Prima pagină > CRONICĂ > Dreptul la culpă, Lucian Hetco şi viziunea Agero în foamea de orizonturi

Dreptul la culpă, Lucian Hetco şi viziunea Agero în foamea de orizonturi


PĂTRUNS DE CUVINTE SAU DREPTUL LA CULPĂ

Într-o lume care îşi căută ieşirea spre larg, fardată cu păcate, Lucian Hetco are curajul şi tăria de căuta singurul drept posibil, dreptul la culpă, îşi asumă limitele date sieşi în volumul cu acelaşi titlu: DREPTUL LA CULPĂ – Agero, 2004.
Fuga de realitate şi de eroare, dorinţa după o altă imagine într-o lume mai mult sau mai puţin mişcată, par a fi tendinţele în moda existenţială a vremurilor din urmă. Brusc, omul european, ieşit din umbra războiului mondial, uită că e făcut din ţărână, fragil şi transparent. Poetul, însă, îşi şopteşte demn dreptul său la vină, o vină tot mai accentuată în lume, vina colectivă proiectează vina individuală. Dreptul la culpă e dreptul la speranţă, la spovedanie şi la curăţie, pentru o altă lume, poate mai bună.
Căci, iată, cel care mărturiseşte este iertat, iar vina cea mai mare este cea nemărturisită …
Lucian Hetco e în căutarea unei ţări, e la mijlocul podului, după cum mărturiseşte într-un poem, cu timpul curgând spre alte zări, prin el şi prin toate. Din această perspectivă a căutărilor, poetul vede finalul, e o viziune spirituală provocată de energia care îi marchează fiinţa, o viziune a unui om, neînsemnat în aparenţă, ca toţi oameni, dar care poate, la un moment dat, să lase semne în anotimpul european al civilizaţiei.
Iată modul în care Lucian Hetco se vede spiritual: „Un nimic răzleţit / Existând între / Imposibil, / Fantastic, / Şi Minte./ „
Dar puterea de a atinge destinul pur de om între două lumi nu-i este străin:
„Şi fără a înceta de a fi om, / cu bucurie / mă las capturat de logică, / cu exigenţa unui spirit dornic de noi orizonturi, / ce se pot întrezări. / „

Hetco este conştient de realitatea lumii văzute şi nevăzute, călătoria sa dincolo de pod, e una spre o ţară înaltă, cu dimensiuni spirituale eterne, infinite, de unde orice poate deveni posibil, poetul depăşind limitele înguste ale lumilor posibile pe pământ, cu un efort delicat şi pătrunzător.
„… că lumea asta nu-i făcută / doar din vizibil, / ci cu atât mai mult / din nevăzute, / din cele fără de trup. /… „ … curajul acesta de a vede dincolo de cortină este curajul unui cuceritor, chiar dacă în căutările sale se simte uneori înfrânt, sau fără putere, dar e o aparenţă, pentru că dincolo de toate el face parte din soiul celor deosebiţi, din cei care, într-un fel au fost aleşi, prin dragostea lui Dumnezeu, nevăzut dar prezent în vers, ca o umbră a cuvintelor care ard deasupra zilei …

Deosebiţi – „Toţi ne voim unicate, / în baza repertoriului nostru de / ciudăţenii, / şi banalităţi / ridicate la rangul de calitate. // Şi cum nu ne mulţumim să vieţuim / fără să facem gălăgie în jurul nostru, / subliniindu-ne micimea în vorbe mari, / mă-ntreb: / cine ne împiedică / să ne depăşim / slăbiciunile? / De ce avem prudenţa / să nu ne respectăm / jurămintele? / / Şi nu mai suntem stăpâni Peste superstiţii, / şi compromise. /
Această deosebire a sa, asumată, nu este una frivolă, pe care o depăşeşte, cu toate ispitele vremii, este conştiinţa adevărului săpat la naştere în om.
Pentru autor iubirea este modul de a ieşi din cotidian, motivul de găsi valoarea tandră şi ascunsă din frământările inerente vieţii, calea spre taina istoriei. Dragostea pare a da echilibru celui care a trecut de pod, celui care îndrăzneşte acest echilibru peste ape mari şi care aşteaptă semnul învingătorului, în tăcere şi smerenie, de parcă viaţa e totuşi un ritual prin care putem găsi şi atinge eternul, adevărul: „Tăceam ca apa / adâncă, / netulburat de picătura de- Apoi. „ Versul indică un poet sensibil, atent, un poet al lucrurilor profunde şi esenţiale, dincolo de logica zilnică a existenţei care ne macină, cu toate că o resimte în fiinţă: „Mă simt străin în fiinţarea trupească, / închistat în Eul meu segmentat. / „
Cu toate acestea el are curajul să pună întrebări, pentru că punerea întrebării este izbirea porţilor, apoi vine şi răspunsul: „Să mă mai întemeiez o dată, / pentru a mai putea deveni? / „
Întrebarea este una care ţine de intimitatea adevărului personal, a relaţiei cu divinitatea, singura care poate renaşte fiinţa prin puterea spiritului, dacă aceasta doreşte o altă întemeiere, o altă zidire spirituală.

Dragostea provoacă la o altă şansă, chiar dacă femeia şi bărbatul par la un moment dat rivali, eterni rivali între adevăr şi slăbiciune: „Necunoscuţi şi singurateci, / ne răfuim cu modernitatea, / Slăbiciunea cu rangul ei de lege / ironic – / ne leagă de concret. / Pătrunşi subtil de omenesc, / ne mai rămâne o şansă: / Să ne iubim din nou. „
Din această stare, Lucian Hetco îşi şopteşte dreptul la culpă, dincolo de sentimentul puternic al dragostei, pe care îl depăşeşte: „între întâmplare şi conştiinţă, / exercitându-mi activ / dreptul la culpă. / „
De fapt el mărturiseşte: „In lipsă de drag, / mă las pătruns de cuvinte /…”
Pătrunderea fiinţei de cuvinte pare o stare profundă de rugăciune, deschiderea canalului spre cele de Sus şi relaţia, chiar invizibilă, dar reală, cu cerul prin asumarea umanului ca ecuaţie posibilă între etern şi clipă, între infinit şi nimic: „ Sunt om, / nu datorez nimic nicicui, / mă înţeleg făr-ajutor, / esenţa-mi este fapt, / fiinţa îmi dă zbor. „
În concret, poetul accentuează tensiune dintre extremele cunoaşterii imediate şi a cunoaşterii absolute, dincolo de durere şi iubire, dincolo de pendularea dintre a fi şi a nu fi …
De remarcat smerenia şi delicateţea existenţei, chiar dacă în spatele temei ar putea fi ţipătul ca argument, dar poetul are răbdarea de a nu trăda omenescul din sine, de a ţine sub control impulsul, instinctul destinului propriu: „Sunt ceea ce sunt, / şi nu spun Nu şi nici Da, / posibilul meu /e rătăcirea în dor. / „

Sub caligrafia versurilor se ascunde o fiinţă puternică spiritual, o experienţă care marchează cititorul prin puterea de a accepta datul, destinul şi planul nevăzut care ne pătrunde şi ne depăşeşte, chiar dacă Lucian Hetco nu foloseşte un limbaj al metaforei explozive şi căutate, ci un limbaj exact, al celui care ştie să spună lucruri profunde în cuvinte delicate, care ating gândul, precum în ştiinţele exacte unde misterul vine din echilibrul realului asumat …
Căutarea absolutului, acceptarea esenţei umane aşa cum a fost dată omului la creaţie, dragostea, gestul simplu şi sensibil, puterea de a trece peste aparenţele de fiecare zi cu banalul inerent, puterea de a traversa podul, urechea sensibilă care aude picătura de Apoi, într-o lume care nu mai are timp să vadă finalul, pentru că dacă e un început, e şi un final …
„Mi-e timpul scurt,/Zăbovit în dorinţa de Etern. „

Constantin Stancu

 

Anunțuri
Categorii:CRONICĂ
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: