulea hoinar venit şi oprit aici, în peşteră, ieşi de dincolo de umbra singurătăţii sale. În genunchi, parcă vorbind cu sine, zise, cu tristeţe:
-Am venit să văd dacă e adevărat că vezi. Am venit să întreb nu despre mine, ci despre lumea asta, preasfinţite. Dar văd că tu vezi numai ceea ce toţi văd, şi te interesezi mai curând de fleacuri, de zadarurile clipei, decât de veşnicie…
– Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci…iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…
…Eu n-am mai zăbovit. Ce nu înţelesesem cu ochii şi mintea, simţisem, cu lumina cea mare: inima.
Ieşit din grotă, umblând şi revenind în lumea zadarului şi larmei fără de minte şi folos, am auzit, după mulţi ani, că fata cea mare a ducelui din Friuli, măritată cu un meşteşugar din Pescara, era, de către oamenii săraci, cea mai iubită şi respectată dintre femeile provinciei. Iar copiii ei cei trei o însoţeau, din colibă în colibă, întru luminarea vieţilor oamenilor sărmani, fie şi cu o scânteiere a focului celui mai înalt – focul milei lui Crist. Fratele ei fusese ucis, într-o încăierare pentru muieri, dintr-o tavernă. Iar sora ei mai mică se întorsese în mânăstire, devenind, cu timpul, maica superioară a mânăstirii cu pricina.
…Nu l-am mai văzut, de atunci, pe schivnic, şi nici nu i-am mai întrebat, pe oamenii Abruzzilor, despre el. Când mă întorc, uneori, în Italia, rememorând locurile tâlcurilor vieţii mele – prefer să privesc cerul de deasupra munţilor, ori pe cel răsfrânt şi adâncit, fratern, în apele râului Aterno, sau în cele, încă mai mistice, ale Adriaticii. Pretutindeni, însă, aud plânsul diavolului.”

 

 

Adrian Botez

Anunțuri
Categorii:GÂND, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: