Prima pagină > literature > O CARTE DESPRE EMINESCU, SPIRIT ŞI LOGOS, AUTOR ADRIAN BOTEZ

O CARTE DESPRE EMINESCU, SPIRIT ŞI LOGOS, AUTOR ADRIAN BOTEZ


SPIRIT ŞI LOGOS – O CARTE DESPRE EMINESCU, AUTOR ADRIAN BOTEZ ( FRAGMENT)

5. Cartea e legată de semn-semnul este slava sacră, este acea urmă (“trace”) a lui Derrida, adusă în planul cel mai adânc metafizic, dar şi cel mai profund activ: (I-251) Magul, paznic al bunului mers al lumii, al conformităţii Logos-ului cu Spiritul – pedepseşte-purifică lumea, citind semnul întors – şi se produce efectul soteriologic, revine haosul, iluzia moartă, pustiirea. Cartea este, deci, lumea – Logos universal. Semnul este Logos-ul demiurgic în forma sa ocultă, cea mai ferită de mintea-cugetare. Semnul este doar Logos operaţional, nu şi de vizualizat. Este, de fapt, mereu privit, căci este tocmai lumea înşiruită – dar nu este văzut, căci semnul eminescian este sinonim cu rostul, cu sensul (ca interiorizare a Căii). Magul este demiurgul operativ, este ipostaza mistică a eului-Spirit. Dar nu cel retras, cu dublă stare: ci doar cu dublă acţiune, el amprentând (activ) şi retrăgând amprentele (tot activ) din haos, revelând lumea (El rămânând necunoscut, căci El-Magul nu stă, ci este paroxismul acţiunii şi al nonacţiunii, este în vârful muntelui, deci concentrează toată acţiunea şi toată nonacţiunea) şi aneantizând-o – retrăgând-o. Este iluzionist (în sensul de înşelător)? El este “raisonneur-ul”, în sensul că El reprezintă faţa non-ambiguă a Demiurgului: Demiurgul poate fi şi Satan, Magul nu poate fi decât Âthman-Brahman, puritatea Spiritului, obţinută prin iniţiere albă, benefică (Va fi teoretizând Eminescu amoralismul demiurgic, “Că de-i vreme bună, rea” etc., impasibilitatea genială, satanică: “Nemuritor şi rece” – în realitate, însă, toată opera lui Eminescu este una deloc moralizatoare, dar, în schimb, este una dintre cele mai profund morale opere care s-au scris vreodată, de la Noul Testament încoace). Distrugerea lumii-iluzie o săvârşeşte Magul tocmai pentru a păstra esenţa curată a Spiritului. Inflaţia de iluzie, iluzia crezându-se pe sine ca adevăr şi uitând că a fost menită să fie iluzie – căci stă pericolul de pervertire. Magul nu acceptă pervertirea. El este alter-ego-ul Călugărului, el este Cel Drept, este Titanul Pământ în forma sa spiritual-cosmicizată, neliniştită, neînţeleaptă. A fi înţelept înseamnă a fi demonic-ormuzdian (conformist faţă de un demiurg incert). A fi neliniştit ca Magul înseamnă a căuta, a te roti doar spre Supremele Valori: Bine-Frumos, Adevăr (toate revelate, dinspre o zonă ne-ambiguă a psiho-cosmosului).

6. (I-249) “Magul … îi scrie [idolatrului] pe o piatră strâmbe semne / Să nu poată – a    le-nţelege lungul secolilor curs”.

Fiinţa idolatrului este sinonimă cu istoricitatea infinită a iluziei temporale: “Lungul secolilor curs”. Semnele strâmbe sunt în afara iluziei, sunt sortirea iluziei (ca iluzie). Rostul iluziei şi epuizarea – aneantizarea iluziei – stau în strâmbele semne. Scrisul este energetizarea cea mai adâncă, mai subtilă, cu urmările cele mai profunde: rădăcina lumii şi a negării lumii este energia-semn. Hieroglifa este mandală a concentrării energetice a Magului, dar şi Macheta Sorţii Lumii, planificarea-proiectarea lumii. Proiectul existenţei Spiritului este semnul. A scrie este verbul încifrării Arhitectului Sacru (şi implică, subtil, visarea, mai exact trimiterea la structurile arhetipale ale Stelei-Vis: a scris trebuie să însemne a reconstrui arhetipuri, a confirma arhetipuri).

Semnul este mistică pură (Scrisoarea III, I-108): La un semn se produce înlocuirea circulară a ciclului epuizat-alienat, Baiazid, cu ciclul nou, cu vehemenţa ascetică a lui Mircea este tatăl vârtejurilor, străbunul Marelui Sorb Spiritualizator (“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare … ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată … iar în urma lor se-ntinde falnic armia română” –  armia română fiind sinonimul ceremonialului abluţiunii, prin care a fost resorbită şi transfigurată zgura în aur). La un semn deschisă-i calea pentru prescrisa, dintru început, revigorare, reînviere a forţelor demiurgice. Totdeauna, semnul precede schimbarea-transfigurarea lumii formale, pentru a confirma lumea esenţială.

Se repovesteşte lumea (I-158 – Melancolie: “Încet repovestită [viaţa-lume] de o străină gură”) – se reface Logos-ul (între timp deteriorat prin expresie), pentru a corespunde Mythos-ului.

(I-133) : “Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume, / Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”. Semnul este în afara chipului şi numelui, este anterior amprentei, este Proiectul. Nu cere proiectul care nu se poate realiza în funcţie cosmică (nu cere sinonimizarea proiectului sacru cu proiectarea-lume) – aşa s-ar traduce spusa Demiurgului. Deci, semnul este posibilitatea infinită, încifrarea tuturor posibilităţilor şi imposibilităţilor, este latenţa firescului şi nefirescului, a divinului şi a satanicului. Şi mai mult decât atât. Proiectul este mai mult decât poate fi. Este talpa iadului şi creasta raiului, dar este dincolo de Logos. Hotărăşte Logos-ul, este implicat în Spirit, Spiritul nu s-ar putea revela expresiv fără proiectul-semn. Semnele sunt entelehiile, ideile externe şi controversele împăcate întru nefiinţă. Semnul e dinamic şi static, creator şi distructiv – e drept şi – întors.

Cartea (I-292, sus) este suma firelor sorţii lucrurilor şi evenimentelor, strânse în semne = nuclee, noduri energetice care (întoarse arăbeşte – întoarse = în legea tărâmului morţii al cunoaşterii sacre, opusă rânduielii false-Māyā) alcătuiesc structura de funcţionare mistică (nevăzută şi neînţeleasă decât începând cu rangul de Mag). Cartea nu este pentru oameni, ci doar pentru Magul-Monarhul ascuns: puterea de decizie nu o are decât poziţia Mag, cu grila de funcţionare a lumii (legile) – Cartea : “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte, / Cu semnele strâmbe, întoarse – arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (I-292).

Deci, Cartea nu este pentru citire-mimare (în cuget) a scrisului: Cartea este decizie, “tablou de comandă” pentru legile-acţiuni simultane în eficienţa-răspuns în fenomenalitate.

Scrisul este magic: sunt nuclee, seminţele energetice, planificarea (arhetip-proiect) existenţei cosmice. Cine scrie? Cine face semnele întoarse ale mecanismului de funcţionare cosmică. Nu Magul: Magul des-cifrează şi veghează să se respecte în fenomenal, relevanţele relevanţele-legi, ale semnelor. Semnele sunt amprente-proiecte: ele răspund la amprentele efective, evenimenţialul-fenomenal. Scrisul-semne sunt produsele zonei mistice, Mocşa: scrisul este negură densificată şi semantizată: deci, originea trasării este din spatele negurii, din zona Zalmoxis, Marele Arhitect al Cosmosului: (II-77) Zalmoxis e “decât toată lumea de două ori mai mare” – deci o dată Zalmoxis = lumea, a doua oară Zalmoxis = proiectul lumii. “În propria lui umbră Zalmoxis redispare”: este evidenţa cosmos-dez-limitare în mistic (umbra în care redispare propria umbră, însemna că se posedă pe sine şi ca evidenţă şi ca non-evidenţă (non-exprimare)).Deci, ipostaza haos (non-expresie divină, pregătită pentru a primi forţa de amprentare expresivă) înseamnă tot posesie de sine. Nimicul stăpâneşte: a)pe sine, b) ceea ce se opune Nimicului, întemeiată lume. Legile-semne sunt hotărâte, prin Zalmoxis, Zeul-Mocşă, prin acţiunea directă şi exclusivă, monopolistă şi discreţionară asupra Muntelui-Arbore Cosmic (II-78, sus): “El înflă răsuflarea vulcanului măreţ (…) şi stelele se spulber ca frunzele de vie; / El mână în uitare a veacurilor turmă / Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă …”

Zalmoxis este imun la blestem pentru că el însuşi, Zalmoxis, este patronul blestemului, creând viaţa şi moartea: Zalmoxis este identic, funcţional, cu lumea-cartea şi, atunci, se inversează funcţia şi percepţia blestemului: (I-79) “Te-aş blestema – pe tine, Zalmoxis, dar vai! / De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai. / Durerile-mpreună a lumii uriaşe / te-ating ca şi suspinul – copilului din faşe” – Blestemul, fiind energetic, se preschimbă, prin viaţa lui Zalmoxis, în suspin de prunc în faşă, adică, marchează, în locul apocalipticului blestem, cosmogonia – începutul de lume, prin vehemenţa hybris-blestem (atunci când eşti a şi W poţi să confunzi şi să recombini creaţia şi de-creaţia, într-o nuntă absurdă şi măreaţă în absurdul ei).

În concluzie: Scrisul reprezintă potenţarea nucleilor creatori-decreatori în planul-Cosmos, pe când Cartea (izotopică semantic cu lumea şi creatorul-Zalmoxis) se citeşte singură (prin funcţia Mag), adică racordează energia divină la expresia-lume; cinetizează plănuirea-Scris.

Anunțuri
Categorii:literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: