Arhiva

Archive for 16 iulie 2014

Romanul Pe masa de operaţie, câteva fraze alb pe alb


operati coperta

 

Pe masa de operaţie

(fragment)

Pe masa de operaţie, a apărut la Editura RAFAET (2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost editată în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană”.

 

 

 

 

Poate nu aş fi iubit poezia, a fost o întâmplare care a declanşat totul, tatonam cu versurile frumoase o lume care putea să existe pentru un adolescent, dar atunci când am citit „Măreţia frigului”, volumul de versuri al poetului Nichita Stănescu simţisem că voi deveni poet. Nu mai era cale de întors, dar nu aveam cui să spun asta, de publicat ulterior am mai publicat, cui îi păsa, erau atâţia poeţi care scriau, toţi se zbăteau, strigau în lume, strigau la lume, glasul fiecăruia era altul, apoi editarea era o afacere, evident editorul era cel care trebuia să facă bani, nume, opere, să alimenteze conturi, să dea o aparenţă de normalizare în lume, că lucrurile merg bine în orice sistem social, că, nu-i aşa? avem şi poeţi. Nimeni nu prea mai avea răbdare cu un poet, el nu miroase precum floarea, nu este de băut, nu aduce profit, el putea să trăiască, să şi moară…
În întunericul din salon mi-am amintit că doar întunecând întunericul puteam ajunge la porţile luminii, era parcă un haiku şi cred că aşa era, dar atunci nu mai făceam deosebiri ştiam din Scriptură că lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu o putea birui.
Parcă eram adolescent şi mi se părea că iubesc poesia, adică cea cu s nu cu z, era un fel de alint pe care îl făceam venit de undeva, dar care suna mai blând, mai poetic, poesia ca poesie. Era un vis venit de departe, mai dinainte de naşterea mea, un vis trecut prin ninsori şi tăceri….
După măreţia acelui frig de adolescent a trebuit să iau lucrurile în serios. După ce am citit acel volum am înţeles cu adevărat că viaţa îmi va fi legată de poesie, că poesia mă va forma ca om şi că voi avea multe de învăţat din experienţa poetică şi că poesia îţi intră în trup ca sângele prin cordonul ombilical.
… Munţii au intrat atunci pe fereastră cu adevărat…
Aş vrut să plâng cu hohote pe patul de spital, mă simţeam singur, lacrimi nevăzute curgeau din ochii mei acolo în întuneric, aşteptând marea operaţie. Sperând, ce puteam face?
Acest avertisment este mereu actual, poetul nu este om politic, nu este consilier local, nici preot, dar are lucrarea sa, are revelaţia sa şi mereu primeşte mesaje pentru ceilalţi , pe care ceilalţi nu le vor recepta, nu le vor accepta, sunt mesaje care schimbă sufletul, lucrare mult mai importantă decât paşaportul nostru cel de toate zilele.
Gândisem astea toate la Haţeg , într-un decembrie, sau oricând, iar pe patul de spital în noaptea aceea le rememoram, încercam să uit, erau câteva ore în care puteam zburda, doream să înving moartea prin poezie şi chiar în Evanghelie era scris că la început a fost Logosul, Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, era Dumnezeu, îmi reaminteam versetele din Biblie, apoi mi-am reamintit că acel Cuvânt era ca o sabie cu două tăişe, cu unul te apărai, cu altul îţi curăţai mizeria interioară, nu mai înţelegeam ce este mai tăietor, bisturiul acela metalic, igenic, în mâna doctorului sau cuvântul, da, cuvântul şi am adormit până la urmă, chipul soţiei rugându-se, răvăşit, cu lacrimi pe faţă mi-a rămas întipărit, sau poate era chipul meu, începeam să amestec lucrurile. A fost un somn greu, întrerupt, dar scurt, rupt la miezul nopţii de vizita asistentei care pusese ceva medicamente în aparatele acelea care atârnau la capul fiecărui pat ca să mai picure viaţă, să mai dea energie celor care erau acolo, în salonul acela alb pe alb…
Categorii:CARTEA, literature

Vatra Veche nr. 7/2014. Nicolae Băciuţ şi marea. Dialog, poezie, proză, eseu, note literare: revista în piaţa publică! O vară cu vulturul albastru!


vatra 1vatra 2

 

 

Vatra veche 7, 2014, click aici pentru lectură!

Categorii:REVISTA

Economia socială, fonduri europene


Finantari in valoare de 200 milioane de euro pentru dezvoltarea economiei sociale
In cadrul acestei cereri de propuneri de proiecte va fi incurajata infiintarea de noi grupuri si parteneriate functionale intre cooperative, asociatii de intrajutorare, fundatii si asociatii, intreprinderi, agentii care vor infiinta structuri ale economiei sociale. Scopul acestora va fi oferirea de noi servicii si oportunitati persoanelor cu dificultati in integrarea sau reintegrarea pe piata muncii in special din zonele rurale, vor facilita accesul la noi servicii sociale, de sanatate, educatie si vor contribui la valorificarea fortei de munca in special din zonele rurale prin cresterea oportunitatilor de ocupare pentru persoanele de etnie roma, pentru persoanele cu dizabilitati sau pentru alte grupuri vulnerabile expuse riscului de excluziune sociala.
Finantarile POSDRU vor sustine grupurile defavorizate precum persoane de etnie roma, persoane cu dizabilitati, tineri peste 18 ani care parasesc sistemul institutionalizat de protectie a copilului, copii si femei in situatii de risc, familii monoparentale sau care au mai mult de doi copii, persoane care au parasit timpuriu invatamantul scolar, victime ale violentei in familie, persoane care traiesc din venitul minim garantat sau care locuiesc in comunitati izolate, victime ale traficului de persoane etc. Beneficiarii si partenerii eligibili pentru contractarea de finantari in cadrul acestui apel sunt ONG-urile, cooperativele, furnizorii de servicii sociale, furnizorii de servicii de ocupare acreditati (publici si privati), intreprinderile implicate in economia sociala, autoritati ale administratiei publice locale.
Conform Ghidului, beneficiarii vor avea la dispozitie 15 zile in care isi pot depune proiectele prin sistemul ActionWeb, iar prima zi de depunere va fi a 16 zi de la data publicarii in Monitorul Oficial a Ghidului Solicitantului.

Categorii:PRACTIC

Restituirea accizei la motorină, etape, termene, control, birocraţie en gros!


Restituirea accizei la motorină. Birocraţia necesară pentru 2014-2019!

Guvernul a aprobat prin HG nr. 537/2014, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 512 din 9 iulie 2014, conditiile, procedura si termenele de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentand diferenta dintre nivelul standard al accizelor si nivelul accizelor diferentiat pentru motorina utilizata drept combustibil pentru motor. Propunerea vine de la Ministerul Finanţelor.
Perioada de valabilitate a schemei: 15 iulie 2014 si 31 martie 2019 inclusiv, iar în aceasta perioada se va efectua plata ajutorului de stat.
Reducerea accizei cu 4 eurocenti/litru se va realiza prin restituirea sumelor reprezentand diferenta dintre nivelul standard de accize si nivelul de accize diferentiat, doar de catre operatorii economici licentiati in Uniunea Europeana! Este considerată ajutor de stat.
Pentru a putea solicita restituirea unei parti din acciza suplimentara societăţile comerciale vor trebui sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:
a) sunt licentiati in Romania sau in alte state membre;
b) detin vehicule eligibile;
c) in cazul operatorilor economici stabiliti in Romania daca:
(1) nu intra in categoria intreprinderilor in dificultate,
(2) nu se afla in procedura de executare silita, faliment, reorganizare judiciara, dizolvare, inchidere operationala sau lichidare,
(3) nu au fost declarati inactivi sau nu au intrat in inactivitate temporara, inscrisa in registrul comertului, potrivit legii;
(4) nu beneficiaza de alte compensatii pentru activitatea de transport desfasurata cu vehiculele eligibile;
(5) atat la momentul inregistrarii in Registrul vehiculelor si al operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize, cat si la momentul efectuarii restituirii de accize de catre ordonatorul de credite, nu au obligatii de plata restante la bugetul general consolidat;
d) nu au fost emise impotriva lor decizii de recuperare a unui ajutor de stat sau in cazul in care asemenea decizii au fost emise acestea nu au fost executate conform prevederilor legale in vigoare;
e) sunt inregistrati in Registrul vehiculelor si a operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize;
f) alimenteaza vehiculele eligibile:
(1) de la statiile de distributie inregistrate, utilizand un card de gestiune a alimentarilor;
(2) din rezervoarele pentru consum propriu detinute la punctele lor de alimentare, prin intermediul unor dispersoare electronice pentru distributie, in cazul operatorilor economici stabiliti in Romania.

1) Operatorii economici trebuie sa tina in format electronic evidenta intrarilor/iesirilor de motorina aferente fiecarui rezervor propriu!
2) Sa detina pentru rezervoarele de combustibil certificate de calibrare eliberate de Biroul Roman de Metrologie Legala sau de un laborator de metrologie agreat de acesta, iar rezervoarele sa fie dotate cu dispersoare electronice pentru distributie.
Etape:
1) Înregistrarea in Registrul vehiculelor si al operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize, prin depunerea unei cereri, insotita de documente justificative, la Autoritatea Rutiera Romana.
2) Autoritatea Rutiera Romana va verifica eligibilitatea fiecarui vehicul.
3) Decizia de aprobare sau de respingere a cererii va fi comunicata transportatorilor in termen de maximum 15 zile de la data depunerii acesteia.
4) Operatorii economici vor trebui sa depuna La Autoritatea Rutiera Romana o alta cerere pentru restituirea accizelor, in format electronic sau pe suport hartie, pentru un trimestru calendaristic, incepand cu prima zi a trimestrului urmator celui pentru care se solicita restituirea, dar nu mai tarziu de un an de la aceasta data.
Cererea de restituire de accize va fi insotita de urmatoarele documente, prezentate in format electronic sau pe suport de hartie:
1) in cazul in care alimentarea vehiculelor se face de la statiile de distributie inregistrate conform din Codul fiscal, un borderou centralizator al cantitatilor de motorina alimentate de fiecare vehicul eligibil in parte, copii de pe facturile de achizitie a motorinei impreuna cu anexele la facturi, emise de catre statiile de distributie sau de catre terti, precum si dovada platii integrale a facturilor prin instrumente de plata bancare;
2) in cazul in care alimentarea vehiculelor se face de la rezervoarele proprii de alimentare, un borderou centralizator al cantitatilor de motorina alimentate de fiecare vehicul eligibil in parte, copii de pe facturile de achizitie a motorinei, precum si dovada platii facturilor prin instrumente de plata bancare.
Restituirea sumelor aprobate conform deciziei emise de ARR va fi efectuata in termen de 10 zile lucratoare de la data comunicarii deciziei de aprobare a restituirii.
Pentru controlul ulterior, operatorii economici au obligatia sa arhiveze pentru un termen de 10 ani, urmatoarele documente:
• fisele de magazie pentru fiecare rezervor propriu precum si bonurile de consum intocmite la fiecare alimentare a vehiculelor eligibile din rezervorul respectiv;
• inregistrarile tahografului din prima si din ultima zi a trimestrului pentru care se depune cererea de restituire;
• documentele de transport: scrisoarea de transport CMR, avizele de transport, foile de parcurs, care atesta faptul ca vehiculele au fost efectiv utilizate pentru transportul de marfuri, respectiv pentru transportul de persoane, regulat sau ocazional, exclusiv transportul public local de persoane;
• documentele care atesta dreptul de detinere al vehiculelor pentru care se acorda dreptul de restituire;
• documentele de vanzare, distrugere, export, pentru toate vehiculele ale caror consumuri sunt incluse in cerere;
• anexele la facturile de achizitie a carburantilor;
• unitatile electronice de stocare.

Categorii:PRACTIC

Pune lacătul pe doină – Ioan Evu, un gând


Doină de reformă, de Ioan Evu

puneți taxă pe izvoare
pe zăpezi pe cer pe tril
dijmuiți cât se mai poate
traiul omului umil

contabilizați căldura
şi procentele de frig
indexați adâncitura
găurilor din covrig

trageți‐vă limuzine
şi piscine vile angro
dați‐ne talk show pe pâine
şi noi generații Pro

teletexte telecabluri
de popor teleghidat
ca într‐o telenovelă
cu finalul emanat

stima țării şi mândria
domni tovarăşi senatori
a ajuns iar România
neam de telespectatori

dar ce dulce e minciuna
când te uiți şi chiar câştigi
dă în clocot adevărul
nu‐l atinge că te frigi

un tăciune şi‐un cărbune
taci poet provincial
că s‐a reformat chestura
şi‐ți duc versul la canal

şi ce artă mai e asta
să gândeşti când toți muncesc
pune lacătul pe doină
că vin şi te hingheresc

foaie neagră de huilă
şi de cer cocsificat
ceara mamii ei de viață
trai disponibilizat

bat la uşă portăreii
cu chitanțiere‐n mâini
vin ca să impoziteze
cumpăna de la fântâni

şi au pus contor pe drumuri
vămuind mersul pe jos
că s‐a subțiat ciolanul
de reformă pân` la os
şi iar verde frunză moartă

din mileniul viitor
munții noştri aur poartă
pâinea este tot a lor
las` să vină achingiii

grecoteii din fanar
cu fistic şi acadele
într‐o țară de bazar

cu chebab şi cu hot‐droguri
cu halva şi baclava

noapte bună Românie
orişiunde te‐ai afla!

Categorii:literature, POEMUL

Vedeniile în Biblie. Câteva versete despre vederea cu inima


(Gen 15:1) După aceste întîmplări, Cuvîntul Domnului a vorbit lui Avram într’o vedenie, şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sînt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare.”

(Gen 46:2) Dumnezeu a vorbit lui Israel, într’o vedenie noaptea, şi a zis: „Iacove! Iacove!” Israel a răspuns: „Iată-mă!”

(Exo 3:3) Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată, şi pentru ce nu se mistuie rugul.”

(Num 12:6) Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Cînd va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într’o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis.

(Job 20:8) Va sbura ca un vis, şi nu-l vor mai găsi; va pieri ca o vedenie de noapte.

(Psa 89:19) Atunci ai vorbit într’o vedenie prea iubitului Tău, şi ai zis: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un tînăr;

(Isa 21:2) O vedenie grozavă mi s’a descoperit. Asupritorul asupreşte, pustiitorul pustieşte. -„Suie-te, Elamule! Împresoară, Medio! Căci fac să înceteze toate oftările lor, -zice Domnul.”

(Isa 29:7) Şi, ca un vis, ca o vedenie de noapte, aşa va fi mulţimea neamurilor cari vor lupta împotriva lui Ariel, aşa vor fi cei ce se vor bate împotriva lui şi cetăţuiei lui, strîngîndu-l de aproape.

(Eze 11:24) Pe mine însă m’a răpit Duhul şi m’a dus iarăş, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia, pe care o avusesem, a pierit de la mine.

(Dan 2:19) După aceea i s’a descoperit lui Daniel taina într’o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a binecuvîntat pe Dumnezeul cerurilor.

(Dan 8:1) În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de cea pe care o avusesem mai înainte.

(Dan 8:2) Cînd am avut vedenia aceasta, mi s’a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele, mă aflam lîngă rîul Ulai.

(Dan 9:21) pe cînd vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într’o vedenie, şi m’a atins în clipa cînd se aducea jertfa de seară.

(Dan 9:24) Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor.

(Dan 10:8) Eu am rămas singur, şi am văzut această mare vedenie. Puterile m’au lăsat, coloarea mi s’a schimbat, faţa mi s’a sluţit, şi am pierdut orice vlagă.

(Amo 8:1) Domnul Dumnezeu mi-a trimes următoarea vedenie. Iată, era un coş cu poame coapte.

(Mic 3:6) „Din pricina aceasta, va veni noaptea peste voi… fără nici o vedenie! Şi întunerecul… fără nici o proorocie! Soarele va asfinţi peste aceşti prooroci, şi ziua se va întuneca peste ei!

(Luk 1:22) Cînd a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o vedenie în Templu. El le făcea semne într’una, şi a rămas mut.

(Luk 24:23) nu I-au găsit trupul, şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o vedenie de îngeri, cari ziceau că El este viu.

(Act 9:10) În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într’o vedenie: „Anania!” „Iată-mă Doamne,” a răspuns el.

(Act 9:12) şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrînd la el, şi punîndu-şi mînile peste el, ca să-şi capete iarăş vederea.”

(Act 10:3) Pela ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într’o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i-a zis: „Cornelie!”

(Act 10:17) Pe cînd Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei, pe care o avusese, iată că, oamenii trimeşi de Corneliu, întrebînd de casa lui Simon, au stătut la poartă,

(Act 11:5) „Eram în cetatea Iope; şi, pe cînd mă rugam, am căzut într’o răpire sufletească, şi am avut o vedenie: un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, se cobora din cer, şi a venit pînă la mine.

(Act 12:9) Petru a ieşit afară, şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are o vedenie.

(Act 16:9) Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!”

(Act 18:9) Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într’o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea,

(Act 26:19) De aceea, împărate Agripa, n’am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti.

(Rev 9:17) Şi iată cum mi s’au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.

Categorii:CREDO, literature

Adrian Botez şi taina scrisului, versul smuls din rădăcinile durerilor


SCRISUL CA DESTIN – IMPRESII LEGATE DE POEZIA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ

 

 

 

 

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.
Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu…
Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.
Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte goale?!… Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?…
Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!
Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:
“V-aţi gândit ca sunteţi cel mai mare poet contemporan?… Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers… Simt pământul respirând… Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse… Simt marea luptă a omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumezeu şi de puritate a unei generaţii şi a unui neam il simt…
Nu sunt cuvinte goale, ca un balast şi puse fără rost şi purtand titlu POEZIE aşa cum face o întreagă generaţie de scribălăi ce işi spun unul altuia poete.
Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la dvs rugăciunea şi starea pură.
Da, uneori sunteţi prea profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu imi merge la suflet ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor izbucnind ca un vulcan din vers.
De exemplu poezia „Când scrii o carte” e şocanta pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi a mâinii dupa ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere… Imi încep scrisul cu o rugaciune şi îl sfârşesc cu o multumire catre cel ce mă inspiră.
În „Seara vorbesc cu fratele Hristos” mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi ungă rănile şi să le facă să înflorească…
Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita Stănescu, ceva din Eminescu – ce acum este parte a aerului ce il respiram si face parte din fiinta noastra ca apa, e împărtăşania noastră cu vis – dar dincolo de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă… V-aţi hrănit cu spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs.” – şi acestea erau primele impresii după ce am citit puţin.
Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu:
„Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,
Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,
in boschete sau direct din picioare
Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa Patrie,
Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre sani,/
Ale tale izvoarele de fecale!/
Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o bagam toti intre picioare,
Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie, sa ne dam si noi drumul in tine!/
Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/
Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…”
– cf. Mihail Gălăţanu – O noapte cu Patria) –
şi ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme şi înălţimi de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia şi-a regăsit aripile, a redevenit zbor! A redevenit rană din suflet şi e scrisă cu sânge:“Prolog /cel ce întoarce pagina /rămâne pe amândouă /palmele – cu sânge”. Credinţa, căutarea unui sens al vieţii, dorul de Dumnezeu şi nostalgia absolutului, neputinţa, teamă – nu de moarte (“nu-i greu /şi-i atât de aproape să mori: /ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri”), ci de viaţă trăită fără rost şi fără a te fi ridicat vreodată la înalţimea a tot ceea ce a pus Creatorul în tine, mizeria lumii oglindită în vers – dar nu spre râia mocirloasă, din cuvintele tembele (e o blasfemie să le numesc poezie ) ale lui Gălăţanu, ci spre “florile răului” ale lui Baudelaire, sau “mucegaiurile” lui Arghezi – înfloreşte ca soră de slovă şi de durere, în versul fratelui meu de cuvânt, Adrian Botez.
Mereu e o căutare a lui Dumnezeu, cu care vrea să facă pace în poezia“Pax”, şi a sinelui, o nostalgie, până la lacrimă, a absolutului pierdut – şi mi se pare că, prin poezie, are loc regăsirea, împăcarea, liniştea, măcar în parte. Poetul Adrian Botez e o îngemănare stranie şi sigur dureroasă, de dor de Iisus şi de a fi Don Quijote pe pământ. E crudă soarta de a fi răstignit între raiul poeziei (prin care cauţi Mântuitorul) şi rătăcirea prin lume, ca un om prăpădit cu o mârţoagă. Poete, nu fi trist de soarta ta! Gândeşte-te că se putea infinit mai rău: Ce te făceai dacă erai Mihail Gălăţanu?!…
Vezi acum, poete, ce mult te-a iubit Dumnezeu!?… Te văd în vers, te simt răstignit între coroană de spini şi moartea lumii şi nu pot decât să suspin şi să spun că şi eu ştiu cum este să fii ceva fără nume ce nimeni nu a mai fost: „Chemaţi visele la vorbitor/chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le/că eu – în adâncul temniţei – mor/să-şi caute – tot printre cei cu înspinată/coroană – stăpân:/ să uite/din mine – tot ce nu/am sângerat să rămân”.
Dincolo de zbucium şi de părăsire, dar o părăsire aleasă ca şi cale şi primită cu bucurie pentru a găsi Mântuitorul „nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit”, am găsit şi liniştea, pacea absolută a creatorului: „Meditaţii ramificatoare/ daţi-mi un pat – o carte şi lumină:/ e mai mult decât lumea: este linişte/reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului/ *iată-mă iarăşi – până la brâu/ în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate/ sălbăticiunile capătă – pe piei ori/ între coarne – flacăra Crucii”. Are totul, deşi nu îşi doreşte mult. Un pat, o carte, lumină! Cu atât de puţin, singur, devine rege peste gânduri, peste cuvinte şi cu ele reclădeşte lumea. E în poezie totul: apa, cerul, lumină, credinţa, mântuirea, răstignirea, dorul, iubirea, şi poetul scrie cu patimă, cu furie – de parcă s-ar termina timpul şi el încă nu a terminat de născut lumea lui de cuvinte. Am lăcrimat citind un vers ce a stârnit în mine furtuni de neputinţă şi am înţeles durerea profundă a poetului vertical, drept, demn – ce nu găseşte în jurul lui un singur om cu fruntea sus, ci doar moluşte ascunse în cochilii de suflet sterp: „O vreme/ oamenii vii au fugit/ în melci – au fugit/ în propriile minţi: nu mai vezi unul/ teafăr – cu fruntea sus /deci – nu mai are pentru cine fi zi”. Pentru cine să mai răsară soarele, pentru cine să mai fie zi? Pentru cine să mai fie lumină?! . Caut un OM! Caut un singur OM cu fruntea sus, ca pentru el să merite să fie zi! – ţipă poetul, şi ţipătul lui de vers îmi împrăştie în trup, din unghii până în ochi şi din lacrimă până în şoapte, ace ascuţite de durere. Obsesiv, apare în poezie aripa, ca organ vital ce leagă poetul cu cerul – dar, până la cer, mai întâi îl învaţă zborul. Şi iată şi disperarea tipică domnului Adrian Botez că aripa, miraculoasa aripă ce face din oameni îngeri, ar putea fi devorată de vermi ca oricare mădular: “Aripa/ ostenită – am lăsat aripa – în carne/ să se-ngroape: dintr-odată/ viermii –au cuprins-o – ca pe/ orice nevrednic mădular”. Rugăciunea care urmează e magistrală; poetul se roagă lui Dumnezeu să-i scoată aripa de sub prăduirea viermilor ca s-o poată iar închina cerului şi în felul acesta ea devine o axis mundi între om şi Creator. Sentimentul meu e că aripa ar fi sufletul omului ce trebuie să fie salvat de la distrugere, de la moarte. Un vers frate cu cel despre aripi este: „ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?” şi aici văd certitudinea că poetul se poate salva total dintre solzi, din carne, din putrezire – şi să devină duh şi, în felul acesta, Dumnezeu nu va mai avea nimic de strivit, de descompus ca fiind materie; Poetul adevărat este numai Duh.
Poezia, harul – nu vin oricum şi la oricine. Cuvântul înfloreşte după ce “mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/ şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/ neştire” – deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cu demiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cu inima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţine de sacru – sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: ”doar-doar Ţi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră de sunet/ din mine”. Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunt o măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacă eu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, dar sigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. E destul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul ca să se atenueze puţin teama?!… A-ţi fi frică când scrii, că slova ta nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, am şi eu aceeaşi teamă – dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreo teamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi e nevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi de moartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele lui Gălăţanu sunt poezie.
Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindă ei scriind, căci scrisul este o cale între poet şi Dumnezeu, nu între poet şi lume: „Ars poetica/ toate le avem de vorbit – eu şi Dumnezeu”, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborosite aiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii, şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte, ci se naşte miraculos când „în final – Dumnezeu/ somnoros – se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremure sub/ deget – fosforescent/ Literele”. Ce frumos! Ce înalt! Eu nu mai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintele mele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu – nimeni nu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şi ascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele de inspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritor normal, şi limitat, şi păcătos: „orice pas:/ călcarea unui păcat: sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ se afundă – schelălăind – sub ţărână” pe care poetul o descrie tot în „Ars poetica” sa şi îngempănarea celor două stări ale condiţiei umane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşi sunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul, noroiul şi azurul.
Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut busola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin – şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:
Dur, inchizitorial, dar adevărat!
Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr: nu am spus „da” oricât am fost de flămândă, nu am spus „da” nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus „da” nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevarată si spiritul acestui pământ… nu am spus „da” niciodată, daca „da”-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şoparlele ce conduc astăzi visându-se igoane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă… Ei să inţeleagă că am fost împotriva valului când totul se demola… Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta…
Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!

Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nicialtul nu sunt vorbe goale, ci sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor – de scris citind: “Rugăciunea unui copil”:
„Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta

Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…”
Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului meu, de toţi călcat – de sublimul vers al Mioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?… Ştiu, poete… Ştiu… Plânge pământul şi străbunii în tine plâng – şi nu te lasă să taci… Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.
…Normal că este prezentă şi “tema dragostei de natură” (…), ca la orice poet mare. „Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori” e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu ma mir ca ultimul vers este: „…renunţ să mai fiu eu”… – de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru „înalte sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de lumină – aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.
Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă mirat: “de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/ când mângâiem – îndelung
/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeii de lângă noi?” şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căuta raiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericirii completează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită, chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc peste case, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul: „De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadă peste case -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, mai mult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toate câte-atingi – eu te-am slăvit!”
Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. “Măreţie are nu omul: suferinţa lui” – spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame, lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta – înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vine iluminarea: „ nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt: „Venit-a ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei”.
Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: “Prigoană de doină”, „Cântecul cavalerilor rourei”, „Licornul”, “Doina ghiocului”, “Venit-a ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Este în ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimă de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai”.
Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar „profesionist”…M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic… Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am simţit toate astea – şi totuşi nu ştiu cum să închei… Am să las versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule… Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:
“Bilanţ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii

slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată

cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei

nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ

aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute

doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu”.

11 iulie 2010

 

 

LUMINIŢA ALDEA, Cornu Luncii/SUCEAVA: art. SCRISUL CA DESTIN – Impresii legate de poezia domnului Adrian Botez – în revista electronică Romanian VIP – revista românilor de pretutindeni, Sydney, 12 iulie 2010
***

Categorii:CARTEA, literature
%d blogeri au apreciat asta: