Prima pagină > CARTEA, CRONICĂ, literature, PRESA, USR ALBA-HUNEDOARA > Sărbătoarea poetului, Eugen Evu şi meandrele de fiecare zi. „Când scrii auzi cum mori mai suportabil/când scrii îngenunchiezi cu fruntea-n cer/Când scrii chiar Dumnezeu e mai cantabil/Ecou se face întru adevăr”…

Sărbătoarea poetului, Eugen Evu şi meandrele de fiecare zi. „Când scrii auzi cum mori mai suportabil/când scrii îngenunchiezi cu fruntea-n cer/Când scrii chiar Dumnezeu e mai cantabil/Ecou se face întru adevăr”…


 

Evu

 
Constantin STANCU
Focul sonor
Prin volumul de versuri Meandre – Oglinzile lui Niram, poetul Eugen Evu ne oferă cea mai intensă carte de poezie, o carte magmatică, esenţială, încărcată de viaţă, oglindă a vieţii, panoramă a ideilor de carne. Apărută la Editura Polidava în regie proprie, la sfârşitul anului 2009, cartea este mărturia unui om folosindu-se de limbajul poetic şi de semiotică pentru a reda sensurile adânci ale gândului labirintic.
Limitele poeziei sunt mult extinse, experienţa de viaţă explodează în vers, tragediile personale sunt schimbate în cântec, descoperirile spirituale apar ca idei care modelează conştiinţa, stilul este stilul celui care deja ştie, deja a ajuns la liman, după faptele curgerii în meandre… Curgerea fluviului spre mare face bucle, ocoliri, curgerea pare sinuoasă dar este cea adevărată, nu poate fi controlată, omul preferă linia dreaptă, Dumnezeu – meandrele pentru a dat timp apei să ajungă în mare, pentru a ne forma răbdarea, pentru a potoli setea atâtor animale, atâtor oameni, curgerea este clăditoare de viaţă, la modul sublim. Scrisul lui Eugen Evu are meandre, este un scris gladiolat, după cum au consemnat ofiţerii de securitate în dosarele formate pe numele poetului înainte de anul 1989, dosare făcute publice de poet în numeroasele texte din reviste sau jurnale… Legătura dintre titlul volumului şi expertiza grafologică din acele dosare pare una simbolică, dar reală, dureroasă, motiv de poezie născută din suferinţă… Scrisul precum fluviul…
Cartea debutează cu un cuvânt înainte scris de Linda Bastide, cunoscută personalitate de limbă franceză din zona culturii corecte, care ne trimite la metaforele plasticizante ale autorului, la un postmodernism original, contradictoriu, dar plin de forţă, propus şi realizat de Eugen Evu.
Linda Bastide notează: „Cuvintele sunt aici: eratice, palpabile, disponibile, gata de a respira, grăbite să intre în poem”. Nota este importantă, volumul este viu, respiră, vietate care doreşte să trăiască în simbioză cu cititorul. Puntea este reală, cine acceptă intră în curgerea sinuoasă a poemului, dar o curgere adevărată…
Poetul se descoperă cu argumentul preferat, un citat din Henry Miller, un citat esenţial pentru un artist: „Neîntreţinut, focul pentru creaţie duce la ghetoizarea viselor, a aspiraţiilor, la un vagabondaj fizic. Cu toţii suntem vinovaţi de crimă, crima de-a nu trăi din plin”.
Citatul este semnificativ, eclatant, este motivul pentru care Eugen Evu scrie …poezie, proză, teatru, eseu, pamflet, jurnal, revistă, scrisori publice şi personale, declaraţii, memorii…
Există în această carte multă iubire, acea iubire implicată, nu declarativă, o atitudine corectă a omului cu faţa spre cer, geografia poeziei bune, descoperirea amarului mierii, scriitorul ne sărută cu fiecare vers, are o rezervă de duioşie pentru cei care înţeleg curgerea, depune efortul de a auzi lumina, există o empatie, poate, personală pentru cititor, empatie ce se naşte brusc la citirea poemului, ne invită la vânătoare de curcubee în oglinda verde a memoriei, are o lacrimă pentru cel care suferă, vede… Eugen Evu încearcă şi uneori reuşeşte să-şi depăşească deficitul energetic liric, forţând precum maratonistul, până la limita posibilului muşchii antrenaţi pentru victorie..
Poezia curge în volum şi temele sunt esenţiale, ţin de viziune, de lumina care argintează fiecare zi, deschid perspectiva asupra destinului, a predestinării de a fi artist în timpul vieţii dăruite …
Poetul, da, poetul: „ Eu sunt o sursă melodioasă/substanţă de rezonanţă spic al luminii./Eu sunt noaptea de fiecare zi/Arma ta care cântă sunt eu…/Clipa cât noaptea …Unda/Cuţitul meandra anafura pâinii…/”.
Volumul deschide ferestre spre poezia scrierii, spre femeia iubită, spre nesaţiul cosmic, spre bolile lumii care, paradoxal, ne împing spre căi reale, ferestre spre colind, spre visul sinelui, curajul de a scrie şi de a nu uita, motivaţia poeziei ca fapt de viaţă… Excesul tematic uneori oboseşte spiritul însetat de real, dar jocul acesta îi dă senzaţia de stăpân cumva, iar vârsta biologică determină un anumit stres, ca un zgomot de fond în planul volumului, zgomot pe care autorul şi-l asumă, cu toate riscurile.
Importantele descoperiri ale ştiinţelor sau revelaţia credinţei, ori tragedia celui care stă pe marginea istoriei, zeii care ne agresează, modelarea gândirii poetice în tânăr sunt foarte multele argumente ale scriitorului de a ne atrage în vâltoarea pădurii de metafore…
Motivul râsului sănătos de om liberat, peisajul din Ardeal, amintirea raiului – peştera Geea, efectul placebo, poetul ascuns în operă şi evadând în poem, visul care intră în realitate cu toate metaforele … Scrierea din volum este scurtă, luminoasă, fulger între autor şi cititor.
Poemele s-au scuturat de zgură, cuvinte diamantine, scriere pe zăpadă.
Prezenţa patriei, a familiei, a cuvântului rămuros fac din volumul acesta unul actual mereu, pentru că există tinereţe care îmbie la viaţă, ceva care s-a păstrat, venind din vechea ştiinţă a scribilor care se detaşează până la urmă de opera anterioară, dar o păstrează autentică prin cuvintele scrise cu vârful inimii …
„Omul este prizonier/Propriei sale mistificări/Reminiscenţei altoiului/Inseminat de fulgere globulare” ( Poate că) Anonimul are importanţă prin faptul că există, poetul vede misterele: „Mărul pădureţ fiul vântului/Departe-n pădure în al doilea exil/E asemeni feminităţii cuvântului/Doar înflorit a rămas tot copil/”.
Logica zeilor se poate detecta prin observare atentă, dar şi în ochii femeilor.
Există un paradox absolut: trăim murind în ochiul compus al memoriei.
Există o muzicalitate atonală a versurilor, a ideilor, cu fiecare poem poetul o simte, o traduce prin detentă, dincolo de cuvinte un trandafir între buzele iubitei, un val care vine din magnetul acestui pământ pe care trăim …
Aproape fiecare poem poate fi citat, e o lecţie de voinţă poetică, poezia este ştiinţa exactă a trecătoarelor clipe ale vieţii, argumentele vin de la sine: nu au zburat toate cuiburile împreună cu păsările, fetele înfloresc peste noapte de parcă natura s-ar teme de ce a fost, divinul în profan îngenunchează, mierla – inima poetului, goliciunea templelor de umbră, întreg misterul lumii cântă – plânge …
„Când scrii auzi cum mori mai suportabil/când scrii îngenunchiezi cu fruntea-n cer/Când scrii chiar Dumnezeu e mai cantabil/Ecou se face întru adevăr./Când scrii răbdarea nu e laşitate,/Când scrii auzi cumva încetinit/Ce aude desfrunzirea lumii toate/Sub Arborul cel Mare, răstignit …/Când scrii e cum ai lua din apa vie/Să-l bei, scânteietor un roi stelar,/Bei moarte fără gust, sufletul ştie/Ce nu ştii tu, nici îngerul barbar/Când scrii cumva gândit ca fruct de dar/Cunoaşterea nu doare, nici îngheaţă,/Ca aurul -ngheţat de avatar/Îngreunându-şi trecerea. Zburată”.
Poeziile din această carte reiau într-un fel temele preferate de Eugen Evu, dar scrierea în sine este densă, cititorul obişnuit are nevoie de acomodare cu versul acesta implicat în viaţa aflată în plină mişcare. Autorul a publicat peste 40 de cărţi, ar fi nevoie de analiza unui critic serios şi dedicat asupra operei sale, pentru cristalizarea în conştiinţa literară a vremii a principalelor evenimente din scrierile lui Eugen Evu, a noutăţilor aduse poeziei şi a tremurului său pentru versul cu elice, capabil să înalţe idei, gânduri, temeri, eliberare… Eugen Evu nu este un poet comod, opera lui propune, afirmă, are viziune, deschide ochii, o eventuală aplecare serioasă asupra scrierilor sale ar oferi numeroase surprize în ce priveşte organizarea istoriei literare în compendiu… E poate deficitar efortului de sistem ca viziune stabilă asupra lumii, asupra sentimentelor… Vorba îi este grea, dar penetrantă.
Unele poeme au dedicaţii, mai cu seamă adresate unor femei care scriu la rândul lor, ori traduc poezie în limbi accesibile pornind de la limba română, ca un fel de compensaţie târzie pentru poetul îngropat în vers, este revanşa pe care, inconştient, bărbatul o ia faţă de iubirea tainică din poeme… În volum sunt incluse şi poezii scrise în limba italiană, sau germană, ca deschidere rezonantă cu poezia altor spaţii culturale …Această carte s-a adunat în timp, refugiat în poezie, Eugen Evu a devenit poemul care respiră.
„Din livezile altoite de cei de sub deal/Le-a dus vântul în munte sămânţa/Prin pădurile reci din bătrânul Ardeal/Meri sălbatici îşi ascund neculeşi suferinţa/”.
Meandre este poate cel mai energic volum de poezie scris în ultima vreme în literatura română, proaspăt şi necesar, până la nebunie. Nebunia de a fi poet. Zburat.
Departe de urechea criticului blocat pe trecerea de pietoni, pierdut în traficul Capitalei, Eugen Evu scrie poezie pur şi simplu, e o nedreptate uneori că în provincie sunt uitaţi de maşinăria literaturii române scriitori care aud lumina şi sunt atenţi la merii sălbatici …
Dar timpul, ca şi râul, are meandrele sale… scrierea e sânge şi foc, sonor…, cum scrie poetul…

 

 

(Eugen Evu, Meandre / Oglinzile lui Niram, ed. Polidava 2009)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: