Prima pagină > CARTEA, ESEU, GÂND, literature > Ladislau Daradici: elemente de lirică eperienţială în poemele lui Constantin Stancu

Ladislau Daradici: elemente de lirică eperienţială în poemele lui Constantin Stancu


Ladislau Daradici:

DESPRE TRUP ŞI NU NUMAI
(sau elemente de lirică experienţială în poemele lui Constantin Stancu)

Dacă în volumele anterioare ale lui Constantin Stancu se simte încă o dimensiune livrescă, intenţională a creaţiei, unele poeme constituindu-se în exerciţii oarecum neutre pe marginea unor metafore şi simboluri, în Pomul cu scribi putem vorbi deja de un lirism de o intensitate aparte, cu o componentă experienţială puternică. Practic, dintr-un „gest premeditat”, iscat dintr-o motivaţie mai ales intelectualizată, lirica poetului a devenit expresia unui cataclism lăuntric care i-a răvăşit fiinţa. Implicit, poezia sa, ca expresie a subiectivităţii, s-a înnobilat astfel prin “sângerare lăuntrică”, devenind semnificativă. Este ceea ce constata Emil Cioran în urmă cu multe decenii şi anume, că “experienţele subiective cele mai adânci sunt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge până la fondul originar al vieţii.”
Dintr-o poezie a simbolurilor şi a semnelor de întrebare (culturale, existenţiale etc.) fireşti, creaţia lui Constantin Stancu s-a propulsat pe o nouă treaptă, cea a durerii şi a permanenţei sentimentului morţii, secondată şi de acea nevoie a naturii umane de a nu lăsa nespuse „învăţăturile” destinului tău, într-un moment în care ai conştientizat că azi încă exişti, iar mâine ai putea să fii doar o amintire. Una e să înveţi de la alţii, să citeşti şi să spui, alta e să trăieşti… Sau, ca să rămânem fideli lui Cioran, el credea că o singură experienţă trăită până la margini poate “nulifica” toate bibliotecile din lume…
Se pare că Stancu a trăit (în solitudine, derută şi, poate, disperare). Destinul i-a pus la încercare şi trupul, şi sufletul. Şi când a înţeles că i se mai oferă o şansă, a grăit din nou, de data asta “rostirea” încărcându-se de înţelepciunea amară a spaimelor şi nedumeririlor sale. Şi dacă până în acest moment el absenta, practic, din propriile poeme, brodând impersonal împrejurul unor teme, motive şi simboluri ca în Aflabet imponderabil, Cal pe o monedă veche, Lampa veche, Desene pe asfalt, Zid cu fereastră (ca să citez doar primele cinci titluri din Păsările plâng cu aripi), în romanul Pe masa de operaţie sau în poemele din Pomul cu scribi rostirea este un “rod” ales al răvăşirii de sine, expresia unor trăiri intense, cu nebănuite sensuri şi implicaţii. Pentru că atunci când suntem ameninţaţi cu dispariţia fizică, repercusiunile se răsfrâng şi asupra fiinţării, a existenţei noastre spirituale; este momentul în care lirica poate deveni experienţială.
Poate că aceasta este explicaţia faptului că trupul apare ca unul din motivele esenţiale ale poemelor (lipsind cu desăvârşire din volumele anterioare). Îmi voi structura această “încercare” asupra poeziei lui Stancu din perspectiva acestui motiv, infinit mai complex şi mai semnificativ decât ar părea la prima vedere.
Pentru poet, trupul (acest purtător terestru al fiinţei) este o “catedrală de carne” primită la naştere, o “armură a sângelui”, însă un înveliş atât de fragil încât “cu prima ninsoare vei urca în cer”, desprins din acest ambalaj, dar păstrându-i proiecţia, tiparul, ca într-o succesiune de holograme, păşind “pe fiecare fulg în cădere,/ Doamne, din trupul cel tânăr/ se ridică alte trupuri, uşoare…” (Eterna reîntoarcere)
Naşterea noastră se săvârşeşte întotdeauna între două lumi, dintre care una “reală şi dureroasă”, dar primitoare totuşi cu trupul ce ni se dă, şi-n acest loc, trecerea noastră nu e decât o redescoperirea continuă a propriului trup, o permanentă acomodare la metamorfozele acestuia, în cele din urmă chiar o acceptare a dispariţiei sale: “unde mă obişnuiesc cu flacăra lui,/ cu uitarea, cu fragilitatea lui, cu adevărul lui,/ cu moartea lui în timp ce aflu acest adevăr…” (Naşterea)
Cercul vieţii este unul “de aur”, prin el iniţiindu-ne în marele adevăr al existenţei, şi anume, că doar prin moarte ne putem înţelege şi desăvârşi destinul, practic fiind obligaţi să vieţuim cu conştiinţa acestei revelaţii. Într-o zi, te naşti “cu semnul vieţii pe frunte”, în altă zi iubeşti “cu semnul dragostei pe mâna dreaptă”, în cele din urmă sosind şi ziua în care vei muri, “cu toate că nu ai un organ al morţii în corpul tău”, acest lucru fiind necesar “ca să te întâlneşti cu pomul vieţii tale,/ cu securea din rădăcina pomului tău,/ cu fructul proaspăt al pomului tău” şi aşa mai departe. (Cercul de aur)
Viaţa este privită asemenea unei călătorii în care, dincolo de „mişcarea” propriu-zisă a trupului dintr-un timp în altul, contează cu adevărat aventura existenţială a fiinţei, a spiritului: “Privirea va călători de la început la sfârşitul acestui cuvânt,/ trupul va trece dintr-o vreme în altă vreme,/ vei cunoaşte o patrie şi o altă patrie,/ vei călători de la o făgăduinţă spre altă făgăduinţă,/ căutând cuvântul rostit şi uitat, de început,/ numai pentru a te cunoaşte pe tine,/ sau doar ochii se vor mişca/ de la începutul la sfârşitul cuvântului,/ dincolo de cuvânt…” (Călătoria)
Omul îi aparţine veşniciei, purtându-şi trupul vremelnic, iar trupul, la rându-i, “unic precum veşnicia”, purtându-l prin piatră, prin tăcere, cu el, recunoaşte poetul, “voi simţi gustul nisipului,/ voi intra prin poarta deschisă a sângelui necesar,/ voi călători dintr-o adolescenţă în alta,/ voi intra în dragoste ca flacăra în lumină”. (Trupul) Poetului nu-i poate scăpa nici „misterul” sălăşluirii fiinţei noastre în trup, a însufleţirii acestui înveliş de carne, trupul fiind „ca o petală sub instinctul pur al gheţii”, fragilitate şi frumuseţe, ascunzând aceeaşi forţă ca cea care „urcă prin firul de iarbă,/ prin picioarele de cristal ale tigrului,/ prin inscripţiile vechi,/ aceeaşi forţă care preface piatra în cuvinte…” (Germinare)
Într-un poem intitulat Minunea şi dedicat lui Nichita Stănescu este surprinsă neîndurarea cu care ne purtăm cu trupul nostru, “cu gesturi neînţelese ne răzbunăm pe trup,/ de parcă am avea mai multe trupuri de rezervă,/ iar după al treilea trup am învia definitiv…// O, după al treilea cer se produce minunea…” (Minunea) În Foamea de lumină, “pierderea umbrei” readuce trupul în starea iniţială, “o scoică din care alunecă albastru,/ veacul acesta, foamea de lumină, poemul…”, într-un alt poem dedicat lui Adi Condrea, în care “uneori trupul o ia razna spre o altă toamnă”, însăşi inima va cădea împreună cu frunza şi “va pluti prin aerul zilei” până la picioarele lui Dumnezeu. (Scrierea minunii cu trupul)
Odată cu tristeţea aducătoare de “frig” (acest însemn nemilos al apropierii de moarte), vine şi vremea când trupul ar trebui schimbat pe unul mai tânăr, poetul sfătuindu-ne: “îmbracă-l în altceva mai bun,/ astrul zilei s-a frânt în milioane de oglinzi,/ ninge peste capetele noastre cu imagini din alt timp…” (Ninge cu oglinzi) În Frig (o metaforă specială a morţii), poetul surprinde fragilitatea liniei vieţii, „curmătoarea” (cea din urmă dintre ursitoare) putând să-i pună capăt oricând, chiar înainte de naştere: „În această lume prin care trecem,/ poţi să te opreşti pe o frunză-n cădere,/ poţi locui în lacrima statuii,/ e frig,/ îngheaţă visele în cel nenăscut…”
“Dezbrăcarea” fiinţei de trup (“de tristeţi trecătoare, de părinţi, de femeia mea”) devine treptat un exerciţiu necesar, ca o repetiţie involuntară pentru marea desprindere, lăsându-te însă tot mai vulnerabil şi transformându-te, în cele din urmă, într-o ţintă uşoară “legănându-se în luna plină” pentru cei din jur. (Ţinta de hârtie)
În momentele de cumpănă, omul va rămâne complet singur cu trupul său, fiinţa sa evoluând însă chiar şi în timp ce carnea putrezeşte (Singurătatea poetului), într-un alt poem, Vers rătăcit de îngeri, răzbătând obsesia nemurii în pofida destrămării fizice: „Gândesc la neputrezire,/ deşi chiar acum trupul meu se destramă/ ca o imagine în apa râului,/ îmi doresc neputrezirea/ şi aerul se face oglinzi în dimineaţă,/ descopăr o altă zi în această zi,/ viaţa mea este adevărată chiar la etajul nouă,/ privesc peste cetate,/ toate străzile duc undeva,/ numai una duce la neputrezire,/ o rază de soare luminează cămaşa poetului,/ ca un vers rătăcit de îngeri…”
În cele din urmă, va veni negreşit şi o vreme când trupul, acest „imperiu de lut”, devine ceva greoi, rece, străin, căutând în zadar „inima pierdută”: „Ca un strop de mercur,/ curge trupul tău pe treptele dimineţii,/ e ceva greu în acest trup,/ ceva care mai caută inima pierdută,/ ca o bucată de gheaţă se rostogoleşte/ imperiul acesta prin imperii de sânge…” (Dizolvarea imperiilor)
Dar poate cel mai complex poem despre trup (şi nu numai) din Pomul cu scribi este Pierderea trupurilor, în care fiinţa spirituală ar reveni de dincolo de moarte pentru a se teme, a se bucura şi a iubi, dar din păcate şi-a pierdut, de-acum, „învelişul”: “Aş putea îngheţa peste pietre reci,/ dar mi-am pierdut trupul în plină ninsoare,/ aş putea înmuguri ca un verset nerostit,/ dar trupul meu s-a dus ca fluturele,/ aş putea privi grâul, macii,/ dar trupul s-a scurs în culoarea roşie a florii,/ va veni toamna şi el, trupul,/ se va duce-n rădăcini ca frunza,/ te-aş putea îmbrăţişa cu toată fiinţa/ şi nu ne vor vedea, chiar dacă va fi pe lumină,/ pentru că trupurile se vor fi pierdut,/ aş putea striga toate acestea dacă aş mai avea trupul,/ trupul pe care l-am primit la facerea lumii,/ ca pe o haină ţesută dintr-un singur fir,/ ca pe o haină netrasă la sorţi de soldaţi…”
Consider că toată această problematică a trupului şi a fiinţei, a vremelniciei omului, precum şi apropierea tot mai evidentă de Dumnezeu constituie elementele clare de lirică experienţială în poezia recentă a lui Constantin Stancu, aceeaşi dimensiune putând fi identificată şi în creaţia altor poeţi hunedoreni, exemplele cele mai relevante fiind cazul lui Ioan Barb (prin Babilon şi Sabatul interior) şi al lui Nicolae Crepcia (prin volumele Scrisorile de la Brotuna, Durerea ca fericire ori În intimitatea frigului).
Se pare că la acest început răvăşit de secol XXI, poezia îşi redobândeşte, după o perioadă relativă de confuzie, locul cuvenit în destinele noastre, înţelegerea ei, pentru noi, cititorii, fiind o aleasă cale de înţelegere a propriilor noastre universuri, dar şi rătăciri.

Anunțuri
Categorii:CARTEA, ESEU, GÂND, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: