Prima pagină > CARTEA, ESEU, literature > O zi specială, lumea ca odihnă în cuvinte…

O zi specială, lumea ca odihnă în cuvinte…


SABATUL INTERIOR

 

 

 

În doar câţiva ani Ioan Barb s-a maturizat evident, poezia scrisă de el a căpătat o dimensiune specială, şi-a găsit un ritm interior necesar pentru un poet ajuns la vârsta deplină a viziunii sale, a acceptat suferinţa pentru fiecare vers, a avut o ţintă: sărbătoarea poemului, adică SABATUL INTERIOR .
Sabatul este o zi specială de odihnă fizică şi dedicare pentru Dumnezeu, o zi în care se refac legăturile invizibile pentru ca cele vizibile să se poată susţine, o zi în care cuvintele au altă dimensiune şi o altă sonoritate…
Prin volumul SABATUL INTERIOR, poetul cu fire de poet, cum scrie Ioan Moldovan în nota literară de pe ultima copertă, autorul îşi asumă responsabilitatea metaforei şi a poemului care sparge inerţia gândului, a poemului care cheamă la rededicare…
Cartea are trei părţi:
1. Manuscris găsit sub o placă de cer.
2. Amurg ambiental.
3. Cauţiunea.
Toate acest fascicole au o semnificaţie specială pentru poet, cartea de faţă e doar o umbră a cărţii pe care Dumnezeu o scrie în carnea poetului, realitatea imediată nu oferă energii viabile care să dea certitudini, există cineva, există ceva care susţine existenţa, cel care a plătit cauţiunea, care a plătit preţul cerut pentru a ne asigura liniştea zilnică…
Antologia valorilor din această carte este una specială, scriitorul pendulează de la valorile creştine implicite şi, pe alocuri, explicite, la amintire, de la oraşul imediat care agresează fiinţa la obiceiurile satului românesc, acolo unde veşnicia mai atinge pomii din grădină şi bărbaţii tineri, până la nădejdea într-o lume mai armonioasă şi mai bine zidită…
Se simte, evident, şi o undă de regret pentru o lume mai bună, mai altfel, o lume în care sufletul să-şi găsească liniştea şi puterea de a trece de barierele artificiale pe care le întâmpină în epoca aceasta, în oraşul acesta, în trupul acesta, în gândul slab al omului apăsat de vremuri…
Versul său are ceva dur în structură, ceva frust, apoi este mlădiat de lumea invizibilă aflată aproape, reală, mai puţin perceptibilă cu simţurile, dar perceptibilă prin credinţă…
Peisajul său interior care se poate zări pe imaginea centrală a sabatului ritualic, este interesant, provocator, iar uneori ironic… Dimineaţa lumii, gaura de suflet, ferestrele umbrei, iluzia ca preludiu al morţii, miracolele inevitabile, existenţa ca vis al unui mort, cioburile femeii, satul adormit printre mesteceni, muşcătura stelei, muntele umbrei, cauţiunea necesară, glasul care luminează grădina, ţara făgăduită, învierea din tunet, o inimă în care au fost zidiţi doi tâlhari…
Ioan Barb este îndrăgostit de viaţă, viaţa pare a fi o femeie, e acolo în gândurile sale, deschide noi sensuri în dinamica anotimpurilor, iar ochii săi o prind, o protejează, e o dragoste care tinde spre absolut. (În poemul: viaţa mea este o femeie)
Prezenţa divină se face simţită organic pentru poet: „străinul îmi poartă semnele peste tot/cuiele ruginite în carne au gustul meu/” – poem scris cu un tăciune pe o gaură din suflet.
Scrierile prind ceva din misterul sufletului omenesc, cuvintele se alătură pentru a produce sentimente, pentru a crea deschideri, metaforele provocă o stare complexă între suprarealism şi ilustraţie sau viziune specială: „oraşul cuibărit în mine/se zbătea într-un peşte/”; „chiar dacă frigul/încetineşte curgerea anilor/”; „dimineaţa fără frunze/mestecenii deveneau bărbaţi/”; „alergam învelit în sufletul cald/al unui cal/îi răsunam în inimă/până ne înghiţea depărtarea/privirile pâlpâiau în felinare vechi/încet răsăream în alt timp./”; „se încălzea copilăria sub streaşină”; „rămân prăbuşit printre lei/în groapa săpată în mine/”; etc…
Versul curge normal, fără semne de punctuaţie, titlurile poemelor au litere mici, totul pare rupt dintr-un poem mai mare, sunt fragmente care au o sonoritate concretă dintr-un poem mai înalt, poemul melodios din cer, ori din gând, ori din oboseală inerentă fiinţei umane… Chiar titlurile poeziilor sunt alese cu grijă, par mici haiku-uri, semne pe coaja scrierilor, semnifică o stare, o idee, o lume: din lădiţa comandantului zbura toamna; te risipeai ca argintul viu; muşcat de timp în satul adormit printre mesteceni; teascul de dincolo de ţara făgăduită; scoteam dragostea cu o pompă submersibilă; mă voi afunda în inima ta ca-ntr-o mlaştină; ca o pasăre sub ferestrele umbrei; etc…
Tinereţea se iveşte din starea soldatului, cel care e pregătit pentru bătălii, da, tinereţea e un cântec, o baladă veche, o idee care muşcă din memoria poetului, ceva care s-a dus, s-a topit, era dorul după libertatea absolută, starea specială în care toate sunt posibile precum în poemul „aşa a fost toată viaţa ta”. Strigătul special de luptă şi eliberare: Liby…
„pe terenul de instrucţie/se înfruntau dragostea cu noaptea/un dor nebun după libertate/atunci ai pus numele armei Liby/adică liberare strigai de trei ori pe zi hai Liby/şi căutai pe întuneric în fiecare stea de la fereastră o fată// … visai la o poveste de dragoste cum n-a mai fost/scriai poeme cu motorul pornit/pe chitanţele de benzină de la PECO/şi deodată te-ai refugiat în tranşeele/săpate în ridurile unui bătrân/”
Uneori, furat de valul poeziei, de starea specială a sabatului, poetul pierde firul înalt a versului, cuvinte capătă o energie pală, oboseala din background adoarme ochiul interior, e oboseala individului care aşteaptă ritualul vechi de sărbători, umanul ia locul poetului cumva: „amintirile ne vor înfăşura în interior/cu un fir de bumbac/” – vom rămâne îmbrăţişaţi. Ori: „voi încropi din sentimente nefolosite atele/pentru crengile rupte de viscol/” – voluntariat pentru schimbul de noapte.
Ultimul ciclu, Cauţiunea, aduce în planul întâi necesitatea salvării fiinţei într-o lume în care toţi părem condamnaţi, primul „poem frate peste groapă” arată posibilitatea reală, cineva lua locul celui plecat din lumea aceasta, viaţa continua prin ceilalţi, Dumnezeu e un Dumnezeu a celor vii, tradiţiile au ceva din taina continuităţii: „la cimitir cel mai bun prieten al mortului/era chemat de părinţi frate peste groapă/se lega că va ţine locul celui plecat din lumea aceasta/aşa cum Iisus a încredinţat-o pe Maria lui Ioan/”
Dar există şi o ţară făgăduită, traseul este deschis de poporul de sclavi condus de Moise, personaj emblemă pentru istoria omenirii, cel care i-a condus în acea ţară depărată, le-a redat libertatea şi demnitatea, fiecare are nevoie de o ţară, iar marea poate deschide drum, iar cetăţile cad la strigătele celui care crede…- teascul de dincolo de ţara făgăduită.
Sabatul interior, ziua specială, ziua poemului ca o ţară făgăduită pentru Ioan Barb.
În nota literară dedicată volumului de faţă, Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb vede în lume şi vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuşi a arăta: că e disponibilă a fi salvată, că e gata să aline cu frumuseţi acreditate de tradiţie, că nădejdea făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios.”
Cartea este dedicată soţiei Sofia, pentru că sabatul nu poate fi sărbătorit de unul singur, sabatul e ceva special, dragostea ca durată, dragostea ca vreme, dar toate îşi au vremea lor, iar Ioan Barb vrea să evadeze cumva din starea prezentă, pentru a fugi în ţara promisă: „şi adorm câte o primăvară în gândul lui Dumnezeu”, după cum mărturiseşte…

Constantin Stancu

Anunțuri
Categorii:CARTEA, ESEU, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: