Prima pagină > ESEU > Liviu Rebreanu: violenţa metafizică, fericire, crucea. Un eseu de Adrian Botez

Liviu Rebreanu: violenţa metafizică, fericire, crucea. Un eseu de Adrian Botez


VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA – ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU

Motto: “Dumneata îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult?

Sau că ştiinţa merge mână de mână cu fericirea?” (Liviu Rebreanu – Adam şi Eva)

 

(fragment)

A-VIOLENŢA METAFIZICĂ – FORMĂ DE CUNOAŞTERE-ÎNŢELEGERE. CLIPA LUI DISMAS

Cine citeşte observaţiile lui G.Călinescu, din a sa Istorie a literaturii române , despre violenţa fizică din romanele rebreniene şi, mai ales, sugestia criticului precum că Rebreanu ar fi incapabil să vadă lumea deasupra instinctualităţii gloatei – rămâne, probabil, surprins că, totuşi, “suveranul” Călinescu îi face romancierului o concesie: “Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”. De ce tocmai un apologet al violenţei să se instituie în creator al romanului românesc modern – când, slavă Domnului, de la Filimon la Sadoveanu şi de la “sburătorişti”, la dadaişti – avem destui autori romaneşti şi moderni, şi paşnici – în linia lui Balzac, ori Flaubert, ori Dickens, ori Proust, ori… Urmuz, cei atât de calini şi de paşnici?…”Fără violenţă!”…
Romanul Adam şi Eva este scris suficient de devreme (1925 – al treilea, după Ion-1920 şi Pădurea spânzuraţilor-1922), pentru a ne naşte întrebarea legată de semnificaţia şi rostul violenţei din epicul rebrenian – şi a ne şi propune un răspuns la această întrebare. La 6 dintre cele 7 personaje-întrupări ale Masculinului Călător prin Timp (Mahavira-indianul, Unamonu-egipteanul, Gungunum-sumero-akkadianul, Axius-romanul, Gaston Duhem-raţionalistul ateu republican francez şi Toma Novac-românul anamnezei finale) le este distrus corpul fizic prin violenţă, chiar violenţă maximă, complet dezintegratoare a corporalităţii fizice, ţinând de arta sadismului ritualic (cazurile Mahavira şi Gungunum – orbiri, jupuiri ale trupului viu, eventrare, decapitare etc.). Singurul care moare neviolent, aparent prin infarct (“o durere ascuţită i se înfipse în inimă, răsucindu-se adânc ca un cuţit”) este Hans-Adeodatus-medievalistul german milenarist. Întrebarea se naşte spontan: de ce tocmai el ?
De observat că romanul conţine un Maestru Iniţiator în Absolut, pe Tudor Aleman . Acesta îi atrage atenţia neofitului sceptic, Toma Novac , asupra non-identităţii semantice, ba chiar opoziţiei mistice dintre a şti, a înţelege şi a fi fericit: “D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge mână în mână cu fericirea? (…)Dar ce are a face ştiinţa cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului?”
Chiar acestea sunt întrebările, care pun sub SEMNUL SUSPICIUNII/Amăgirii/Iluziei – EPOCA GABRIELICĂ – şi răspunsurile, implicite, prin care se defineşte Epoca Trecerii Pragului Porţii „Necunoscutului” – EPOCA VICTORIEI SPIRITULUI-EPOCA MIHAELICĂ!!!
Singurul personaj al romanului Adam şi Eva care, după ce află tainele Cărţii-Ştiinţă (“cartea cântecelor de vitejie şi iubire”), se leapădă de ea, chiar prin ardere: “aruncă în foc volumul cu file îngălbenite, legat în piele de capră sălbatică”(simbol al dârelor terestre amăgitoare-hipnotice, care-l leagă pe Hans de ispita “sânilor aţâţători” ai Margaretei ) – păstrând doar icoana Sfintei Marii-Singura Neamăgitoare – şi care, o viaţă întreagă, se bate, cu maximă violenţă de duh, pentru mântuirea sufletului, ca fericire a desprinderii de înjosirile cărnii – este medievalistul german Hans. Numai Hans, cel care îl vede clar pe Satan – şi cunoaşte suprema ispită, aceea a ambiguizării Mariei-Fecioara Cosmică, cu Satan-Magdalena Maria(dinainte de pocăire) are dreptul la eliberarea într-o a doua onomastică-identitate(conform normelor monahale) – cea întru divin: Adeodatus(Închinat-lui-Dumnezeu). Lupta lui Hans-Adeodatus este deplină, de o violenţă metafizică teribilă:
a-împotriva destinului numeric: a intrat în mânăstire sub semnul cifrei 13 , opuse Paştelui: “La Paşti am împlinit treisprezece[ani]” – dar sub semnul Viziunii de Dumnezeu – ca şi alt Novice al Lumii – Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor – , fapt care produce suprapunerea intrării în chilia abatelui, cu mantra sacră consacratoare de Războinic al lui Dumnezeu: “Benedictus qui venit in nomine Deus!”, producând spaima iniţiatică a Călugărului-cu-Cheile, dar şi identificarea, de către copilul ales de Dumnezeu, a abatelui – cu Imaginea Sacră Protectoare Supremă: “Cu barba albă şi capul tuns, cu ochii înflăcăraţi de o lumină pioasă, părea un pustnic sfânt, rătăcit printre oameni. Hans, parcă l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, îi sărută mâna şi rosti rugătoar: -Tată…” De observat, iarăşi, identitatea de privire vizionară, peste obiectualitatea iluzorie a corporalităţii terestre, între copilul Hans-Adeodatus şi copilul Apostol Bologa: “-Dumnezeu vrea şi Sfânta Fecioară – răspunse copilul, cu o lumină mare în ochii limpezi”(Adam şi Eva-1925) ; “Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină: – Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu!”(Pădurea spânzuraţilor-1922);
b-(în registru magic-simpatetic) cu arhiepiscopul Willegis, din Mainz – simbol al degenerării sacerdoţiului, prin acceptarea exclusivei identităţi umane terestre: “aştepta din moment în moment să se pornească o ploaie de foc şi pucioasă, care să nimicească cuibul nelegiuirii[palatul arhiepiscopal], precum au fost prăpădite odinioară Sodoma şi Gomora” – căci conştiinţa necesităţii Sfârşitului Ciclului Mundan şi a Judecăţii Divine, Lumea Mundană ca Început al Sfâşitului – se impun ca Realitate Unică, în sufletul celui ales, Războinicului Spiritual-Călugăr, care nu acceptă să părăsească Axis Mundi-Crucea de Aur a Altarului (chiar dacă, precum Apostol Bologa, va rătăci mistic, prin Labirintul Iniţierii Depline-Lumea şi Sufletul Îndoit): “Toată lumea respiră uşurată şi se împrăştie. Adeodatus însă rămase în genunchi, în acelaşi loc, cu ochii la CRUCEA DE AUR de pe altar (s.n.), cu ghimpele dezamăgirii în inimă [marea ispită “modernă” a scepticismului…], aşteptând totuşi minunea”;
c-cu lumea exterioară a ruinelor(simbolizată prin Cetatea Romei), în care nu găseşte Muntele Sfânt-Gargano :”Ruinele din vremurile păgâne îl supărau ca nişte sfidări. Rătăci pe străzile fără viaţă, călăuzit de un călugăr care cunoştea bine Roma şi care(…)îi arătă uliţi întregi, pustii, părăginindu-se văzând cu ochii”;
d-cu oamenii lumii ruinelor: “războaie ce pustiesc în toate părţile, răspândind foametea, desfrâul şi moartea(…). Ajunse să nu-l mai asculte nici copiii, ba unii răutăcioşi asmuţeau câinii asupra lui, când voia să intre în ogradă cu vestea Domnului. Decepţiile nu-l descurajau. Îşi zicea că puterea Diavolului descătuşat e atât de mare că rătăceşte minţile cele mai agere”;
e-cu Cifrele (socoteşte Anii lui Dumnezeu-Vestea Adevărului – cu anii pământeşti…) şi cu Femeia-Ispită, ca Verb Fals : “<<O viaţă întreagă m-am luptat împotriva Satanei şi l-am biruit>>. <<O viaţă pierdută!>> îi fulgeră prin ascunzişurile minţii”. Iar însuşi Satan Arătat, consecutiv viziunii ambiguizante Maria Sacră-Maria Păcatului Carnal, îi “strigă biruitor: -Pe Maria o cauţi, Hans? De ce n-ai căutat-o aievea până azi? Ţi-ai pierdut viaţa împotrivindu-te voinţelor mele, în loc să o urmăreşti numai pe ea! N-ai iubit niciodată, nefericitule, şi doar nimic nu-I mai preţios în lume ca iubirea femeii! Acum ai să mori şi simţi că ai trăit în zadar”. Demonul devenit Apostolul Iubirii… – teribil! Demonul Zadarului – insuportabil!
De fapt, contrar tuturor interpretărilor critice de până acum, noi suntem convinşi că Hans-Adeodatus este biruitor asupra Ispitei Carnale – este ipostaza metempsihotică a Numărului Cinci, prin care toate celelalte ipostaze capătă mântuire şi împlinire: toate imaginile carnale ale iubirii trebuiau să se echilibreze prin Ipostaza Iubirii Suprem-Ideale: Maria. Ipostaza Marianică este ispita şi biruinţa ispitei, totodată – este victoria spirituală a Iubirii, în romanul rebrenian, în general, şi în romanul Adam şi Eva, în particular. Finalul părţii 5 marchează întâlnirea, în absolut, a Alesului Divin-Vizionarului, cu Femeia Cosmică – întru (în fine!) echilibrarea Imaginii Spirituale a Iubirii: Moartea şi “şoapta de iubire”, pentru Hans-Adeodatus, cel “prăbuşit cu faţa la pământ, cu icoana sfântă în braţe” – simbolizează aflarea, în ultima clipă a existenţei terestre, a echilibrului între pământ şi cer, între cele două naturi ale Omului-Modelat-după-Hristos-Dumnezeu. Simbolizează HIEROGAMIA (discret sau secret ascunsă în cartea rebreniană) – căci CINCI este “semn al unirii, număr nupţial(…)număr al centrului, al armoniei şi echilibrului. El va reprezenta, deci, cifra hierogamiilor, însoţirea principiului ceresc(3) cu cel pământesc al mamei(2) ” .
Muntele Sfânt-Gargano a fost aflat: el este Maria – Femeia Cosmică. De observat că Hans se naşte şi creşte sub autoritatea exclusivă şi absolută, tiranică, a Tatălui – deci păstrează, mistic, în suflet, nostalgia Mamei, ca Imagine a Paradisului Refuzat. Deci, în final, când buzele sale vor rosti numele “Maria”-Izbăvirea, iar nu “Margareta”-Ispita, se presupune că lui Hans-Adeodatus a regăsit Paradisul Permisiv. Fericirea – consecutivă (şi real-izată prin), după cum afirmă şi Tudor Aleman – suferinţei/suferinţa maxime/maximă, ajunsă pe muchia de cuţit a pierzaniei semantice a vieţii. Este condiţia lui Dismas – tâlharul de dreapta, pocăit pe cruce, în ultima clipă.
Ca urmare, violenţa continuă, spre/dinspre lume şi sine, îndurată/oferită de Hans-Adeodatus, reprezintă tocmai Şansa Salvării – Iniţierea întru Iubire-Cunoaştere-Înţelegere, ca Hotar al Infernului-Iluzie – spre Paradis. Iată, deci, ce numim noi VIOLENŢĂ METAFIZICĂ: violenţa iniţiatică, absolut necesară, precum NAŞTEREA-CA-VIOLENŢĂ-SMULGERE-DIN-INCREAT (naşterea fizică, dar, mai ales, a doua naştere, cea spirituală, prin labirintul iniţierii) – prin care omul accede la tainele sacre ale universului şi fiinţei-fiinţării.
Considerăm că trebuie privită cu luare-aminte şi povestirea 2, despre egipteanul Unamonu, care nu moare prin chinuri-chinuiri savante – ci prin săgetare, în preajma Iubirii Nevăzute: el, înainte de săgetare, vede statuia lui Hator-Zeiţa Voluptăţii, cea cu cap de pisică – dar buzele lui ţipă numele nevăzutei iubite Isit(de la Isis, zeiţa egipteană a misterului “căsătoriei, simbol al armoniei şi fidelităţii[…], zeiţă sapienţială, posedând arta magiei, a tămăduirii şi chiar pe cea a învierii din morţi”) . Unamonu trăieşte, şi el, sub nostalgia mamei Merit, de care este despărţit, pentru a fi închinat templului lui Osiris-Masculinitatea Cosmic-Solară – dar, mai interesantă este ştiinţa-înţelegere a lui Unamonu (ca autoviolare spirituală), despre moarte-întrupare, urmărind, în spirit-gând(deci, iniţiindu-se în moarte, în viaţă fiind!), traseul sufletului tatălui său, în lumea cealaltă. Asistă la: a-pătrunderea sufletului în Casa lui Osiris; b-la cântărirea sufletului-inimă; c-la atitudinea favorabilă a zeiţei-soră-Lună Isis; d-la verdictul final al lui Osiris:”Biruitor să iasă răposatul ca să umble prin toate locurile, printre duhuri şi printre zei, iar paznicii porţilor Apusului deloc să nu-l oprească!” Iată de ce, prin suferinţa anticipată, a participării la fazele mistic-iniţiatice ale Spiritului Tatălui – Fiului i se permite SĂGETAREA, ca Fixare întru Nevăzutul Divin, cu propensiune spre regăsirea Maternului-Doi.
Dacă Hans-Adeodatus este străpuns de durerea inimii, Unamonu este străpuns de durerea gâtului:
a-inima – simbol al Centrului, Brahmapura(locuinţa lui Brahma, sau Tronul lui Dumnezeu, la creştini),
b-gâtul – simbol al intermediarităţii vitale, al comunicării sufletului cu trupul, “sediu al vieţii, al sufletului sau al frumuseţii”.
Săgetare-Fixare în Absolutul Crucii Cosmice(Nirvana buddhistă), prin cele patru focuri de revolver, realizează abia Toma Novac – rezultanta în Absolut a traiectului labirintico-iniţiatic al metempsihozei, pusă sub semnul mistic 7 – al (Auto)Creaţiei, prin eliberarea de karmă. El devine, astfel, paredrul existenţial al Numelui său – al Logos-ului Nume Divin: Toma=Geamănul(lui Dumnezeu) şi Novacul-Titanul Cosmic, de tip prometeic, înlănţuit de Stânca Absolutului. El este Titanul Inimii – Săgetatul în Inimă – deci este şi sub simbolul (Auto)Sacrificiului – 4(5) -Crucea, şi sub simbolul Plenarităţii Divine – 1. Evident că Androginitatea se desăvârşeşte sub semnul Eva-Viaţă, dar şi a Ilenei-Elena-Focul Cosmic Iluminator şi Constant(helàne=făclie, torţă, sau hèle=strălucirea soarelui).
Violenţa metafizică, între numerele-capitole-etape metempsihotice 2 – 5 – 7, din romanul Adam şi Eva, are trepte de manifestare spirituală evolutivă – deci se dovedeşte a fi indispensabilă iniţierii spirituale, ba chiar considerăm că, la Rebreanu, cel puţin, ea simbolizează însăşi iniţierea spirituală.

 

Adrian Botez
***

 

Anunțuri
Categorii:ESEU
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: