Prima pagină > literature > Nelinişte şi paradox la Daniela Gifu

Nelinişte şi paradox la Daniela Gifu


Primim de la Adrian Botez:

Paradoxurile stilului şi sufletului feminin:

 

“PĂCATUL NELINIŞTII /LE PÉCHÉ DE L’INQUIÉTUDE”, de DANIELA GIFU

 

 

 

Rar ne-a fost dat să citim o carte mai contradictorială (în Duh, se-nţelege!), decât aceea (bilingvă, în română şi în franceză! – este, acum o modă teribilă, în România, care nu te lasă a-ţi exprima gândurile, simplu şi cinstit, în limba-ţi natală şi…”punct!” – ci această modă îţi dă ghes să crezi că locuitori din străine ţări, de pe mapamond, îşi dau coate, care de care mai cu violenţă, în înghesuiala de a-ţi citi şi cunoaşte, pe nerăsuflate, mai ceva decât pe Sfânta Evanghelie, revelaţiile-ţi poetice!) a DANIELEI GIFU: Păcatul neliniştii /Le péché de l’inquiétude. O carte conţinând un continuu dialog al DRAGOSTEI, dintre Arheii EL şi EA. Sub semnul “seninătăţii/înţelepciunii” (cel puţin aşa se pretinde, prin titlul volumului! – pentru că dovezi ale patimii fără de pătimire abundă, în multe pagini ale volumului DANIELEI GIFU…), pentru că, fireşte, Hristos atenţionează că “neliniştea/neliniştirea/tulburarea întru Duh” este păcat: “Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi maânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea ? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, ţi Tatal vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi ? Luaţi seamă la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” – cf. Matei, 6, 22-23.

Prefaţa acestui volum de poezie aparţine Preacucernicului Părinte THEODOR DAMIAN /SUA: “SCRIIND CU SUFLETUL ÎN VIS” – şi-i vom da acestuia cuvântul, în ce priveşte observaţiile asupra formei compoziţionale, atât a volumului, cât şi a poemelor, pentru că preotul THEODOR DAMIAN ştie ce spune: “Aşezarea capitolelor pe luni sugerează de asemenea curgerea anului, deci curgerea iubirii prin luni şi ani, şi cu aceasta creşterea continuă, ca cea a unui râu de la izvor la vărsare. Vag, formatul poemelor şi conceptul alcătuirii volumului (patru pagini pentru fiecare lună: primele trei având câte două poeme-coloane, El şi Ea, faţă-n faţă, ordinea se va schimba lună de lună, iar pagina a patra având doar o singură strofă-bloc), trimit către alcătuirea specială a tipului de poem-acatist (cu icoase şi condace pentru fiecare stare, tot douăsprezece, asemenea celor de aici), gen poetic în care, în literatura română contemporană, a excelat Valeriu Anania (vezi volumul File de acatist)” – cf. Prefaţa, p. 8.
Mai departe, însă, ne vom îngădui să facem noi înşine câteva observaţii de natură critică (Preasfinţitul Părinte THEODOR DAMIAN este de o eleganţă fără de cusur, dar, tocmai de aceea, îi este imposibil să rişte atitudini autentic critice, şi se mulţumeşte cu o retorică encomiastică relativă şi excesiv de poetică).
În primul rând, am observa că degeaba se marchează, de către Poetă, cu atâta meticulozitate conştiincioasă, numele lunilor anului, pentru că, în poezia DANIELEI GIFU, discursul protagoniştilor lirico-dramatici, “El-Ea”, nu se diferenţiază cu aproape nimic, cel din iulie, să zicem, faţă de cel din decembrie! “El” ori/şi “Ea” se simt la fel, bine sau rău, pe zăpuşeală, ori pe crivăţ şi ger – şi la fel grăiesc, cu aceleaşi cuvinte şi expresii generic-semantice. Poate doar “trandafirii de seră”, din Decembrie, evocaţi de Ea (cf. p. 94), să fie, cumva, un semn al primei luni de iarnă, dar cu Duhul comercial şi cu înclinaţiile/povârnirile spre artificial, ale societăţii umane, de azi, e puţin probabil…Deci, conştiincioasa numărare/enumerare a lunilor anului se dovedeşte, oarecum, futilă. Mai bine ar fi lăsat Poeta lunile în buna şi discreta lor desfăşurare legică, de sub mâna Domnului, Cel Care dă universului ritmuri fără de greş.
Ceea ce ne-a uimit şi ne uimeşte, însă, cu acevărat, este lipsa totală a ordinii de Duh, interioare, a unei Poete atât de ordonate cu lucrarea Lui. Mai precis, ne uimeşte alternarea stihurilor cu oarece încărcătură poetică, cu cele fie:
1- rarefiat-poetizate, fie
2-vidate de orişice Duh Poetic – alambicat construită fiind frazarea poetică, tocmai pentru a masca sterilitatea poetico-semantică.
Există, e foarte adevărat, unele sincere încercări de a afla Tărâmul Muzelor Euterpe şi Erato, încercări de forţare a mâinii zgârcite a inspiraţiei şi a revelaţiei poetice.

Exemplificăm (şi salutăm, totdeodată!) aceste tentative autentic-poetice, reuşite, ale DANIELEI GIFU :

a- “Martie – Ea
Târzie aflarea sublimului răsărit./ O fi o nouă înşelăciune dătătoare de mângâiere?/ Nu caut acum un răspuns. /Un somn viclean mă ademeneşte să te privez de sărutul de Noapte bună! /Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă furişez în braţele tale. /Mă abandonez alintului lor. Ne plimbăm, mână-n-mână, în vis” – cf. p. 22.
Plimbarea “mână-n mână” – este simbolul Eros-ului împărtăşit şi pregătirea pentru hierogamie, pentru restaurarea Androginului Paradisiac – “în vis”, de fapt, spre / înspre “eternul vis” (aşa cum afirmă Eminescu, în toată Poezia sa, dar şi cum exprimă posteminescianul filosof al religiilor şi prozator, Mircea Eliade, în 1969 – cu 80 de ani după reîntruparea Aminului în Luceafăr: “- Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez…Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.- Toţi visăm, spuse. AŞA ÎNCEPE. CA ÎNTR-UN VIS…”[ s.n.] – cf. dialogul Gavril/Gavrilescu-Hildegard, din finalul nuvelei La ţigănci).

b- “Martie – El – Revelator: două inimi pustiite, mocnind pe acordurile vântului Văii Plângerii Ierusalimului. O abundenţă de trăiri dureroase se succedau în mintea lor. Pe Crucea Iubirii ele îşi jură vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi… Să îmbătrânim căutând împreună împrimăvărarea” – p. 22.
Dimensiunea Autojertfitoare-Hristică a lui Eros Agapé este dublată de acceptarea Morţii-ca-Euharistie-a-Învierii, sub Masca Bătrâneţii /Îmbătrânirii-ca-Împrimăvărare.

c- “Iulie – Ea – O bucurie nemărginită bate în inimile noastre. /Între ele e doar mângâierea cerească. /Acum suntem definitiv contaminaţi. /Să alergăm împreună prin acest îndestulător univers” – cf. p. 58.
Expresia curată, deplin poetică, a metanoiei, prin Iubire Hristică – între Inimile-Iubirea terestră şi Iubirea Lui Re-Androginizantă există un hotar, cu funcţie (firesc!) dublă, de a despărţi şi de a uni/împărtăşi: “mângâierea cerească”, tradusă, în termini tereştri: “definitivă contaminare”. Pentru că omul cel îmbolnăvit de rău nu mai poate face segregarea binelui de rău, a patimii ne-sacre de pătimirea sacral-soteriologică, şi numeşte verbul Iubirii Autojertfitoare şi pe cel al suferinţei cărnii, cu acelaşi termen, substantivizat (decăzut din verbalitate): “boală / îmbolnăvire”.
Frumos. Putem cupla aceste stihuri, la nivelul comentariului interior, cu un alt vers inspirat al DANIELEI GIFU – în care se subliniază atât de fragedul hotar dintre boala orbirii patimii (păcatul orb) şi boala orbirii-pătimirii, celesto-homerică, a inspiraţiei/răpirii la Dumnezeu: “Cât de orb este păcatul neliniştitului impuls trupesc!” – cf. p. 26.
Cât şi un întreg TRATAT DE ANGELOLOGIE HRISTICĂ, ortodoxă, cu tandreţe infinită (explicită şi implicită!) – este concentrat în stihul “El – Poezia ochilor tăi este îndurătorul înger în chilia plângerii” – cf. p. 62.
d-Foarte frumos, revelator /“incitator” la transcendenţă, şi dansul umano-hristic, întru mimetismul său angelic: “El -Acum la această povăţuitoare vârstă, /aş dansa cu tine neîntrerupt. /Braţele noastre s-ar preschimba în aripi de înger”, cf. p. 34.

e- “Înainte de a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul, îmi prind mâinile la închinăciune” – p. 48. Cam banală (de prin veacul al XIX-lea, ante-eminesciană: Aminul ar fi folosit, plastic, ca şi Arghezi, mai târziu, “pipăirea”!) expresia “a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul” – dar sintagma “îmi prind mâinile la închinăciune” vibrează de autentic poetic – … şi, prin acest stih, parcă începea Poezia să se închine dimpreună cu Rugăciunea, dinaintea Lui (cum se şi cuvine!).

f- “Mai – El
Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării. /Ochii femeii dăruitoare, plini de lacrimi.Îngrijorare şi bucurie. /Dimineţile fără respiraţia ta uşoară şi odihnitoare îşi ascund strălucirea şi mângâierea luminii, /care cheamă trupul la desfătare, inima la vibrare şi cugetul la iscodire. /Nu ţi-am cerut să mă slobozi din strânsoarea braţelor tale…” – cf. 38.
Cu toată retorica excesivă şi sincopele de inspiraţie poetică, mai cu seamă din finalul poemului (“mângâierea luminii, /care cheamă trupul la desfătare, inima la vibrare şi cugetul la iscodire. /Nu ţi-am cerut să mă slobozi din strânsoarea braţelor tale”), Poezia păstrează încă, şi aici, ritm vital şi o undă de forţă poetic-expresivă. Dar, deja, o sintagmă precum “femeia dăruitoare”, în poezia erotică, trădează un îngrijorător deficit de inspiraţie/energie fulminant-divină…

Cu mult mai înalt erotico-poetic este un distih simplu al DANIELEI GIFU, precum: “El – Mâinile mele te cercetau cu mişcări şovăielnice de adolescent neiniţiat, pe COAPSA DESCOPERITĂ /DINCOLO DE AŞTEPTARE. /TE LEGĂNAI MAI FRUMOS DECÂT GÂNDUL” – cf. p.80 .

g-Iată, însă, deja, un text care, prin deficitul de logică interioară, anunţă textele cele sterile semantic: “Iunie – El
Tonurile piano ale ferigilor sărutate ştrengăreşte de dorul ce mă încearcă ademenesc cu şoaptele lor feciorelnice SUFERINZII (s.n.). Numai una este fără de pereche şi mi s-a dat să o cunosc. Mă cobor în adâncimea sufletului meu de teama neputinţei de a nu putea cuprinde tot. Născocesc pricini tuturor semnalelor ce-mi par tăinuite voit. Mă simt aievea, pe calea unde-ţi întrezăresc trecerea” – cf. p. 46.
Acesta este tot poemul. L-am reprodus integral nu pentru valoarea sa poetică, ci pentru a sublinia criza de idei-imagini, care marchează destul de des şi de îngrijorător, mare parte din volumul DANIELEI GIFU: pluralul substantivalo-gerunzial “suferinzii” începuse a suna bine în urechile cititorului, ne aşteptam la dezvoltarea unei metafizici a hristicului şi a suferinţei cosmice, în exercitarea Eros-ului…
Da ‘de unde! După acea frază poetică întoarsă “pe după urechi” (“Tonurile piano+ ale ferigilor+ sărutate ştrengăreşte +de dorul +ce mă încearcă +ademenesc cu…” – o, Doamne, parcă sunt serpentinele de pe Dealul Strigoaia!) – totul se sfârşeşte cu o “şmecherie din pălărie” – din partea “şmecherului lumii”, contra “şmecherilor lumii”: “Născocesc pricini tuturor semnalelor ce-mi par tăinuite voit”. Da-da, nu-s semne bune “şi-s tăinuite voit”, de către Poeta noastră…!
h-Şi începe, acum, (prea) lungul şir al veritabilelor mostre de “descordare” poetică, de dizarmonizare anti-poetică:
– “În lumina de amurg a iubirii ce se apropie ne vom înfrupta din plăcerile atingerilor. Vino, strecoară-te sub sânii mei! – răspund răsuflat” – cf. p. 46. Suntem atât de aproape de prozaism şi de chiar vulgaritate…
-“Un simţământ de uşurare/(…)E realitatea pe care doar sufletul o poate pătrunde” – cf. 26. Numai o reţetă farmaceutică poate fi mai plicticos de pretenţioasă, decât acest vers…
– “Ea – Mă las purtată de atingerea tăcută a gândurilor ce nu mai vor să fie deranjate de aspiraţiile vremelnice” – cf. p. 30.
“Deranjate de aspiraţii vremelnice”…hmmm (precum poporul valah, în preajma alegerilor parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale!). Banalitate, trecută în registrul celei mai insalubre preţiozităţi şi pretenţiozităţi. “Interzis Poeţilor cu peste 18 ani vechime în Parnas”…! La fel ca şi un vers precum acesta: “El -Fără de tine am existat incomplet” (câtă noutate… “freşă”!) – cf. p. 32.
– “Sunt prinsă total, de bunăvoie, în mrejele dorinţei – cf. p. 40. Banalitate 100%, cu iscarea unor comentarii în subsidiar şi în surdină…o iertăm pe Poetă de actualizarea lor scriptică! Ca şi la pseudo-stihurile “Mi-e dor de liniştea nopţilor când priveam împreună”, cf. p. 48.
-Hotărât lucru, ceea ce exasperează mai mult decât invazia banalului, într-atâtea zone ale scrisului DANIELEI GIFU – este etalarea unei pretenţiozităţi cvasi-snoabe, care distruge şi ultima urmă de simpatie şi interes, până şi în cei mai înfocaţi adepţi ai Poeziei sale (după sugestiile din Prefaţă ale dulcelui Părinte THEODOR DAMIAN, aceştia ar fi numeroşi şi fervenţi…), cu condiţia ca aceştia să fi aflat, între timp, ce este Poezia: “Ea – Oraşele antice, o revitalizare perpetuă a spiritului meu. Acum sunt printre ruinele Cartaginei… Distrusă până la temelie de romani, precum liniştea somnului meu. Venirea ta pare să vindece pricina tulburării. Aud până şi ecourile /îndoielilor inimii tale. Înainte de a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul, îmi prind mâinile la închinăciune temelie de romani, precum liniştea somnului meu. Venirea ta pare să vindece pricina tulburării. Aud până şi ecourile îndoielilor inimii tale” – cf. p. 48.
Ce rost va fi având poliloghia aceasta, cu Cartagina, atunci când jertfeşti pe altarul Euterpei? Numai ca să-ţi etalezi cunoştinţele de Istorie, cu “distrugerea până la temelie de romani”?!– sub pretextul că şi inima ta a păţit-o la fel, din pricina unui oarecare “El”…?! Nimic nu “rimează”, în sufletul îndrăgostitei, cu tragedia neamului cartaginez şi a cetăţii lor “de scaun”, Zama…- şi, din păcate, astfel este pus în dezavantaj şi în umbră, un frumos distih de final – distih pe care noi tocmai îl selectasem “cu acul”, pentru a-l admira, cu câteva aliniate mai sus: “Înainte de a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul, îmi prind mâinile la închinăciune”. Păcat…

…Şi la fel se întâmplă în mult prea dese cazuri: “El – Sub bolta cerească, care nu mă mai lasă să mă zbat sub greutatea plumburie de afecte. – cf. p. 57 (retorică deranjantă, prin sterilitatea ideilor şi plasticităţii! – iar “plumburiul afectelor” ar fi mai bună ca expresie pentru un curs de Psihologie, decât pentru angelologia poetică!), “Ea – Mă simt femeie. Iubesc”- cf. p. 56, “El -Femeie, care-ai încins un suflet pribeag! Am luat aminte: iubirea mişcă şi munţii din loc. Suntem doi drumeţi care suim, mai greu, versanţii lor periculoşi, cu precădere la cunoaşterea angelică a extazului” (mai lipseşte “…surorilor noastre de gintă latină, însă!”, din discursul farfuridian!) – cf. p. 68, “El – Timpul lumesc moare, /hrănindu-ne fugar cu neostoită emoţie. /Clocot disperat ca un urlet în dansul inimilor noastre” – cf. p. 66 (cât de ciudat de subit-stângace şi cabotin-histrionică a devenit, dintr-odată, Poetesa “îndurătorului înger din chilia plângerii”…!) – sau: “Ea – Stăpânindu-mi spaima încerc să-mi /ordonez neliniştile. Venit în viaţa mea când /fusesem întoarsă spre /răsăritul originar, încerc să înţeleg îndărătul. Îmi pierd voit stăpânirea în mărturisirea aşteptatului. Gândul merge mai /departe pentru a se /lămuri dacă mă va ajuta să alunec peste lacrimile de altădată. /Curioase trăiri s-au /cuibărit între noi cu acceptul pe mai departe” – cf. p. 76 (cât de greoaie şi labirintică este, aici, sintaxa celei care afirmase, în sprinteneli naturale, de stihuire adevărată: “Ea – O bucurie nemărginită bate în inimile noastre. /Între ele e doar mângâierea cerească. /Acum suntem definitiv contaminaţi…”)… – …la fel şi în Decembrie: “El -Ne regăsim într-o realitate deplină şi /concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel. Lecturăm o pagină ce ne dezvăluie treptat trăiri menite din răstimpuri. Urma /parcursului nostru ne însoţeşte alături de adierea vântului. /Uneori caldă. De cele mai multe ori, /geroasă” – cf. p. 90, sau: “Ea – Rămân în picioare la capătul patului, cu haina ta în mână, ridicată la nivelul sânilor. Te las să pleci?” – cf. p..96 (ce replică de roman erotic ieftin!) – exasperant de identic, TOTUL, cu spusele din luna “FĂURARULUI”: “Te-am aflat gătită de sărbătoarea iubirii fără de odihnă şi nu contenesc să-ţi privesc blândeţea dăruirii” – cf. p. 108, “Atât de aproape acum, /m-ai învăluit cu totul în deplinătatea afectivă. /Te laud, rătăcitor buimac ce-am fost, /mulţumindu-ţi cucernic că ai avut înţelepciunea de a mă învăţa să-ţi port de grijă, /să te iubesc cu adevărat” – cf. p. 114 – încheind volumul cu un nou şi ultim fiasco sintagmatico-semantic: “Sunt cuprins de tine, la ultim târziu ceas!” – cf. p.114.

…Ce se întâmplă, oare, cu atâtea dintre poemele DANIELEI GIFU – şi ce se întâmplă cu mentalul poetic ale DANIELEI GIFU? De ce atâta inconstanţă şi inconsistenţă, “strigătoare la cer”?

Simplu: suficienţă de sine, lipsă de concentrare autojertfitoare, pentru fiecare stih şi vorbă dumnezeiască întru stih! Pentru Poeta DANIELA GIFU nu există Misiune Poetică, nu CURGE SÂNGE DIN CUVÂNT, nu există Necesitatea Auto-Jertfirii Poetice! Parcă ne-am afla, permanent, în tren, cu un muncitor veşnic grăbito-navetist, care ştie că, dacă “stăpânii/patronii” lui îl jecmănesc, este “dator” să-i păcălească, şi el, pe ei…şi, fireşte, se grăbeşte uşuratic, înttu facere/făptuire!
Numai că “stăpânul/patronul” Logos-ului nu este vreun ciocoi, vreun “rrrom”, slinos şi unsuros, al zilelor noastre, ci Însuşi Hristos, secondat de tracul Orfeu, Zeu şi Rege în Carpaţi!

…Şi, în faţa lor, vom da seamă câte stihuri proaste am scris! Topârceanu ştie asta…şi, probabil, în linia logicii paradoxale topârceniene, DANIELA GIFU tocmai se va fi pregătind, zilele acestea, să ia vreo “decoraţiune naţională”, ori vreun premiu academic: “Vezi, eu… cu toate că n-am dat/Lucrări mai vaste,/Am scris destule versuri proaste/Și totuși nu m-au decorat”… (cf. George Topârceanu – Bene merenti – Cu prilejul decorării dlui Ibrăileanu)

Lăsând la o parte gluma, pentru că avem de-a face cu o Poetă care, când face eforturi susţinute şi constante (dar cât de dureros de rar le face!), se respectă, prin ceea ce scrie şi prin modul cum scrie.
DANIELA GIFU ar trebui să înlăture, cu răbdare, „păcatul” nu al „neliniştii”, cât, mai cu seamă, pe cel al GRABEI FĂRĂ SPOR şi ROD – …şi pe altul, care o încearcă des (un păcat tot mai vizibil, azi, la tot mai mulţi dintre Poeţii „sexului slab”! – deh, „paradoxurile stilului şi sufletului feminin” existenţial-terestru): pe cel al AUTOSUFICIENŢEI SUPERFICIALE! – în speranţa că va da, mereu şi numai, peste critici…”cavaleri”, precum atât de/excesiv de elegantul preot din S.U.A., THEODOR DAMIAN – iar aceştia vor trata materialul poetic „la hurtă”, fără diferenţieri stânjenitoare, ci, chiar, ca arbitrajul „pe teren propriu”, în fotbal: cu un….5% PENTRU gazde, fie ce-o fi!!!

Dar eleganţa excesivă, în raport cu cochetăria cvasi-poetică (credem noi!), va fi fiind utilă pentru saloanele mondene, dar nu şi pentru critică. Nu-l ajuţi cu nimic, pe un Poet autentic, dacă-l lauzi chiar şi atunci când nu e de lăudat, ci de îndreptat. Chiar dacă te va „înjura” (…cu ghilimele sau fără! – el/Poetul Autentic!!!) o vreme (poate şi o viaţă, după… „obraz”!) – atunci când, în sfâşit, se va calma (iar un Poet autentic se calmează, până la urmă, pentru că îl cheamă transcendenţa, şi nu-şi poate permite să se încăpăţâneze, cochet şi fără de rost, la nesfârşit, în a nega evidenţele!) şi-şi va vedea, cu ochi „străini şi reci”, propria-i Poezie, va accepta că aceasta este susceptibilă nu doar de ameliorări şi îndreptări severe, ci, în special, de o „plivire”/selecţie, extrem de serioasă.
Cu Poezia nu se poate cocheta: ori o faci LA SUPERLATIVUL ABSOLUT, ori n-o faci! – …ori îl slujeşti pe Hristos-Orfeu, ori nu! Cale de mijloc NU EXISTĂ, ÎN ARTĂ!!!

Nu de alta, dar la Scaunul de Judecată al Lui Dumnezeu, Poetul, oare, cu ce se va duce, dacă nu cu…Poezia sa? Şi va fi judecat, cu deplină Dreptate, după lucrarea sa…

În cazul DANIELEI GIFU, ar fi, pur şi simplu, păcat să-şi agonisească, pentru JUDECATA POEŢILOR, osândă dumnezeiască, atâta vreme cât talent are „cu carul”, slavă Domnului! Şi putinţă.
Numai …DORINŢĂ şi VOINŢĂ de PERFECŢIUNE ORFICĂ să mai „plinească”…şi lucrurile ei vor fi „fără de păcat”, şi nu va avea, în faţa Supremei şi Adevăratei Judecăţi – nimic de-a face cu …„neliniştea”…!!!
prof. dr. Adrian Botez

 

 

Anunțuri
Categorii:literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: