Prima pagină > CARTEA, ESEU, literature > Etemenanki (Ultima săptămână) – Editura CronoLogia, sau poezia între revelaţie şi vid. Un eseu de Adrian Botez la volumul de versuri semnat de Constantin Stancu

Etemenanki (Ultima săptămână) – Editura CronoLogia, sau poezia între revelaţie şi vid. Un eseu de Adrian Botez la volumul de versuri semnat de Constantin Stancu


FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE: „ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, de CONSTANTIN STANCU

 

 

A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, Editura CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN STANCU s-a „culcuşit” (cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale extrem de precise!) într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba de „etapele creaţei autorului” şi despre alte şabloane de exprimare stângace, asemenea celui de mai sus. La CONSTANTIN STANCU se poate vorbi despre câte vieţi REALE a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună tuturor oamenilor istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de proză editate, s-ar face vreo şapte vieţi…
Ceea ce am spus mai sus se constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a Cuvântului), într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul volum nu s-ar diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de ascultarea (până la urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor ele-nde ele născute („sui generis”) prefirându-se, ca boabele de mătănii, printre degetele Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare dintre volumele trecute / precedente era mărturie pentru o nouă maturitate/variantă de viaţă matură a lui CONSTANTIN STANCU, acum este vorba despre ceva mai mult (sau, după unii, mai puţin…): acum, CONSTANTIN STANCU este nu un simplu scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial – ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale / metempsihozelor „în direct” – cât şi magia transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit, în cele vreo şapte etape-vieţi – magie a transfigurărilor care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a rămas versatilă, ci Poezia lui CONSTANTIN STANCU anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante mundane, magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al jongleriei cu existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării morţii. Deci, trăim Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate excepţională, cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un veac al mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă, paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează /anihiliează personalităţile (cu o dibăcie ţinând de instinctul de conservare/perpetuare – perpetuare a vidului, ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”, devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne, cumva, izolate şi desolidarizate, în raport cu salvatorul haitic al vidurilor – şi să cadă pradă, Doamne fereşte! – unei invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care, până în ultima clipă a vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa, infernal-corozivă, exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute, paralitice…!).
Da, „cazul CONSTANTIN STANCU” este simptomatic, pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate să nu fie, cumva, depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă (generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”, alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). Ce comunism ante-decembrist?! Atunci, în comunismul naţionalist-ceauşist, se făcea cultură, se învăţa, în general, şi, mai cu seamă, se învăţa respectul faţă de genialitate (chit că erau decretaţi drept genii doar cei morţi! – …dar, măcar, nu erau scoşi, din istorii şi din istorie, cu o sacră teroare de PLIN! – toţi cei care au marcat, cu orbitele lor incandescente, veacurile de evoluţie spiritual-umană!). ACUM, în „democraţia nulităţilor”, se desfăşoară cele mai copleşitoare, zdrobitoare (anihilatoare de „diferenţe specifice” spirituale!) acţiuni, de cel mai curat şi nivelator tip comunist!
„Domnii”-nulităţi (perfect încântaţi/încântate te de ei/ele înşişi/înseşi, de vidul lor perfect, până la a-şi inventa un cult personal, şi un templu al Vidului Spiritual, precum şi un ritual al jertfelor fumegânde pe altare – cei jertfiţi, ritmic, fiind tocmai cei aflaţi în flagrant delict şi, deci, în mod definitiv vinovaţi, de a fi „îndrăgostiţi de PLIN”!) Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache nu doar că îi refuză, lui CONSTANTIN STANCU, un binemeritat premiu literar „Augustin Frăţilă”, pentru excelentul său roman „PE MASA DE OPERAŢIE”, unicat de profunzime arhetipală, în proza română contemporană (doar Ştefan Bănulescu mai atinsese, în literatura română postbelică, acest nivel de etalare a Grădinii Arheilor!) – dar îşi permit atât necitirea celor 59 de romane puse în concurs (câştigătorul este fixat după numele lui de pe copertă şi după „legitimaţia” sa de „cabalist”, indispensabilă, precum un cod de bare, pentru recunoaşterea apartenenţei sale, la cabala impotenţilor anti-spirituali – iar nu după creaţia lui! – …exact cum spune Poetul nostru, în poemul său, Orbirea: „Scrie într-o vreme când nimeni nu mai citeşte,/orbirea este cea mai bună activitate” – cf. Orbirea, p. 43), cât şi umilirea, prin tăcere, din partea „orbilor non-homerici”, a celui care le solicită o motivaţie a alegerii/premierii: până şi cel mai crunt infractor are dreptul, din partea oricărui complet de judecată şi de justiţie, la MOTIVAŢIA SANCŢIONĂRII SALE! D-apoi un scriitor, prezumat ca non-infractor…Ţi se face o silă infinită!
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă – “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren, încât îşi poate permite, contrar uzanţelor epocii terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale, precum acestea:
„Dacă filozofii, dacă teologii aceia,/dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit Dumnezeu,/de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de nevăzutele frontiere?//Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le împiedică aripile./Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă,/dar le este teamă de frigul din cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat,/apele rupte din coasta uscatului,din ţărmul dintâi…//Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul…// Totdeauna îi scapă ceva important,/din cauza aceasta nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu…” (cf. Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi, fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod steril, absurd şi complet artificialo-iraţional, pentru a „evada” din sfera divină (sau, măcar, de a întârzia întoarcerea la originaritatea noastră sacrală!) – Creatorul ne are, permanent (precum orice pescar divin are, în puterea majei salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi penibil! – „peştele” uman!) – „umbra [omului/oamenilor], pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE, DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin!) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-RAŢIONALĂ), PISCUL semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul („Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul modern…/Glasul mieilor se auzea în cetate, începuse vremea sărbătorii…//Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare din noi?//ETEMENANKI – <<Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer>>, sau : <<Clădirea al cărei vârf este în cer>> – în limba sumeriană – Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 – Babel, turnul – <<poarta zeului>>”) – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică.
„ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ” este, de fapt, PRIMA SĂPTĂMÂNĂ, ETERNA/ORIGINARA SĂPTĂMÂNĂ, „TEMELIA CREAŢIEI”, SĂPTĂMÂNA CEA MISTIC-„MEREE”, paradisiacă, fără de măsurare, fără de ceas…;
2-un Argument – intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament/al CRUCII , prin care geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate, Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului, Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta lui Picasso, Amprenta, Uşi de sânge, Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig, Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună, Cărţile, Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu sfinţi, Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum Vitae” foarte consistent – şi cartea se încheie cu Referinţe critice absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui CONSTANTIN STANCU pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu! Turnul Babel, la CONSTANTIN STANCU, nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar legitimă, ci chiar LEGITIMATĂ, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer/Originaritate: „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu/tot mai sus…//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki…” (cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear…, p. 10).
„Pământul roşu” este, de fapt, traducerea, din ebraică, a numelui ADAM . Omul este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator, şi Om – a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul…): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului! Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ, între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile grele” – cf. idem, p. 9 – până când Factorul SALOMEEA îşi va inversa funcţionalitatea: va deveni, din factor distructiv – FACTOR RE-CONSTRUCTIV, prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM PROTOGONOS!
„Medicii” (exponenţii Căii / Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (…)Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. idem, p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine (în viziunea revizuită a „discursului” anistoric/transistoric omului „păţit” – în sensul de RE-INIŢIAT! -, resintetizator de Logos, deci redevenit/re-iniţiat întru RELIGIA LOGOS-ului!) – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII, întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ, a umanităţii-ca-lume!
Abia când vom înţelege ROSTUL RESINTETIZĂRII, întru Armonie, prin Logos Poetic, vom binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va redeveni Marele Preot al Lui Dumnezeu-ARMONIA SFERELOR COSMICE, ca infinite lumi-Logos-uri (uni-VERSURI!) posibile („se avântă noile universuri, plus infinitul” – cf. Calendare imperfecte, p. 19), „catedrale albastre” posibile-Logos-uri Divine, anti-cronide/anti-mnezice („Cartea veche în care au scris profeţii,/profetul prefăcut în cuvânt,/vocale în paharul regelui,/consoane pe scutul soldatului,/istorie umedă care se prelinge pe trupuri de bărbaţi,/pe trupuri de femei,/pe trupuri fragile de copil,//din memoria lor nu picură catedrale albastre…” – cf. Catedrale albastre, p. 29)!
Lacrimile „care picură ÎN CER” (deci, Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este atât de bun şi înţelegător, încât între El şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere semantică” asupra originarităţii cuvântului „OM”, iar nu teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru păcate fără de număr şi fără de nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre/în CER”: „PORŢILE CERULUI”! – care sunt ţinute, permanent, deschise spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! – şi vor semnifica, într-un viitor nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie Divină! – ceea ce poate situa soteriologicul în chiar clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a Semanticii Divine, întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL DIVIN, din care va ţâşni – „ex nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică: „îmi spune artistul,/ nimicul se va sprijini pe o infinitate de cuvinte” – cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos Resemantizat/Resintetizat Divin, întru Unicul Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!) – REVENIREA LA SEMANTICA/RESEMANTIZAREA COMUNĂ, a Creatorului şi creatului. Şoapta ardent-năzuitoare spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki…” îşi va regăsi „ultima săptămână”, în sensul de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei ORIGINARE/ŞAPTE (fără de infinitele rotiri, în gol, ale „săptămânii istorice”!). Creaţie extrasă din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT, „ETEMENANKI – Ultima săptămână”), şi reintrodusă în mit, în Eternitatea Arheică a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE-divizare („noi doi şi cel de-al treilea, nevăzutul din cuib” – cf. Istorie, p. 18; „lumea se divide şi începe o nouă zi” – cf. Carnea prezenţelor, p. 40; doar DIVIZAREA-EUHARISTIE: „sau dacă plânge cu lacrimi verzi/ori se divide dimineaţa,/celulele lui se pot divide ca o pâine frântă”- cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…, p. 12 – este singurul paradox fiinţial-cosmic: DIVIZARE SPRE SUPREMA RESINTETIZARE existenţial-paradisiacă, aceea care-l face pe om „vecin cu Dumnezeu” – cf. Singurătatea codului genetic, p. 42), Ieşirea din „singurătatea codului genetic” şi, deci, din exasperant de uscata „ştiinţă a trupescului”-formalului evidento-existenţial („nimic în plus, nimic în minus,/doar singurătatea codului genetic” – cf. Singurătatea codului genetic, p. 42; „nimic în plus, nimic în minus,/precum în codul genetic” – cf. Căutaţi locul perfect: e ultima săptămână…, p. 15) – se va face, însă, conform Noului Testament/LEGĂMÂNT, acela al IUBIRII HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie a RESINTEZEI ADAMICE: El/Ea, Ea/El („ish/isha”) – „va veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor înalte,/mângâietor ca un animal carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
ARTISTUL este singura formă umană, din univers, care ştie/a învăţat (dar o „ştie/învaţă” prin MARTIRIU HRISTIC!) „lecţia” Ieşirii-din-Istorie, prin Evadarea-întru-Arhei-Logos-uri (jertfita Ureche Atotvăzătoare/Paradoxală a Pictorului, Capul-ca-Sferă-Platoniciană, expresie a vizionarismului martiric: Capul lui Caravaggio, Oul lui Brâncuşi, Capul lui Mihai-Viteazul-de-la-Torda!) – Logos-uri Re-sintetizate în Unicul Logos Divin/Grădina Arheilor-Paradisul: „Prin timp lasă urme:/ urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuşi” – cf. Memoria luminii, p. 7 – dar şi: „am zărit capul lui Mihai Viteazul/sau cineva ducându-şi crucea în spate/până în inima găurii negre…” – cf. Secretul, p. 48).
În Poezia valaho-românească actuală, CONSTANTIN STANCU este unul dintre cei mai fervenţi adepţi/afirmatori ai Sacralităţii Misiuniii Artistului (Poetului, cu prioritate, pentru că, prin „exerciţiul” mistico-martiric al Logos-ului, POETUL se află în cea mai „convenabilă”/apropiată „VECINĂTATE CU DUMNEZEU”!).
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT, ESENŢELE TRADIŢIEI – dar încearcă, deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume Scrisul-Logos „ÎN-FLORIT”, să „schimbe sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori” („se trage din neam de scribi,/de aceea este scris,/sunt semne la vedere,/în carne, în os, pe pielea fragedă…/Toţi au ceva de spus,/dictează şi el scrie şi spun că-s cuvintele lor,/dar sunt ale părinţilor…[…] el schimbă sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori…” – cf. Taina scrisului, p. 37) – POETUL devine LOCUITORUL şi „GHIDUL” nostru, spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI DIVINE/PARADISUL: „Prinţul ieşea din camerele melodioase,/ ei, scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia să-şi amintească/limba în care au rostit primele cuvinte (n.n.: întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca Neînţelegere Semantică, şi Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),// prin arterele lor curge cerneala nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte” (cf. Camere melodioase pentru scribi, p. 51). „Lichide cuvinte” înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea picăturilor /frânturi ale apei, înapoi, în CURGEREA ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS !
…Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri ai Graalului-LOGOS! Mai mult decât a făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – …dar vine vremea să şi pricepem (noi, pentru că el proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică, rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn : „mormintele se deschid /precum gura profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte profeţia, / profeţia intră în monedele de la Templu,/aruncate acolo de grădinar…” – cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…, p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI NOI! – că, fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!

prof. dr. Adrian Botez

 

Anunțuri
Categorii:CARTEA, ESEU, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: