Prima pagină > ESEU, GÂND, literature > Adrian Botez despre Liviu Rebreanu. VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA – ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU (continuare)

Adrian Botez despre Liviu Rebreanu. VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA – ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU (continuare)


B-VIOLENŢA METAFIZICĂ – ŞANSA REVELAŢIEI IDENTITARE, A FUNCŢIEI SACRALE

 

 

 

Înainte de Adam şi Eva – a fost Ion (Ioannis=Dăruit de Dumnezeu, al lui Dumnezeu, devenit proprietate a Celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine; în plus, Hristos îi numea pe Ioan şi Iacob – “Fiii Tunetului”) . Ion este violent asupra lui George şi Vasile, concurenţii săi sacrali la conducerea Lumii – şi violator-fertilizator – asupra Anei – al cărei nume este legat de revărsarea milei-graţiei lui Dumnezeu. Să se observe că, fără moartea-autosuspendare a Anei, în grajd (echivalentul răstignirii), esenţa invizibilă şi funcţia sacră ale lui Ion n-ar fi fost revelate, iar fără viaţa Anei, Ion nu şi-ar fi simţit originea sa divină:
a-Ion-al-Horei Solare şi fiu al Mamei Geea – Anteu. Cel care, în deschiderea romanului, joacă la horă – trebuie să se bată şi cu Parul – substitut al Fulgerului, dar şi instrument de sondare a Styxului. Există două capitole succesive – Sărutarea şi Ştreangul. În primul, Ion se (re)cunoaşte, esenţial şi funcţional, ca fiu al Mamei Geea – Anteu. Chiar dacă se bănuise a avea o astfel de ascendenţă mitică, încă din capitolul intitulat sugestiv Zvârcolirea (întru căutarea de sine): “Suspină prelung, umilit, în faţa uriaşului(…).Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot pământul” – abia după ce (pe cuptorul-athanor) o stăpâneşte pe Ana, călăuză mitică spre Pământ – Ion conştientizează deplin identitatea sa funcţională anteică şi intră în relaţie ritualică hierogamică (mută şi sobră, dar întru SĂRBĂTOARE= definire a eului sacral, şi “într-o luni”=reîncadrându-se ciclului originar) – cu ascendentul său mitic, Muma Geea: “Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare , într-o luni. (…) Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor(…). Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…)Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori(…). Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui”. Ce să fie “balaurii îngrozitori” – decât simboluri ale necesităţii violenţei metafizice iniţiatice – care nu doar justifică, ci chiar explică bătăile, certurile şi violul, toate din partea lui Ion – ca faze ale unui război mistic pentru recucerirea identităţii sale sacrale?
b-Consecutiv Sărutului de recunoaştere sacral-identitară – este capitolul Ştreangul. În creştinism, Hristos este atârnat-ştrenguit pe/de lemn. Autosacrificiul Anei dezlănţuie evenimente violente şi funeste, în fenomenal – care, însă, vor revela, în zona sacralului, funcţia anteică a lui Ion: eterna REGENERARE COSMICĂ, SUB SEMNUL VIOLENŢEI-URAGAN: “Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde, într-un uragan uriaş”. Uciderea ritualică(sacrificială-revelatoare-teofanică) a lui Ion de către “sluga” sa mitică, Gheorghe – se face sub semnul nopţii (simbol al misterelor eleusine – ţinând de Demeter şi Persephona, zeiţele fertilităţii mistice) – dar, mai ales, sub semnul CELOR TREI LOVITURI SFINŢITOARE-CONFIRMATOARE-CONSACRATOARE ale lui Gheorghe, transformat, din slugă anteică, în preot, care realizează teofania: unealta eleusină a sacrificiului este SAPA FERTILIZATOARE. Deci, Ion devine, prin revelare paradoxal-multiplicatoare – EI: Elohimii (iudaici) sau Cabirii (greceşti). La a treia lovitură, Ion îşi redobândeşte identitate şi funcţie sacral-transcensă, eliberată din chingile trupului :”Gheorghe lovi a treia oară, fără a-şi mai da seama unde…” – apoi, fiinţa sa recapătă unitatea prin metamorfozare: târându-se către AXIS MUNDI a satului – nucul bătrân – Ion se identifică deplin cu acesta, pierzând conştienţa corporală, şi redevenind geamăt de ramuri şi zvârcolire telurică: “…Sforţarea îl duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă”. Apoi, trece prin poarta întunericului vegetal: “Mai avea doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai zvârcoleau în trupul crâmpoţit…”. De-acum încolo, Ion=Axis Mundi Vegetală=Nucul Bătrân (Veşnic): punte între Pământ şi Cer – poartă către Cer şi Pământ. Din trunchiul şi sevele şi coroana împlinirii lui se vor naşte-înălţa şi cădea înapoi spre Pământ-Geea(cum s-au şi născut-murit-înviat, mereu!) – IONII-ŢĂRANII=CEI MULŢI UMILI (NĂSCUŢII ŞI STĂPÂNII HUMEI). Credem că această ipostază mundan-regeneratoare în eternitate “scuză” toate aşa-zisele violenţe ale romanului prim al “violenţei rebreniene”…
În linii mari, acelaşi mecanism ritualistico-mitologic ni se pare a funcţiona şi în cazul recunoscutei capodopere din 1932, romanul Răscoala. Ion este, acum, Petre Petre – pe de o parte, piatra inerţial-corporală – pe de alta, piatra rezistenţei spirituale şi a tainei alchimice:”În colţul cel mai întunecos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de PIATRĂ” – s.n.) – aflat, şi el, sub semnul lui Anteu:”Mâna lui Petre era grea şi aspră şi reavănă ca pământul”. Prin simpatetism, terranus-ţăranul şi moşierul (stăpânul Mocşei-tărâmul sacru), sacrificatorul şi sacrificatul – îşi revelează, prin moartea iniţiatică, morfologia spirituală similară, dacă nu chiar identică:
a-iată descrierea identităţii morfologice a lui Miron Iuga(yug, în sanscrită=unire-unificare), sacrificatul prin violenţă metafizică – dobândirea unei stări de unire-nedisociere funcţională semnificativă, între stăpânii de drept, comuni, în profunzimea lor spirituală, ai Mamei Geea (Ţăranul şi Autenticul Moşier – izotopii semantice ale Pământului-Geea şi, concomitent, zei ai vegetaţiei):”(…)Miron Iuga se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară(…).Îl călcau în picioare, apăsându-l şi FRĂMÂNTÂNDU-L CU PĂMÂNTUL ÎN CARE ÎŞI ÎNFIPSESE DIN VIAŢĂ TOATE RĂDĂCINILE”(s.n.);
b-iată şi revelarea structurii spirituale nedisociate, cu funcţie de Scară Cerească-punte divină, de la Dumnezeu, înapoi spre Om : Petre-Omul Pietrei Filosofale este Anteu, situat între Ouranos şi Geea – în faza finală a sacrificiului Ţăranului, pentru Dreptate (“oleacă de dreptate”, cum spune Crăişorul Horia-Hristosul Românilor, căruia divinitatea-Monarh Ascuns îi strigă din ceruri că “Dreptatea nu se cerşeşte!Dreptatea se cucereşte!” – se cucereşte, evident, prin aceeaşi violenţă metafizică, renăscătoare şi revelatoare a ESENŢEI FIINŢIALE; maiorul austriac le şi zice ofiţerilor, martori la martiriul lui Hristos-Horia, despre acesta:”Un om? Mai mult decât un om!”- adică este TOŢI-Neamul în UNU-Omul): în ultima clipă a vieţii terestre şi aparent anonime, Petre Petre, cel cu prenumele repetat ritualic, în loc de un nume – îşi geme-revelează interiorul funcţional, Sfântă Treime a Spiritului Ţărănesc: “-DUMNEZEUL…SOARELE…PĂMÂNTUL…”(s.n.).
***

 

Adrian Botez

Anunțuri
Categorii:ESEU, GÂND, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: