Prima pagină > ESEU, literature > Limbajul cel de toate zilele…

Limbajul cel de toate zilele…


DOR DE NECUVINTE

 

 

 

Limbajul folosit uneori în textele literare este excesiv de agresiv, cuvinte de duzină, obraznice, de mahala pierdută în Europa de după gard, imposibile, triviale.
…Şi totuşi, unele poeme de gen sunt citite cu aviditate, cu poftă, de parcă poetul care le-a scris nu a ieşit din malaxorul vieţii de zi cu zi, nu a evadat din cartier pe pagina de hârtie, sau pe pagina virtuală cu semne de circulaţie.
Aceste scrieri par a fi citite, sunt clasificate ca fiind dintr-un curent de forţă literară – antiliteratura, etc…etc…
Sunt convins că mulţi scriitori sau cititori sunt creştini şi de aici apar câteva implicaţii interesante.
Conform principiilor creştine ceea ce murdăreşte un om este limbajul său care trădează gândurile, preocupările, păcatele, ispitele pe care individul nu le poate birui pentru că este slab spiritual, nu are călăuzirea Spiritului Sfânt, e departe de viaţa curată.
Tot conform aceloraşi principii, din acelaşi izvor de apă nu iese apă dulce şi apă amară, deci este imposibil ca acelaşi scriitor sau cititor setos, să fie în zona apelor tulburi, nedefinite, căzute, a limbajului dublu, cu paliere diferite, cu viziuni diferite şi totuşi această literatură curge în valuri, se vrea spirituală, şmecheră, vrea să iasă în PIAŢA PUBLICĂ precum chiloţii ministrei de serviciu, că ministru e o denumire oficială, de Monitorul Oficial. Şi este în PIAŢA PUBLICĂ…
De ce?
Limbajul trădează criza morală a individului, depărtarea sa de Creator şi depărtarea sa de vecinul de la etaj, ori de la parter, depărtarea de poveştile vechi cu feţi frumoşi şi prinţese, depărtarea de cimitirul vesel…
Se pare că trăim vremurile în care partea întunecată a fiinţei „luminează” mai tare, mai agresiv. Publicitatea transferă individului formula scurtă a căderii, formula căderii în ruină, alături de samovarul poetului…sunt trădări, sunt dispariţii, sunt clonări, sunt oameni invizibili, moluştele fosforescente…
Uneori vechii profeţi foloseau un limbaj dur pentru a trezi lumea, poporul… din somnul raţiunii, din mlaştină, din eroare. Aveau licenţă divină, transmiteau un limbaj divin în perioade critice, obsedante… Dar sunt puţini în istoria lumii, restul sunt falşi profeţi, îi cunoşti după efecte, după rod cum afirma Sfântul, precum arborii, precum pomii fructiferi, precum cireşul sau mărul…

Ce dor nebun după o vorbă curată, după un pahar cu apă de izvor, după NECUVINTE…

Într-un oraş cu milioane de locuitori eşti singur, eşti absorbit de vitrine, de pasajul de pietoni, de gura de canal… Nu mai întâlneşti un simplu om căruia să-i dai bună-ziua, pur şi simplu, deşi nu-l cunoşti, dar l-ai privit în ochi, te-a privit în ochi…purtând în fiinţa sa NECUVINTELE…

Constantin Stancu

Anunțuri
Categorii:ESEU, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: