Prima pagină > CREDO, ESEU > Un eseu de Adrian Botez: VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA – ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU

Un eseu de Adrian Botez: VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA – ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU


D-CRUCEA, „DINAMICII” ŞI REGRESIA SPRE ORIGINAR. “CUCERITORII” LUI REBREANU. LIRISMUL MITOLOGIC

O lectură atentă a romanelor lui Rebreanu lasă a se observa un amănunt semnificativ: unde este mediu urban – lipseşte simbolul CRUCE. CRUCEA apare doar în romanele despre SAT şi MASCULINITATE (evoluţie către masculinitate). În romanul urban al autosacrificiului sacrificator, Amândoi, pentru nefericita Solomia(ţărancă, ajunsă servitoare la oraş – şi ucigaşă a stăpânilor ei cămătari-demonic-arghirofili, din dragoste disperată pentru iubitul ei Lixandru, care se stingea fără leac) apare doar un crucifix – urmat de invocarea, în celulă, a divinităţii (“-Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă şi iartă-mă!Doamne…”), înainte de sinuciderea teribilă, cu acul de păr: ”-A avut o poftă de moarte titanică!” – spune doctorul legist. Acest melanj de origine rurală şi comportament urban (bazat pe idealizarea valorilor moarte – banii) nu-l încântă prea mult pe intransigentul “senator” Rebreanu .
Sugestive pentru frivolitatea , efeminarea existenţială şi corupţia spirituală pe care le întruchipează mediul urban – sunt replicile personajelor şi comentariile auctoriale, din romanul, strict citadin, Jar: “Pe omul modern, ameţit (s.n.) de civilizaţie, numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu…” Civilizaţia modernă este, deci, o “ameţeală”, o pierdere a sentimentului şi nevoii imperios-masculine a DISCERNERII-ÎNFIINŢARE DEMIURGICĂ. Este preludiul unei dulcege sinucideri spirituale, generale şi absurde – al cărei prolog a fost semnat de “prea inteligenta” Liana, cea mefientă atât faţă de creaţia divină (“Pe buzele ei VOPSITE dăinuia un surâs…”-s.n.), cât şi faţă de ritualul în-fiinţător:”Nimic…Sunt puţin emoţionată…Ceremoniile ASTEA…”-s.n. – dispreţuitorul astea sugerând că totul, în societatea citadin-modernă, nu e decât convenţie şi ipocrizie, trădând secarea totală, sinucigaşă, a spiritualităţii-atitudine-discernământ . Astfel, Cetatea Modernă debilitează atât de mult sensul vieţii şi morţii, încât sinuciderea Lianei cu somnifere (dezertarea, laşă, din viaţa reală), după ce se înjosise, îndelung şi penibil, faţă de cel ce-i înşelase sentimentele – capătă mai curând aura ironiei absurde, decât a tragismului.
Pentru re-spiritualizare, mediul citadin are nevoie de DINAMICII-zeităţile mistic-masculine, amintind, iarăşi, de Călăreţii Gemeni Zalmoxieni şi de o Sfântă Treime Înfiinţătoare – despre care vorbeşte Dolinescu, în romanul Gorila: cel puţin trei generaţii de făpturi clar-hominide – regresate benefic-spiritual, către originaritatea MASCULINITĂŢII SPIRITUALE, manifestată prin DREPTATE, CURĂŢENIE, DEMNITATE.
Este şi motivul pentru care romanul Crăişorul Horia este dominat, obsesiv, de SIMBOLUL ŞI IMAGINEA CRUCII LUI HRISTOS: căutarea Dreptăţii-Reechilibrare cosmică, prin reiterarea Principiului Masculin, în Neamul Românesc – şi autosacrificiul de tip cristic, desăvârşit oferit şi atotizbăvitor, pentru relevarea eternă, în planul misticii existenţial-etnice, a obiectului luptei metafizice. “Oastea albă” este condusă, efectiv, de Principiul Masculin-Cristic – căci în fruntea ei (avându-l pe Horia-Hristos prim şi drept-următor) este CRUCEA GALBENĂ-SOLARĂ, care porneşte poporul “rebeliei”-violenţei metafizice re-înfiinţătoare – către originea sa demiurgică, PRIMA ZI A CREAŢIEI: “Horia(…) pică într-o seară, fără veste, la casa lui Crişan, aducând şi o CRUCE GALBENĂ (s.n.) împodobită frumos, care să slujească drept steag în lupta ce are să pornească. ERA CHIAR ZI DE LUNI”( s.n.).
Originea Crucii Mari-Steag – este în Crucea-Simbol Esoteric (crucea densificată-condensată în nevăzutul nocturn al traistei lui Horia – iarăşi, simbol germinativ-spiritual), care poartă pe ea chipul însuşi Monarhului Lumii, Monarhului Ascuns – şi n-au dreptul s-o vadă decât iniţiaţii de taină: “Cu mare băgare de seamă mai scoase din traistă o cruce mică aurită, cu chipul împăratului Iosif şi o carte sfântă în trei limbi, legată în piele roşie şi cu dungi de aur pese tot”. Este Cartea Destinului Lumii – sau Cartea Paradisului-Izbăvire-Împlinire – călăuză prin cele Trei Lumi. Prin izbânda martirică întru Cruce şi Cartea-Călăuză-prin-Lumile-Lui-Dumnezeu – Horia(Hristosul Neamului, dar şi Sinecdocă a Crucii-Roată! ) devine , în momentul suirii Golgotei (Roată Solară şi de Sânge) de la Alba Iulia, negrăbitul şi demnul confident al lui Dumnezeu-Altarul :”Sărută crucea, se închină, sărută şi mâna preotului şi zise : -Doamne, iartă-mă şi ajută-mă! Apoi urcă pe estradă fără şovăire, cu capul sus, liniştit, parc-ar fi mers la cuminecătură”. Iată-l pe Supraomul Benefic – Eroul-Sinecdocă a Neamului Înfiinţat-Remasculinizat: “Un om?…Mai mult decât un om!- zise maiorul cu ochii umezi”.
Ecouri ale acestei hierofanii din mai târziul Crăişor Horia se află şi în unele pasaje din romanul Ion. În evoluţia sa spirituală, Titu Herdelea ajunge şi la stadiul de vizionar. După ce vede şi aude ţipetele isterice ale învăţătorului ungur din şcoală:”Numai ungureşte!…Ungureşte!…Trebuie ungureşte!…Ungureşte!…” – Titu are două viziuni, ambele ţinând de violenţa metafizică, restauratoare a Masculinităţii Neamului Românesc:
a-prima este discursivă: “O cetate încercuită de o oştire desculţă!(…)Mulţimea noastră înaintează mereu…Zidurile lor meşteşugite se clatină şi se fărâmiţesc îndată ce le atinge suflarea vieţii noastre încătuşate…Stăpânii tremură în faţa slugilor!Slugile! Noi suntem slugile!Al lor este trecutul, al nostru este viitorul!…” Aceeaşi “Cetate” a Blestemului Complacerii în Feminitate Opresivă, ca blocare în trecut-neînţelegere, obturare a sacralului – ca şi cetăţile din Crăişorul Horia (cu centrul în cetatea care TREBUIE să redevină, prin martirajul autosacrificial-cristc – ALBĂ: Alba Iulia);
b- a doua este un vis nocturn, “cu ochii mari, înlăcrimaţi”: „Iată-l în Cluj(…)Pretutindeni numai grai românesc…(…)Parcă toată lumea vorbeşte<<ca-n ţară>>!(…)Firmele magazinelor , străzile, şcolile, autorităţile…tot, tot e românesc…Statuia lui Matei Corvin zâmbeşte către trecători şi le zice: <<Aşa-i c-a venit ceasul dreptăţii?>>”. Martirul-Hristos Înviat este însuşi Logos-ul Românesc. Iar identificarea Ceasului Învierii cu Ceasul Dreptăţii, ca manifestare plenară a violenţei metafizice restauratoare de Spirit este cea din Crăişorul Horia.
Dar mai există o a treia viziune, de data aceasta transferată, dinspre Titu Herdelea, asupra unui fost renegat român – “băiatul unui ţăran cărăuş din Armadia” – învăţătorul Zăgreanu, înfocat “ungurist”, pân-atunci – reconvertit la Logos Românesc şi(cum altfel?) la Ortodoxie=Calea Drept-Spirituală. În finalul romanului, Zăgreanu-Apostatul se căieşte, mut şi deplin, în faţa BISERICII BIRUITOARE ÎNTRU LUMINĂ şi a CRUCII-TROIŢĂ, lepădându-se de Satana-Râpa Trădării: ”La Râpele Dracului, bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor , se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa , parcă făcea un jurământ mare”. Ca şi reconvertitul Ursu Uibaru, din Crăişorul Horia, care, ulterior reconvertirii, se oferă deplin martiriului pentru Dreptatea Remasculinizatoare de Neam – şi Zăgreanu, după modelul evanghelic al lui Dismas-Tâlharul Pocăit, îşi identifică propriul CAP cu CAPUL BIRUITOR AL LUI HRISTOS-BISERICA.
Vom încheia cu două dintre cele mai cunoscute cazuri de reconvertire întru Masculinitatea Neamului: cazul Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor – şi cazul Puiu Faranga, din romanul Ciuleandra:
a- cazul Puiu Faranga trebuie văzut ca o reconvertire întru OM, prin regresie mitico-magică: dinspre frivolitatea criminală a societăţii-Cetăţii moderne, aritmice, ajunsă la infarct – spre originaritatea ritmică, spre Inima Cosmică a Neamului (violent-gâfâit metafizic) – Logos şi Dans – simbolizat prin dansul esenţial, vital românesc – Ciuleandra. Către tată, se aude discursul izmenit, în franceză – a se vedea şi avertismentul auctorial, prin litere italice(discurs ca simbol al parodiei-existenţă a Cetăţii Moderne, cu adevărat alienat-dementă, care s-a înstrăinat de Logos-ul Originar-Divin: “C’est Ciuleandra, Vous savez?(…)Et puis c’est très amusant…oui…très…”) – dar Puiu MOARE, în sensul mitic – adică renaşte întru NEOSTENEALA DIVINĂ, ca OM – din fosta Gorilă… – recăpătând Ritmul Inimii-Centrului Cosmic, de care acum aparţine iar, integral, sub masca nebuniei sacre:”De alături, se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie găfâită, ca respiraţia unui bolnav pe moarte”;
b-cazul Apostol Bologa e mult mai complex, dar, în genere, cunoscut. Apostolul a fost, întâi, Apostat. Apostat faţă de Cruce şi Inocenţă. Şi-a trădat Viziunea-Misiunea – revelate în copilărie, în faţa Altarului: CRUCEA DE AUR, Crucea Luminii Izbăvitoare-Biruitoare: “(…)pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh(…)se deschise deodată cerul şi, dintr-o depărtare nesfârşită şi totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă…[din nou, obsesia Mumei Cosmice, alăturată, până la identificare, Originii Mântuitoare] Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile…Arătarea aceasta a durat numai o clipă şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască…”
Voind să-şi sfideze destinul şi identitatea (este Fiul biblo-evanghelic, al lui Iosif şi al Mariei – dar şi Fiul Logos-ului Neamului Românesc – trăgându-se din crăişori, din apropiaţi ai lui Horia, respectiv Avram Iancu!)- ajuns adolescent, Bologa se ascunde de Dumnezeu sub uniforma de paradă a Războinicului Fals. Apoi, se ascunde de Logos-ul Divin, în spatele Falsului Logos – “datoria” faţă de criminali, faţă de ucigaşii războiului metafizic, prin perversul şi alienantul de esenţe război fizic. Dar “Dumnezeu nu doarme”, nici în cer şi nici în om – şi, paradoxal, tocmai când să ucidă lumina fizică(a reflectorului rusesc) – lumina fizică se re-converteşte în lumină spirituală, interiorizată definitiv( sub semnul Fecioarei Cosmice): “boala de moarte”, care-l reconverteşte pe Puiu Faranga : “În fundul sufletului, însă, simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare(…).În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. (…)Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima, ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatec şi neumblat(…). Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezişul soartei, decât să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea…” Departe de “a se pune de-a curmezişul soartei” – abia acum Apostatul devine Apostol, confirmându-şi soarta, ca predestinare (reîntâlnim ideile metempsihotice din Adam şi Eva). Intrând în Casa Morţii (se logodeşte cu Fata Morţii, fata groparului Vidor), Apostol intră, de fapt, în labirintul re-iniţierii, de fapt, al re-naşterii spirituale-Învierii. De aceea, TREBUIE să trecă pe la poarta balaurului-demon, Paznicul Tainelor Divine – Deţinătorul Vergelei-Smicelei din Copacul Paradisului: locotenentul-grănicer simbolic Varga (calitativ ungur, precum cei supuşi botezului-reconvertirii, în Crăişorul Horia). Şi astfel, începe regresia către originarul autentic, spre identitatea cea adevărată – odiseea APOSTOLULUI-VESTITOR AL LUMINII (şi, implicit, ca în cazul lui Hans-Adeodatus ori Horia: vestirea Lumii Acesteia – ca Început al Sfârşitului) – odiseea spiritului eliberat spre “strălucirea cerească” a Izbânzii-Învierii, a recuperării paradisiace – aducând aminte de Hritosul-Luciferul-Luceafărul eminescian, cel autosacrificat pentru izbânda cosmică a ANDROGINULUI SOLAR-PARADISIAC: “Drept în faţă, lucea tainic luceafărul , vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:- Primeşte, Doamne, pe robul tău Apostol…Apostol…Apostol…” De observat triada reconfirmării apostolice – aducând aminte de triada reconfirmării apostolice a fostului lepădat-apostat Petru, pe care Hristos îl obligă să-şi repete de trei ori DA-ul iubirii – după ce pronunţase de trei ori NU-ul apostaziei…
Personajele centrale ale romanelor lui Rebreanu nu sunt, neapărat, Fericiţii – ci Căutătorii. Şi, deseori, Aflătorii de Absolut-Adevăr. Cei care, o viaţă-existenţă întreagă, aparent, vagabondează – în ascuns, însă, se pregătesc pentru Revelaţia – care, totdeauna (după calitatea râvnei spirituale a fiecăruia), vine, ca la Dismas, în ultima clipă; alteori, nu se-arată nimic. Unele dintre personajele rebreniene, Cavaleri ai Ultimei Clipe – pot fi numite Cuceritorii lui Rebreanu în Absolut – dar toţi, născuţi de Cetate ori Sat – devin Ţăranii-Iniţiaţii-Iluminaţii : Ion e Napoleonul-Ţăran asupra Pământului, Horia este Robespierre-ul-Ţăran, orăşeanul Apostol devine Răstignitul-Ţăranul Luminii, orăşeanul Puiu Faranga devine Ţăranul-Dansator al Ritmului Cosmic; chiar Solomia devine, întrucâtva, Ţăranca-Dobânditoare a Uitării Nirvanice. Iar Toma Novac – redevine Novacul – Ţăranul-Titan Cosmic al Iubirii: un Adeodatus al Mariei-Héléne – Muma Focului Cosmic.
Rebreanu, alături de autorul Baltagului, modifică radical datele scrierii şi citirii romanului românesc: de la Rebreanu-Sadoveanu încoace, nimic epic nu mai poate să rămână doar epic, dacă nu conţine şi germenii lirismului mitologic. Nimic nu mai este “poveste gratuită” – deci nu mai poate fi citită “liniştit”, dacă nu deţii cheile Cetăţii Sacre a Tuturor Poveştilor. A tuturor gândurilor şi râvnelor, nemăsurat de adânci, ale Omului. Cu alte cuvinte – romanul redevine Cartea Cărţilor – BIBLIA – în cel mai general şi profund sens. (De fapt, nimic nou sub soare: tot aşa erau construite epopeile antice şi medievale…). Iar cititorul este silit să se transfigureze într-un devot – mai domestic sau mai sălbatic, în funcţie de gradul său de Iniţiere Spirituală, într-o nouă epocă de evoluţie spirituală terestră: EPOCA MIHAELICĂ, a Schimbărilor Spirituale Radicale! Aceasta este, în opinia noastră, “modernitatea” autentică, de esenţă esoterică, de care poate fi “învinuit” Liviu Rebreanu. Dimpreună cu ceilalţi Doi Magi interbelici…Sadoveanu şi Mircea Eliade!

 

prof. dr. Adrian Botez
***

 

Anunțuri
Categorii:CREDO, ESEU
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: