Prima pagină > CREDO, ESEU, GÂND, literature > Cina cea de taină, mesajul din mesaj la Blagoie Ciobotin. O analiză de Eugen Dorcescu

Cina cea de taină, mesajul din mesaj la Blagoie Ciobotin. O analiză de Eugen Dorcescu


Eugen Dorcescu

Un poet mistic: Blagoie Ciobotin

 

 

 

Blagoie Ciobotin, “nume de rezonanţă în peisajul liricii sârbe din România”, cum îl numeşte cunoscutul scriitor Ivo Muncian, mi-a dăruit, mai zilele trecute, două din cărţile sale de poezie, recent apărute: Casa de la rădăcina cuvântului, traducere din limba sârbă şi Potfaţă – Ivo Muncian, Editura Eubeea, Timişoara, 2013 şi Triptic athonit, Tempus, Timişoara, 2013.
Semnatar şi al altor numeroase cărţi în limba sârbă, Blagoie Ciobotin a mai publicat, după ştiinţa mea, în limba română, încă un volum de poezie, Litanii, la Editura Hestia, Timişoara, în 2001. Îl pomenesc şi pe acesta, deşi nu reprezintă obiectul nemijlocit al reflecţiilor mele de acum, fiindcă am descoperit acolo, prefigurat, motivul central (sau unul din motivele centrale) ale meditaţiilor lirice cuprinse în cele două cărţi primite în dar.
Să pornim, aşadar, cât putem de temeinic, la descifrarea mesajului pe care ni-l adresează preotul – poet (poetul – preot) Blagoie Ciobotin.
*
Motivul la care m-am referit, şi care împlineşte, cum mă voi strădui să probez în cele ce urmează, un rol decisiv în configuraţia textului este Cina, în semnificaţia duhovnicească, biblică, nou-testamentară a termenului.
Iat-o, evocată, pentru început, anticipativ, cum ziceam, în Litanii, sub titlul Cina cea de taină:

Omul de lângă mine plânge.
Din plânsul lui se naşte viaţa –
un firicel invizibil care
în Cuvânt ne leagă.
Mătănii din boabe de lacrimi
susţin Cerul şi pământul.
Lacrima, plânsul
dragostea, cuvântul –
servită este Cina.
Ceasul nouă deasupra pământului bate.

Remarcăm, în poziţie cheie, şi prezenţa Cuvântului (a Logosului), acesta
fiind, de fapt, lexemul dominant şi tema tutelară a Litaniilor.
Revenind la cele două volume amintite, regăsim Cina cea de taină în Casa
de la rădăcina cuvântului, la pagina 31:

În camera fără plafon
coborî cerul.
Masa e pusă.
Viaţa era deja împărţită.
Ei se privesc unul pe celălalt,
El se împarte pe Sine.
Cine înmoaie cu mine în moarte,
veşnic va trăi.

Vom nota că tensiunea sporeşte, de data aceasta, şi că perspectiva misticoexistenţială se adânceşte. Dar saltul, importantul salt, sub raport ideatic, imaginativ, emoţional şi estetic, ba chiar şi sub raport teologic şi existenţial, pe care îl realizează, între timp, de la Litanii la Triptic athonit, poezia lui Blagoie Ciobotin este acela de la măreţia şi sublimul Cinei celei de taină (Matei 26, 26) la dramatismul Cinei figurate în Apocalipsa 3, 20:
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa,
voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.
Autorul nu face trimitere directă, explicită, la acest celebru verset, dar
cititorul cât de cât deprins cu cercetarea Scripturii o va identifica
numaidecât. Această Cină de pe urmă (“Bujorul miroase/ pe masa Cneazului Lazăr – / cina de pe urmă”), această Cină a unei aşteptări neliniştite, înfrigurate, încărcate de speranţă, de zbucium, de disperare, copleşită de un teribil mister, este invocată de două ori în cuprinsul Tripticului athonit.
Mai întâi, la pagina 38:

Întotdeauna mai pune
o farfurie în plus,
o lingură,
o furculiţă,
un scaun aproape de masă tras.
Întotdeauna,
lasă uşa ne-ncuiată.
Nu te teme de prădători,
de cei care vor da
peste tine.
Dar teme-te întotdeauna
la cină singur să rămâi –
iar El la altă uşă
să bată.

Apoi, la pagina 45, unde găsim chintesenţa însăşi a Prezenţei deocamdată absente, a Prezenţei hipnotice, intens şi vital râvnite:

Pe nimeni la uşă
ochii nu zăresc.
Şi totuşi, sufletul
aşează pe masă
încă o farfurie.

(Să se observe: cel ce aşază pe masă încă o farfurie nu este “omul de
pământ”, ha’ adham, ci sufletul lui!).
*
Aici, în această odaie virtuală, în această imaginară (dar cât de reală!) chilie, şi acum, în “timpul cel fără de timp” (p. 19), în acest prezent etern, veghează, priveghează, noapte şi zi, poetul mistic, individul mistic în general. De fapt, veghează, şi priveghează, alături şi împreună cu el, orice creştin, adăstând, cu totală încredinţare, de două milenii, cea de a doua venire a Domnului. Originalitatea poeziei lui Blagoie Ciobotin constă, din unghi tematic şi problematic, tocmai în conştientizarea, în reconştientizarea, acestei stări de fapt, anume: statutul creştinului, locul lui în timp şi în spaţiu, în coordonatele fizice şi morale ale lumii. Din acest cronotop vizionar, sinteză între imanenţă şi transcendenţă, creştinul priveşte, judecă, evaluează întâmplările, înfăptuirile, căderile şi înălţările, slava deşartă, deşertăciunile veacului. El, creştinul, este dincolo de toate acestea, în ciuda faptului că nu refuză să le aparţină. Precum se întâmplă, de pildă, în “Sfânta Grădină” a Muntelui Athos, unde “pretutindeni aerul a mir amiroase” şi icoana Edenului nu a încetat să existe:

Ca într-un carusel
vremurile vin şi trec.
În îmbrăţişarea albastră a mării,
pe Sfântul Munte
dăinuie prezentul.

Pe de altă parte, “timpul cel fără de timp”, “ochiul uscat al vremii”, “gheaţa timpului şi a lumii” ne pot duce cu gândul, eventual, şi măcar în parte, tot spre Apocalipsă, mai exact, la capitolul 10, versetele 6 – 7 din această carte a Noului Testament:
“…că timp nu va mai fi. Că, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când
va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine
a vestit robilor Săi, proorocilor”.
Într-adevăr, atunci, la “plinirea vremii”, Cel aşteptat va sosi, locul liber de la Cina apocaliptică va fi, în sfârşit, ocupat şi fericirea insului statornic în
credinţă, nădejde şi dragoste va fi deplină, desăvârşită.
*
Dar ce face eul empiric, ce face eul liric până în clipa aceea, până în “ziua aceea”? Cum îşi petrece durata, cum dă sens vieţii sale, cum îşi găseşte locul sub cer (sub “Cer”) şi pe pământ? El, trăitor pe terra, alungat din Eden, “autoexilat în Cuvânt,/ nevoitor în tăcere”, aşa cum se autodefineşte?
Mai întâi, îşi asumă, cu luciditate şi împăcare, singurătatea, condiţia de
fiinţă (şi conştiinţă) obligată să îndure, un răstimp oarecare, “umbrele
vremurilor păgâne”:

…Singurătatea este ca un cancer
care macină fiinţa
ascunsă sub masca mucegăită
a lumii.
Pierdut în tine însuţi
cărarea spre Cuvânt devine
un labirint,
devine un mormânt
din care trebuie să învii…

La fel procedează şi părinţii “Pustiei”, străini şi ei de “pustiul lumii”, de
“lumea cea neagră”, monahii ce-I slujesc neîncetat lui Dumnezeu şi
mijlocesc pentru semeni, dat fiind că duhul (şi harul) (duh e totuna cu vânt – termen dominant, gr. pneuma, ebr. ruah), dat fiind că duhul şi harul, aşadar, par a fi fost retrase din arealul unde ne zbatem “înrămaţi de propria noastră demenţă”: “Ce ne mai rămâne/ dacă şi vântul pleacă/ din această pustă,/ din această vale umedă/ şi mlăştinoasă?”). Ce ne mai rămâne, ce dăinuie, dincolo de orice ruină şi orice rătăcire? Rămân monahii de la Muntele Athos, rămân toţi monahii şi toţi nevoitorii, precum, spre exemplu, “Sfântul” (Sfântul Sava) de la Baziaş sau Arsenie Boca, în preajma şi sub lumina cărora stăruie în rugăciune, fireşte, şi credincioşii de rând:

Cu şiragul de mătănii
ce li se scurge printre degetele noduroase
monahii Athoniţi
sfărâmă întunericul lumii.

Uneori, drept răsplată pentru multa şi trudnica pocăinţă, “Cerul coboară în sufletul descătuşat,/ dezbrăcat de umbra lumii”. Alteori, însă, presiunea ambianţei non-duhovniceşti, “cursul lumii demente” devin de nesuportat. Şi atunci, strigătul, gâtuit, sufocat, al fiinţei capătă accente de-a dreptul tragice, în simplitatea şi sinceritatea lor:

Cetatea e toată în vervă.
Ciorile zburdă sub cer.
Mă simt ca într-o conservă.
O gură de aer,
atâta doar cer.
*
Tabloul social – istoric nu e încurajator. Dimpotrivă, asupră-i pare a domni “Îngerul morţii”, probabil acel Abaddon (ori Apollion) din Apocalipsa 9, 11:
“Cadavrele umflate stau rânduite/ În cuierul timpului mâncat de viermi…
Trecutul devine-un viitor sinistru…”.
Dezastrul comunitar se repercutează asupra individului pios, contemplativ, care se roagă, se întreabă, aşteaptă, îşi scrutează rostul şi identitatea.
“Bujorul” (termen dominant) este simbolul însuşi al istoriilor, şi al istoriei,
însângerate:

Bujorul –
floarea ofilită,
cu sângele petalelor
rescrie istoria.

Ca o culme a deznădăjduirii şi a destrămării de sine, poetul ne zugrăveşte căutarea propriului chip şi a acelei asemănări primordiale, căutare mărturisită în două din cele mai tulburătoare şi mai stranii poeme ale acestui periplu liric. Este vorba de Bocet 17 şi de Chipul din fereastră.
Îl reproducem pe cel dintâi:

Într-o oglindă spartă
chipul mi se oglindeşte.
Privirea zdrenţuită caută pupila
şi licărul pierdut.
Sub streaşina frunţii
umbrită de vreme,
ochii se-ngrămădesc.
Gura cea strâmbă
oare va mai putea rodi
cuvinte drepte?
În cioburile chipului cubist
frica se-ncuibează:
oare va recunoaşte Cerul
hidoşenia aceasta,
când lutul cărnii sfâşiate
se va risipi
în brazde?

Interogaţia săgetează dureros înseşi rădăcinile fiinţei. Şi, om fiind, om din trup, suflet şi duh, ca şi aproapele său, misticul, poetul mistic, se lasă pradă “dorului” (Sâmbăta Paştilor, 2013; Bocet 13) şi “lacrimilor” (passim):

Poate doar lacrima
împietrită ca un munte
să-mi spele
sluţenia din suflet.
Lacrima, doar lacrima.

Sau, mai ales:

Seara târziu
când îmi zăvorăsc poarta
să nu mi se furişeze în casă
negrele neguri,
mă opresc şi ascult
şuierul timpului
şi al neliniştii
războindu-mi-se prin vene.
Şi plâng.

Acest splendid poem, intitulat Plânset, din volumul Casa de la rădăcina
cuvântului, se prelungeşte, în Triptic athonit, cu 20 de Bocete, care,
programat sau nu, adaugă Apocalipsei, un al doilea model scripturistic
pentru scrierile lui Blagoie Ciobotin, anume Plângerile lui Ieremia. Şi aici,
ca şi acolo, păstrând, desigur, toate diferenţele şi toate distanţele cuvenite, descoperim, de fapt, incompatibilitatea genezică între eu şi universul teluric.
Tânjirea fără leac a sufletului arată că, în esenţa sa, el nu aparţine lumii
acesteia:

Mi-e dor de toate cele ce sfinte
odată au fost,
de toate ce încă îşi mai au un rost.
Mi-e dor de Cerul ce e atât de departe.
Mi-e dor de cerescul ospăţ
ce din potir la toţi se împarte,
la Cer să ne aducă pe toţi.
Mi-e dor.
Atât mi-e de dor!

*
Aşa se face că eremitul îşi întoarce, iar şi iar, privirea şi gândul spre Cer
(reper perpetuu), spre Eden (figurat de Muntele Athos), spre Cuvânt, aşa se face că revine, mereu şi mereu, la locul “cinei de pe urmă”, aşa se face că, ieşit, parcă, din spaţiu şi timp, ar voi, cu orice preţ, şi cu nemărginită smerenie, să se mângâie:

Chiar dacă-mpărăţia pământeană
s-a făcut praf şi pulbere,
rămânem în aşteptarea
Împărăţiei Cereşti.

Şi chiar se mângâie, în cele din urmă, fiindcă are revelaţia ultimă, definitivă, salvatoare, revelaţia libertăţii hristice, a non-dependenţei totale, a desprinderii de orice iluzorii avuţii, ba chiar şi de sine însuşi :

Ne purtăm doar crucea
şi nimic altceva.
Nici traistele colorate,
nici cântecele de jale,
nici jocuri nebune,
nici beţiile,
nici orgiile.
Nici leagănele goale,
nici icoane făcătoare de minuni.
Doar Crucea cuvântului muribund
o purtăm în conştiinţă.

Şi încă:

Al Tău este pământul
şi sufletul nostru al Tău oftat este!

Menirea celui ce scrie? A poetului – preot, a preotului – poet? Misiunea lui? Darul lui de har? Acum, la capătul drumului, la capătul iniţierii în
solitudinea absolută a existenţei, s-au lămurit, s-au limpezit şi ele:

Tăcerea – Iubirea – Cerul,
Iată fresca zugrăvită în suflet.
Atât mi-a mai rămas,
Şi asta dăruiesc.

Ce ar mai putea înnădi vreun comentariu, erudit sau doar simpatetic, la
această emblematică încheiere? Multe, fără nici o îndoială. În ce mă
priveşte, însă, traseul hermeneutic pe care mi l-am propus se opreşte aici.
Vor urma altele, cu siguranţă. Fiindcă Blagoie Ciobotin mi se pare a fi un
poet mistic în toată puterea cuvântului şi în toată cuprinderea unei atare
încadrări.

 

Timişoara, 1 aprilie 2014

 

Text de Eugen Dorcescu

Publicat la Ed. Calameo

Anunțuri
Categorii:CREDO, ESEU, GÂND, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: