Prima pagină > GÂND > Între carte şi dric, o părere…

Între carte şi dric, o părere…


O PĂRERE DE SCRIITOR…

 

 
Stăteam, acum un an, la căpătâiul unui amic, scriitor remarcabil (între pereţii camerei sale…) şi cam pesimist el, de felul lui. Tocmai împlinise, cu câteva zile în urmă, jumătate de secol de existenţă pe Terra…şi urma, foarte curând (într- una din zilele care se tot îmbulzeau, dinspre viitor spre trecut, complet nesimţitoare…), să „suporte consecinţele deciziei Divanului Divin” (întrucât suferea, cum teatral şi cu regal prost-gust se exprimă ziariştii: „de o boală necruţătoare”). Nu se lamenta, ci doar comenta labirinturile vieţii înfruntate…
Eu îl ascultam, fireşte, cu detaşare nătângă, dar şi cu destulă neatenţie, ca unul dintre fraierii cei mulţi ai lumii, care cred (până nu-i contrazice realitatea) că sunt nemuritori şi că doar cei care, întâmplător, mor, sunt…singurii cu adevărat muritori.
La un moment dat, amicul meu ajunge, tot comentând, sapienţial, aventurile fiinţiale… – şi la un subiect de interes vag, pentru mine: ce trebuie să regrete un om, dintr-o viaţă.
-Şi tu (întreb eu), tu ce anume regreţi, dacă regreţi, cumva, ceva…?
-Da, fireşte că regret. Ca mai tot omul care ajunge aici, unde sunt eu, acum.
-Ce anume regreţi? – mă apucă pe mine, subit, curiozitatea.
-Anume…Anume, regret că mor acum.
-…Nu înţeleg…
-Dacă muream la, să zicem, 18-20 de ani, era bine. La fel, dacă aş fi murit la 99 de ani…
-Dar…tot nu înţeleg…
-Simplu ca „bună ziua”: dacă muream de foarte tânăr, eram deplâns, cu lacrimi de crocodil, pentru „nădejdile care se puseseră în mine” – de fapt, mărinimoşii, fraternii noştri scriitori exprimându-şi, astfel, uşurarea, pentru că au scăpat de o potenţială concurenţă „feroce şi precoce”. La fel, dacă muream la o vârstă matusalemică: „fraţii” (atât puţinii „autentici” cu har, cât şi puzderia celor intraţi, în „breaslă”, cu buldozerul „dosarului betonat de <<cruciaţii cramei>>”, ori cu TIR-ul şi marafeţii!) şi-ar fi etalat aceleaşi lacrimi crocodileşti, dar cu altă sărătură într-însele: ar fi oftat de uşurare, tocmai din fundul bojocilor, pentru că, în sfârşit, rămâneau să se păruiască între „măreţiile” lor, disputându-şi, cu zelul unui nou început de lume, iluzoriul „tron al principelui” şi scăpând de apăsarea pe inimă a unui „precursor”… Pe când aşa, când mori ca mine, la mijloc de cale – ca un ageamiu, care parcă nici n-ar fi promis nimic, vreodată, dar nici nu ştie nimic întreg, despre timp, suflete, cutume ori vremuri… – nu-ţi sesizează „lipsa”, nici măcar cuierul din anticamera Uniunii…
…Nu m-am putut opri şi l-am întrerupt, intrigat şi revoltat:
-Chiar aşa o părere proastă ai tu, despre caracterul scriitorilor noştri, contemporani şi mai puţin contemporani?!
– Chiar aşa! – a fost răspunsul, scurt şi rezolut – după care amicul meu s-a închis într-o tăcere melancolică, până la dric…

 

A consemnat un alt scriitor: Adrian Botez
***

Anunțuri
Categorii:GÂND
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: