Prima pagină > CARTEA, literature > Petre Solonaru şi singurătatea piscului arheic

Petre Solonaru şi singurătatea piscului arheic


CEL CARE ŞI-A ASUMAT SINGURĂTATEA PISCULUI ARHEIC :

„TETRADELE” , de PETRU SOLONARU

Cartea lui PETRU SOLONARU, Tetradele , este un bastion singuratic (doar foarte departe, în zare, se mai văd unul sau două turnuri…), în Poezia (sau „poesia”, cum doreşte autorul a scrie) românească de azi – dar şi a lumii artistice contemporane, în general. Poezia sa este una profund iniţiatică, alchimică, de exorcizare gnostică a Morţii (prin asumare!) – Moartea ca unealtă fundamentală a Marelui Iluzionist, din universul vizibil, aflat sub blestemul-iluzie al BINARULUI (Hieroglifa PAPESEI, Unitatea multiplicată prin ea însăşi)/a Binarităţii a Orice („Vremea androgină, cu-a-nvăţa murind,/adevăruri, două-în pustnicul fiind” – cf. Se învaţă moartea…, p. 16), deci, spune Sofistul Cosmic, şi al Ne-Fiinţei… (explicit: „Aurul alchimic într-un sterp cuibar/şi-a ascuns dispreţul: negru, alb, aprins” – cf. Se învaţă moartea, p. 16). De o spiritualitate atât de rarefiat-înaltă (creată întru obsesie iluminată şi, totodată, tortură/blestem a/l visului primordiilor/arheilor/entelehiilor!), atât de perfect-cristalică în formă, încât doar iniţiaţii vor vrea s-o citească, pentru că numai ei o pot înţelelege – şi numai ei se vor simţi mai puţin vinovaţi, faţă de limbă şi lege divină, pentru a îndrăzni să deschidă cartea lui PETRU SOLONARU, cu aplecare, râvnă şi folos, spre desluşirea de sine autentic terestru şi de bănuit Supra-Sine celest (Sinea noiciană!), ascuns sub rigoarea normelor de Duh şi a marilor arcane din calea transcenderii. ION BARBU ar putea, singurul, să-şi revendice „isprava/isprăvirea”, de tip demiurgic, a acestei „poesii”, în care LOGOS-ul se auto-creează şi se auto-răsfaţă – şi-ar revendica străvezimea şi, mai cu seamă, plodirea/plodul acesta („Un ou cu plod”) – „De foarte sus/Din polul plus/De unde glodul/Pământurilor n-a ajuns” – dar în care roade “acel galben icusar, Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Şi ou şi lume. Te-înfioară/De ceasul, galben necesar…” (cf. PETRU SOLONARU: “Cel de nu anină în ispravă plod,/recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod” – Sapientul, p. 23).
În Prefaţa cărţii: Cele patru lumi ale poesiei (care nu putea fi scrisă decât de un alt iniţiat, pe măsura Poetului PETRU SOLONARU: LIVIU PENDEFUNDA) se spune, pe drept cuvânt: „A existat permanent nevoia, mai ales pentru profani, de o mediere, aşa cum întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. Petru Solonaru este un astfel de mesager, cărturar prin excelenţă, filosofia sa nefiind cu nimic mai presus, dar nici mai prejos, de a celor ce călătoresc în Olimp, prin Parnas, cu şanse reale de a bea cupa oferită de zei”.
Aşa este, doar că Poetul-Mediator PETRU SOLONARU nu prea mai are, în faţă, ambii termeni ai serenissimei medieri a Poetului/Vizionarului: lumea umano-terestră a ales să ţină capul în/sub borboros – „uitând” sfidător (de fapt, pe sine se sfidează!), cu ostentaţie neghioabă, să mai privească, dincolo de mâl, înspre eter/aitheros-ul anticilor înţelepţi. Încăpăţânat înţepenit în Elada arhaic-iluminată pytagoreico-socratic, PETRU SOLONARU a stabilit, cu de la sine putere, nişte standarde filosofice şi de exprimare sofianică atât de ameţitoare (pentru bieţii năuci ai lui Kali Yuga), încât, spre profundul nostru regret, trebuie să spunem că va fi cam singur, atunci când „va bea cupa oferită de zei”. Extrem de rar ne-a fost dat să vedem o mai fanatică încrâncenare intelectuală, o mai extatică credinţă în lumina transcendentului – o lumină cu irizaţii care se opresc, cumva, în umanitate, nu mult după Evul Mediu. O astfel de atitudine de Duh, într-o lume cum este cea contemporană, desincronizată grav, în raport cu divinul, arheii şi extazele – te duce, automat, la necesitatea asumării unei enorme singurătăţi, de pisc spiritual – asumare a unei arii enorme de vacuum intelectiv şi ontico-gnoseologic, jur-prejurul luminii tale războinice, întru Ideea Absolută şi Muzica Sferelor.
Această carte de excepţie a Poeziei române contemporane conţine 70 de poeme. Evident, numărul lor este stabilit la modul sacral-sacerdotal, unind, alchimic, dar nu şi realistic, Cerul-TREI cu Pământul-PATRU, întru o „PACE PARADOXALĂ”, ACEEA A FACERII/REFACERII/TRANSFIGURĂRII CONTINUE (Septenarul Sacru, sub Hieroglifa ÎNVINGĂTORULUI) – pe care a „ratat-o”, temporar şi în aparenţă, până şi Dumnezeu-Hristos. Există, în cuprinsul paginilor cărţii, loc şi pentru TREI reproduceri picturale (lucrări ale lui ELLENY PENDEFUNDA) – care şi prin conţinutul lor hieratic, dar şi prin postarea lor strategică, în cadrul volumului, sugerează gândul ascuns al Poetului de a decide, EL ÎNSUŞI, Victoria Celestului şi auto-extracţia/auto-aspirarea borboros-ului din lume ( sub hieroglifa: TREI/LITERAGHIMEL – MAMA GENERATOARE-GENERAREA, Primul Mare Număr Sacru, Triunghiul lui Iehovah, Mercurul Înţelepţilor). Poate şi o imergentă secţionare structurală a cărţii – înspre aceleaşi semnificaţii transcense şi îmbieri (din păcate, infertile pentru noi, din pricini de catastrofală şi neasumată/neconştientizată, de către noi, decădere de Duh), înspre „cupa extatică a zeilor”.
OMUL lui PETRU SOLONARU este (cu toate păcatele sale apocaliptice!) singura fiinţă intuitivă de mister, din Creaţie – deci, intuitivă şi în adoraţie iubitoare, aşteptător-„obârşiară” („nostalgică după Paradis”, ar zice Crainic…) de Creator, adică de Supra-Eu/viziune revelatoare de Supra-Eu: „numai omul, intuind mister,/demn de adorare-i ca un zeu presus (…)/Să contemple cerul în rugăciunar/e ursit iubirii ce aievea l-ar/ţese diademei celui Arhitect/oglindire sineşi, iar spre lume-altar”- cf. Omul, p. 5.
OMENIREA, deci, ca „pregustare” a Supra-Eului, se situează între parte-handicap tragic şi vis de întreg – între LUMINĂ/ILUMINARE şi OCOL ISTORIC, între frământare-fără-de-saţ şi dor de pace/împăcare întru sine, între clipă şi nostalgia obsesivă de miraj (până întruchiparea paradoxală!) al veciei: „Minţile-omenirii luminate-apar/însă numai parte-s a primi drept har/cel puhoi de raze fără-întunecimi…/Multe s-or întoarce la obârşiar (n.n.: forma „obârşiar” are într-însa nu doar izvorul/izvorârea geografic-celestă, ci şi pedagogia veşniciei: conţine, în rezonanţa sa de nou-născut al LIMBII ROMÂNE, şi cuvântul „abecedar”! – la fel stând lucrurile şi cu „rugăciunar”: Demiurgul este, în primul rând, Învăţător-de[întru]-Demiurgie, pentru un ADAM PROIECTIV, care, se zice, a fost pus, în Paradis, SĂ NUMEASCĂ, adică să se antreneze, întru EFICIENŢĂ/EFECTIVITATE-Alchimie/REGALA ARTĂ, pentru substituirea, temporară sau cvasi-identitar-divină, a Demiurgului şi a formelor infinite ale demiurgiei Sale!)//ca pierdute pururi întru ţărm ce nu-i” – cf. Lumea ce visează, p. 30.
Pentru un demiurg, se pune problema de facere/refacere/modelare a LOGOS-ului, după nevoile Sale de construcţie. Apar creaţii ad-hoc (nu doar morfologice, ci, în primul rând sintactice, fireşte, de vreme ce Demiurgul este, în primul rând, ALCĂTUITORUL! – proiectiv şi efectiv, deodată: dar exemple nu putem da de sintaxă solonariană, pentru că ar trebui să cităm întreg volumul!!!), pentru luminarea din adâncul statuar al stâncii amorfe – de felul celor amintite, dar şi altele, adevărate noi sinteze alchimico-demiurgice: „apărunt” (n.n.: apărut+cărunt-la-modul-zeiesc, adică apărzt dintru/întru vecie înţeleaptă-drept echilibrată!), „pendular”, „întălmut” (n.n.: întâlnit întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-negrăire!), „arheian”, „rugăciunar” , „sfietor”, „obârşiar”, „orând” (n.n.: şi „ordine”, şi „rânduială”/”rând”/”generare-generaţie-autogenerare – dar, cine ştie, poate şi „arendare” iniţiatică a Cosmosului-Forţă/Înaltă Ştiinţă-de/întru-Creaţie, către Om…?!) etc. Clisa dură a cuvintelor se transfigurează, prin Demiurgia Poetului, în Ceara Iluminatoare – întru Lumânare şi Paradis, EGAL! Nu degeaba PETRU SOLONARU nu rămâne doar la nivelul sanscrito-eminescianului „ta twam asi, tat aham asmi”: „Spre neasemuitul nineni şi nimic/fac asemănarea sinei: <>” – cf. Eu sunt Tu…, p. 28 – , ci-L numeşte pe Demiurgul (situat, din punctul de vedere al evaluării damnat-umane, androginic-binariste – la crucea dintre „sacru şi zadar” – cf. Făclierul, p. 31) nu numai „Făclier”-ILUMINATOR ŞI INCEDIATOR AL CICLURILOR COSMICE/MANVANTARELOR („acelaşi, precum jos şi sus,/de la rădăcină până-n crengi ce nu-s”) – ci şi ARHITECT! Oarecum criptico-masonic („ei” zic: „Marele Arhitect”). dar îndreptăţit de propria-i viziune sapienţial-platonic-arhitecturală, asupra unei divinităţi „chelare”/A CHEILOR MAJORE ŞI A PANTACLULUI LUI SOLOMON – „nesupus pieirii”, dar pretinzând, în toate, cântar/echilibru „dintre cauză şi efect”, din latenţa ascunderii în trupul-lut rezultând „simbolul resurect”/MIRACOLUL COSMIC AL ÎNVIERII: „Meditând în sine, fi-vom nouă, CHEI//spre eterna tihnă-a celui Arhitect” – cf. Făclierul, p. 31.
Operaţiunea arhitectural-divină este dublată (este ceva firesc, la un sacerdot fanatic al „poesis”-ului orfic!) de RIMA RARĂ, care stabileşte/dezvăluie/revelează legături subterane şi mistic celeste, absolut de nebănuit, între diversele întruchipări ale LOGOS-ului Demiurgic, de la Verbul Divin, dinamizator al Substanţei Proteiforme a Creaţiei – şi până la substitutul emergent al GOT-ului meistereckhart-ian/Atoatecreatorul Dinamic/PRO-NUMELE – şi chiar până la lianţii PETALELOR COROLEI COSMICE, conjuncţii ori prepuse-prepoziţii (spre pildă: „ÎN VĂL/SĂ-L”, „GNOST/ROST”, „ŞI/A FI”, „COS/IROS”, SOTIR[n.n.: “sotere”-mântuire!]/ŞIR, „NU-S/DISPUS”, „ERES/ÎNŢELES, „RĂU CE L-A/DEJA”, „LUI/NECUI”, „NU-S/PLUS”, „RĂSCURG/AMURG”, „VAS/MIRAS”, „CE-I/IDEI” etc. etc.).
OPERAŢIUNEA ALCHIMICĂ de exorcizare a Morţii şi luminare a Rădăcinii Adevărului se încheie chiar prin ultimul poem, Ursitoarea (p. 80):
„Ca pământul umbrei ceru-i trecător…/Totuşi fiecare-în cerc pustiu când mor/stinse către centru-i nicăieri fiind,/n-au a înţelege că doar pururi zor//neclintit rămâne-alături de divin…/restul – nasc venire, naşterii revin – …/Unu-i să alerge; altele, pe rând,/au schimba himerei pieritorul chin…//Scrisă-i farsa aceasta de zeescul Gând/ca decurs el însuşi parte din orând./Nimeni nu-i să-l vadă, căci întru nimic/şi-a ţesut oglinda şi ce nu-i nicicând//trece ca acuma, iar ce-i azi în ieri/revărsare pare-a revărsa păreri./De la vis la lume şi întoarsă-în vis,/ursitoarea-i toarce şubrede tăceri…” .
URSITA este, de fapt, teandria ortodoxă. „URSUL” războiului/”vrajbei demiurgice” pentru Creaţie, „înmânat”, ştafetar, visului-„pregustare” paradisiacă – pentru iniţierea întru DESĂVÂRŞIREA LEBEDEI-ŞARPE /APOLLO şi ARTEMIS-GEMELARITATEA PRINCIPIULUI CENTRAL-ZALMOXIS/DALBII PRIBEGI („fluiditatea, visarea, emoţiile, intuiţia şi creativitatea” – alăturate, prin NUNTIRE ALCHIMICĂ, Înţelepciunii Sacrale: în limbajul sacral dacic – este identică alăturarea Lebădă-Şarpe de aceea LUP-ŞARPE: Imaginea Principiului, cât şi Imaginea Centrului Spiritual al Lumii).
„Zorul” este nu doar graba iluziei istoriei, ci şi vestirea „zorilor” REVELAŢIEI ULTIME! Deci, aceast limbaj aparent sibilinic al lui PETRU SOLONARU nu vrea a zice decât o vorbă a vechimii: „aşteaptă veghind, întru vindecarea de iluzie” . Şi Hristos-Dumnezeu recomandă, în primul rând, veghea, dacă vrei să vezi „zorii” de dincolo de orice „zorire”: RESURECŢIA – ca trezire a sinelui de dincolo de orice larmă şi de orişice vis/întruchipare părelnică („rodul avatarei dintre <> şi-<>” – cf. Un adânc îţi spune…, p. 35), dincolo de orişice „şubredă (n.n.: mereu întreruptă extază, prin „îngrijarea” istorică, al cărei absurd a stârnit elocvenţa unică a LOGOS-ului HRISTIC…! ) tăcere”, întru sacra şi plina Tăcere Atotgrăitoare-Atotfertilă, Chip Revelat al Veşniciei.
…De fap, la fel de sibilinico-stăruitor, întru recomandarea pentru dobândirea „veşniciei”, prin ILUMINAREA ÎNŢELEPCIUNII, este şi GENIUL EMINESCIAN: „Viitorul şi trecutul /Sunt a filei două feţe, /Vede-n capăt începutul /Cine ştie să le-nveţe; /Tot ce-a fost ori o să fie /În prezent le-avem pe toate, /Dar de-a lor zădărnicie /TE ÎNTREABĂ ŞI SOCOATE”.
…De fapt, nimic nu va începe niciodată, DEOARECE TOTUL ESTE DEJA FĂCUT, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE DUMNEZEIASCĂ ! – cum bine subliniază tâlcul Rozei lui Paracelsus, nestemata iluminării iniţiatice luisborges-iene…!
…Niciodată n-am avut mai clară convingerea că orice stih se poate alcătui, pe sine însuşi, autonom, într-un titlu şi într-un POEM COSMIC – şi că a se da titlu poemelor este o muncă infertilă şi futilă! – precum am avut-o citindu-l pe PETRU SOLONARU, cel din TETRADELE. Nici măcar o singură clipă, la prima lecturare (dar nici la a doua!), n-am simţit nevoia ridicării privirii, spre titlul poemului, atât de „titular” era fiecare stih geometrico(„gheometrico-”)-astral, al alcătuirii poematic-cosmice solonariene. O vrajă (conţinută, rezonantic, în însăşi hieroglifa numelui autorului…) plutea peste pagina aparent albă/îngheţată, aşteptând frământări de gânduri s-o fertilizeze şi, deci, maculeze…

 

 

prof. dr. Adrian Botez

Anunțuri
Categorii:CARTEA, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: