Arhiva

Archive for 27 februarie 2014

Aurel Pantea, poezia fără vârstă… Câteva cuvinte: de la negru pe negru la nimicitorul care te priveşte în ochi. Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor, nici creatura politicienilor, la mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul, unul în care au râs nimicirile, omul rest,…

27 februarie 2014 Lasă un comentariu

Negru pe negru, când se epuizează limbajul
 
Aurel Pantea[i] este unul dintre poeţii interesanţi ai literaturii române, poezia sa vine dintr-o zonă umbroasă a revelaţiei pentru a lumina textul, pentru ca textul să nască în mintea cititorului gândul revelat.
Cartea sa de versuri Negru pe Negru[ii]aduce în atenţia cititorului de poezie serios acea poezie emblematică, inspirată de realitatea imediată, filtrată prin ochiul celui care trăieşte într-o culoare matematic exactă, situată în nodurile existenţei.
Când citeşti textele scrise în volum ai impresia unei lupte acerbe între poet şi poem ca fiinţă vie, o luptă mediată de limbaj, un limbaj dus până la limita posibilului. Uneori ar învinge poetul, apoi oboseala îl copleşeşte, alteori ar învinge poemul, dar limbajul este minim, limbajul pare insuficient şi cuvintele se pierd în peisajul liric, absorbite de spaimă.
Poetul are în memorie experienţele trecute ale altor poeţi, nu doreşte să repete, de aici discursul se mută într-o altă zonă a poeziei, cumva între viziunea eremitului obligat să trăiască momentele aleatorii ale existenţei şi omul din cetate, chemat să suporte viaţa online.
Volumul începe cu un poem esenţial, poate unul dintre cele mai profunde din literatura română actuală, un poem pătrunzător: „A cui favoare, ca posedaţii/o împlinim?  Pacte, în legea înfierată, sting luminile,/genetica e tot o politică în care/proiectantul lucrează cu materia primă/luată direct din victimă,/întinsă pe planşe, iar în urmă se sting toate luminile”
Poemul nu are titlu, în aparenţă, tensiune se creează în momentul în care se sting toate luminile, legea imuabilă, legea creaţiei la care ne supunem e prezentă, nimic nu se poate face, dar s-a făcut totul în momentul în care am primit codul genetic. E aici o cunoaştere fără de cunoaştere, ducând la revelaţie, la aflarea secretului fiinţei. Poemul trimite cumva la tabloul lui Rembrandt, celebrul pictor, cel care a pictat „Lecţia de anatomie”, o lecţie în zone umbroase. De asemenea profetul Daniel (Biblia)  zice că măsura în istorie este omul. Viziunea profetului, acea imagine a statuii imense, aflate în faţa sa, capul de aur, pieptul de argint, apoi coapsele de bronz şi la urmă fierul amestecat cu lutul, aşa par să se prezinte imperiile în faţa lui Dumnezeu, plecând de la prototipul universal: omul. Apoi uşoara ironie a poetului, genetica e tot o politică, da, o prezenţă în cetate, lucrurile sunt create, trupul e creat, dar nu se vede ceea ce este mai important: sufletul… Dar omul e pe planşă, pentru studiu, se sting luminile la momentul important al studiului… În psalm (Biblia), David afirma: nici întunericul nu este întunecos pentru Dumnezeu, iată de ce proiectantul nu are nevoie de lumină, de lumină are nevoie omul, cel care se bazează pe o cunoaştere limitată, limitată de trup, înghesuită în carne, în trei dimensiuni…
Privind mai atent la poemele din volum constanţi că toate au devenit dense, de nepătruns, feţe care nu se mai întorc, eternităţi prin coridoare cu oglinzi, corzi şi raze peste delte în freamăt, există zone de întuneric în noi, păianjenul reveriei, ceva din  noi rămâne afară, sârmele nervilor, albul triumfător după toate morţile, stai în mut şi speri în Domnul…
Pentru a pătrunde poezia lui Aurel Pantea e nevoie să prinzi viziunea, să prinzi sistemul şi limbajul, limitele şi limitarea, moartea care iese în peisaj pentru a exclama: viaţă…
Viziunea poetică este una a universului contorsionat, după scenariul black holes (gaura neagră), regulile sunt altele raportat la discursul poetic obişnuit. Poemul scris de Aurel Pantea devine dens, cu masa lirică insuportabilă, cuvintele par să reţină sentimentele, iar dinamica ideilor o ia razna, rămâne doar orizontul evenimentelor, un  orizont rece, impenetrabil, menit să absoarbă mintea cititorului până la nivelul nonexistenţei. Totul are menirea de a crea singularitatea poemului, în interior se edifică ceva unic, Unul… În acest context poezia lui Aurel Pantea face dramatic legătura între Nichita Stănescu şi Ştefan Augustin Doinaş, de la întunecând întunericul pentru a ajunge la porţile luminii, la foamea de UNU. Dar gaura neagră a poemului poate fi mintea, fantezia, logica limitată a omului, locul unde se pierde lumina divină, trupul de pământ al fiinţei nu poate capta lumina necreată, energiile necreate…generând o altfel de energie, energia respingerilor aflată în anticamera iubirii.
Lumina nu scapă din poeme, se curbează sub greutatea trupului de pământ, de aici o suferinţă discretă, dar insuportabilă pentru poet.
Negru pe negru nu este neapărat un titlu original, dar propune o poezie originală.
Privind la taina fiecărui poem, deşi poetul renunţă la titlul de început, pricepi câte ceva: la fel cum se întâmplă cu un chip, timpul cu toate otrăvurile, mulţi lucrează la o faţă, metal vechi, memorie sudată, fiziologia realului, obiectele, această hemoragie, lumina desfoliată, feminitatea limbajului, cu flacără rece ard, bestia grea, când se epuizează limbajul, eşti din nou obiect, morţii cer găzduire, unul care îşi duce groapa cu sine…  
Deşi pare inoportun să facem apropieri, totuşi există atingeri cu poetica textelor creştine la Aurel Pantea, o apropiere în sens axiomatic, versul o trădează, spaimele o arată, neputinţa logicii de a capta logica lui deasupra sunt evidente…  Din acest punct de vedere poetul refuză un Dumnezeu al dragostei, se pliază pe un Dumnezeu impenetrabil, rece, depărtat, care ţine fiinţa într-un cerc al neputinţelor, teme ale creştinismului evului mediu, chiar ale creştinismului de început, ale călugărilor retraşi în zona singularităţii…De aici scrierile lui Aurel Pantea generează un sistem binar la citirea lor…timpul se frânge în poemele din volum.
Din perspectiva poeziei mistice creştine putem reţine câteva teme care înfăşoară poemele lui Aurel Pantea, sunt corzile luminoase ale poeziei, greu descifrabile, dar care îi pun în valoare discursul liric.
Cunoaşterea devine improprie, pierderea în extaz o justifică, desprinderea de lucruri, de realitate, de obiecte, face loc spiritului absolut, care biruie logica limitată a omului, lăsând loc frumosului obiectiv, rupt de curente, de mode, de preferinţe, de revolte temporale.
Pantea vrea să fie un iniţiat, iar poemele sale sunt ritualul prin care intră în sfera frumosului.
Frumosul ar putea fi generat de poemele lui în locul unde limbajul şi tăcerea se întâlnesc. Desprinderea de lume şi de fiinţa proprie fac posibilă intrarea în zona incomunicabilului, a necreatului, a imaterialului, a tăcerilor, dar tocmai acestea toate trădează prezenţa dinamică a luminii pe care nu o vezi, dar ea există în poeme, prin corzile nevăzute ale transcendentului. Prin poezia sa Aurel Pantea încearcă să mute mintea cititorului într-o zonă superioară, pur spirituală, se foloseşte de limbaj, se izbeşte de limbaj, asta în mod dureros.
Probabil că acest gen de poezie nu captează atenţia cititorului obişnuit, dar o captează pe cea a cititorului avizat, intrând în zona creaţiei academice şi a literaturii iniţiaţilor moderni care tind să aducă ceva nou în literatură prin efortul conjugat al creatorului, grefat pe cunoaşterea extinsă a omului contemporan care beneficiază de textele vechi şi textele noi ale ştiinţelor de tot felul, pornind de la codul genetic până la textele sacre.
Se risipeşte poetul în volumul acesta Negru pe negru? Iată întrebarea la care poetul tinde să răspundă, cu acceptarea jocului poemelor el pare să adune, bazat pe limbaj, prin unirea fiinţelor, prin transfigurare.
Imaginaţia este un fel de natură, imaginaţia are texte, ceva se amestecă, singura şansă e să stai în mut şi să speri în Domnul. Aici se simte providenţa divină care lucrează şi neputinţa umană, imaginaţia pare a obtura sensurile, pare a rupe pătrunderea tainei…
„Că imaginaţia începe de oriunde e un fapt consolator, ce nu ţine seamă/de exasperare ori bucurie, imaginaţia e unul dintre cele mai nemiloase fapte, e/un fel de natură, pentru că aşa s-a simţit natura prima dată/în chin, a dat imagini/a băgat texte despre ea, băga-o-aş în mă-sa de imaginaţie/a băgat texte, iar acum/ stai în mut, în limbajul ce absoarbe toate sintaxele, stai în/mut şi speri în Domnul”
Se simte aici viziunea creştină despre limitare, limbajul e neputincios, singura speranţă e revelaţia, doar poţi spera ca Cel de Sus să coboare, prin har, cunoaşterea, limbajul e limitarea particulară în faţa eternităţii şi infinitului.
Sfântului Francisc din Assisi prin scrierile sale a pus în evidenţă mecanismul limbajului şi capacitatea de a prinde cumva divinul, dar limbajul, până la urmă, a dus la neputinţă, singura posibilitate e textul revelat, divin care declanşează viziunea, prin pendulare în întregul corp de texte a Bibliei. Pantea apelează la experienţa acestuia şi fixează în poeme limitele limbajului şi neputinţa imaginaţiei, limitată de trăirea în sarx (carne).   
În cuprinsul volumului poetul face trimitere, brusc, la un alt volum la care lucrează: Nimicitorul vorbeşte, sugerând neputinţa de a definitiva poezia proprie, dar şi soluţia care e a negaţiei, pentru a lăsa locul revelaţiei, negaţia nu şterge, negaţia eliberează. Iată ce notează Aurel Pantea în această scurtă notă, cu efect programatic: „Mai limpede, imaginaţia a descoperit că poartă în ea însăşi germenii negaţiei pe care, până acum, o percepea ca lucrând într-o exterioritate. Negaţia, cu toate vocile ei, vorbeşte, acum, în poeme. Elocvenţele ei ocupă tot spaţiul-timpul poemelor.
Conştiinţa poetică ajunge, în acest stadiu, un simplu martor al unui confesional în care vin în limbaj conţinuturi la care ea, până acum, se raporta ca la nişte realităţi exterioare. Acum le descoperă ca fiind ale ei.”
În mod fundamental poetul explică sistemul, mecanismele poemelor şi nevoia de definitivare a operei sale în paradigma spirituală a experienţelor de natură poetico-existenţială. Urmează confesiunea până la capăt, limita la care fiinţa poate capta divinul, negându-se ca fiinţă, dar eliberând adevărul pur spiritual, matricea.
Personal am priceput nimicitorul ca prezenţă a divinului în Egipt, ca mod de a elibera, de a salva aleşii, de a le da posibilitatea să iasă, protecţia făcând-o sângele, ca semn. (A se vedea Exodul, Biblia, Paştele). De fapt nimicitorul a făcut posibilă intrarea în noul teritoriu, dar totul are şi o dimensiune spirituală, pentru cele din lut sunt proiecţia celor de Sus, astfel că proiectantul ştie, are planşa…
Iată ce notează Aurel Pantea într-un eseu:
„Dar a vorbi astfel despre moarte înseamnă a te afla „în voinţa ta preasfântă”, ori, în spirit franciscan a fi într-o astfel de voinţă coincide cu postulatul fraternităţii universale. Dumnezeul lui Francisc e tată şi frate ce mântuie de a doua moarte. Această a doua moarte e prezentă şi la egipteni şi indienii antici. Evitarea ei, în „doctrina” franciscană e posibilă prin blajina solidaritate a tuturor făpturilor întreţesute în textul sfânt al lumii”POEZIA MISTICĂ CREŞTINĂ, Revista  aparţinând de „Universitatea 1 Decembrie 1918” Alba Iulia, unde şi este profesor, adică dascăl, adică rabi, pentru studenţi)…
„Şi moartea, da, ea, în timp, cu tot timpul,/cu tot timpul în gură, /iubindu-se cu timpul, metresa, văzându-mi sarcasmele/şi invitându-mă, /cu, cu timpul în toate gurile ei, are tot timpul şi toată/ vremea ceva de spus,/ ea are verbul în care sensurile sunt negre, cu el ne iubeşte,/ne spune acest verb/cu timpul în gură şi în noi toate limbajele/devin nisip, nisip lichid, o subţire placentă în care ei îi/ place să se tot nască/rosteşte-ţi moartea, naşte-ţi moartea şi amuţeşte pe veci,/ stau cu moartea în gură/şi vorbesc în neştire”
Urmărind cu atenţie modul de grafie a textelor scrise de poet, vedem că Aurel Pantea îşi nimiceşte poemul, regulile minime moderne sunt negate pentru a atrage atenţie asupra texturii spirituale, pentru a impune în ochiul cititorului peisajul lui negru, ca peisaj pe negru, ca revelaţie şi mecanism de fiinţare până la urmă…Ideea se dizolvă în spirit, cuvântul se face logos…
Plonjarea în arealul spiritual este o temă abordată de poeţi după anul 1989 în literatura română (şi nu numai de poeţi), ca semn al relaxării vieţii sociale şi ca libertate individuală într-o perioadă de libertinaj. Astfel, Eugen Dorcescu, plecând de la textele biblice, a realizat unele volume de poezie, traducând, în echivalenţă proprie, cărţile Scripturii, atent la o exprimare cât mai exactă, de teamă să nu strivească miracolul, limbajul fiind unul clasic, tema general acceptată, dar finalul, o poezie de rafinament şi claritate pentru ca adevărul să ajungă la cititor aşa cum îl aşteaptă, simplu şi înălţător (Vezi Biblice, Exodul, Ecclesiastul, etc.).
La Paul Aretzu limbajul se mulează exact pe text, astfel că versul său dă naştere psalmului pur şi simplu, bazat pe canoane, dar cu amprentă literară evidentă. Sunt doar două exemple în care fondul spiritual, textura spirituală, s-a materializat în poezie (Vezi Cartea Psalmilor). Este o altfel de abordare, ea pleacă de la o altfel de vedere cu inima, adică: „prin lumina Lui vedem lumina” (Psalmul 36 din Biblie).  La Aurel Pantea, probabil, că în background, se află viziunea prinsă de Dumitru Stăniloae, marele teolog român, în cărţile sale, acceptate ca viabile în mediul creştin ortodox.  Virgil Podoabă, într-un studiu destul de elaborat, îl plasează pe Aurel Pantea în generaţia poeţilor optzeci, enumerând linii, direcţii, sensuri.
Probabil că la Alba Iulia, în zona acestui fel de poezie, Aurel Pantea tinde să fiinţeze o şcoală a celor iniţiaţi în poezia negrului pe negru pentru a intra în zona literaturii luminate. Poezia va trebui să exprime ceea ce urechea nu aude, ceea ce ochiul nu vede, dar fiinţa captează, receptează singularitatea, foamea de UNU…
Şi totuşi, în ciuda poeziei scrise, Aurel Pantea este un poet sensibil, deschis în mod fatal spre porţile luminii, dar şi abrutizat de realitatea imediată, pe care o converteşte în poeme speciale, universul se dinamizează brusc sub revelaţia aceasta particulară.
Poemele din volum sunt structurate pe două cicluri, timpul lui 1993, vremea lui 2005, dar sunt unitare, se leagă prin stilul poetic. Poemele nu au titluri, par a se chema prin zicere, textul curge din text şi neagă textul şi lumile, dar la sfârşit, poetul dă cheia poemelor, în cuprins sunt titluri discrete, orizontul evenimentelor se deschide cititorului prin definiţii scurte, electrice. La fel ca în textele cărţii Apocalipsa din Biblie, la sfârşitul acestora, se dezvăluie simbolurile, astfel poezia este în plină mişcare.
Despre poezia lui Aurel Pantea s-a scris, în timp, prin revistele literare, s-a scris cu seriozitate,     s-au dat definiţii şi s-au explicat sensurile din punct de vedere literar. Dar poetul trebuie privit din perspectiva viziunii sale şi asta înseamnă iniţiere, ori zidul pe care textele sacre îl pun în faţa cititorului neavizat este nimicitor. Poetul nu neagă de dragul de a nega, ci pentru a ieşi prin spiritual în lumea posibilă a existenţei lui negru, ori asta trebuie văzut ca existenţă, nu ca negaţie. De aceea Biblia face legătura cu arta, cu restul culturii necesare într-o lume care cade, este în ruină. Pantea nu se joacă de-a poezia, el dă sensuri noi textului poetic.
Volumul are o prefaţă de Al. Cistelecan, intitulată Ultimul taliban (Negru pe negru) în  care se afirmă: „…Dar reunite, cele două volume de Negru pe negru fac cel mai „negru” lirism de la Bacovia încoace…” . Personal consideră că nu e în joc un negru lirism, ci o foame după porţile luminii, textul e doar mecanismul prin care temele, ideile, spaimele, erorile, temerile, taina sunt puse la dispoziţia cititorului iniţiat. Aurel Pantea atacă tema poemului prin metoda via negativa, nu ştim nimic, dar puteam spune atâtea despre ceea ce nu ştim, prinzând logosul în plasa limbajului.
Cităm dintr-un eseu dedicat poeziei lui Aurel Pantea şi perspectivei asupra poeziei române contemporane:
„ Aurel Pantea se dovedeşte cât se poate de straniu. De paradoxal. Astfel, conform unei interpretări tehnice a poeziei sale, el n-ar fi, neavând exuberanţa livrescă şi procedurală a tehnicianului, decât un postmodern circumstanţial, de al doilea plan. Şi nici n-ar avea cum să fie mai mult de-atât, de vreme ce, aşa cum au observat şi alţii, ce-i drept, foarte puţini, el este funciarmente un vizionar. Un vizionar pur sânge, care este atât de absorbit de propria viziune şi atât de dominat de ea încât nu-i mai prea rămâne vreme de tehnicale şi artefacte sofisticate.” – Virgil Podoaba. Eseu despre poezia lui Aurel Pantea. Centru si Provincie
În ultimul poem din volum, scriitorul se deschide spre şansa de a trăit un experiment unic, dăruirea proprie spre viaţa sa specială, de nerefuzat:
„Curva se dă curvarilor, a zis, şi din el curgea/o dimineaţă pustie. Aceasta vorbea/cu multe voci. Nu mai citit, şi citesc în neştire,/nu mai umbla, şi umblu bezmetic, nu mai vorbi,/ şi nu mai tac din gură, nu mai privi, şi mă umplu de privelişti…”
Iată că negarea face posibilă naşterea într-o altă dimensiune (uterul ca o dumbravă parfumată).
Limbajul nu trebuie să deruteze, el edifică lumina pe care se sprijină negrul…
Aurel Pantea îşi asumă această viziune, dar până la urmă fiecare poet are libertatea de a-şi asuma o viziune, poezia e un câmp în care culorile se schimbă, iar taina e că în curcubeu sunt şapte, ori şapte este deplinul (Apocalipsa) , forma care parafează legământul, pactul, iar dragostea acoperă totul, pentru că singularitatea e locul unde dansează universul, iar mama noapte naşte un poem…
 
 
Constantin Stancu
Octombrie, târziu
 

[i] Aurel Pantea, scriitor român, născut la 10 martie 1952, Chetani, jud. Mures, în prezent Conf. univ. dr., Catedra de Limba si literatura romana, Facultatea de Istorie si Filologie, Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, autor al volumelor: Casa cu retori, Editura Albatros, Bucuresti, 1980. Persoana de dupa amiaza, Editura Dacia, Cluj, 1983.La persoana a treia, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1992. Negru pe negru, Editura Arhipelag, Tg. Mures, 1993. Aceste venetii, aceste lagune, Editura Axa, Bacau, 1995. O victorie covîrsitoare, Editura Paralela 45, Pitesti, 1996.Negru pe negru (alt poem), Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2005. Redactor şef al revistei Discobolul, Membru al USR, Filiala Alba-Hunedoara

[ii] Negru pe Negru – Aurel Pantea, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009. Prefaţa Al Cistelecan

Omul rest şi nimicitorul care naşte

Aurel Pantea ţine la starea poeziei sale în lipsa energiilor care pleacă la un moment dat din viaţa poetului, din pricina bolilor, a viciilor de tot felul, a gloriei care stă cu poemele în dinţi. Cu volumul Nimicitorul, bine primit de critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Editura Limes – Floreşti, Cluj, 2012, scriitorul mai pune un semn de carte în istoria literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată printre primele cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel Pantea a fost asaltat cu solicitări venite din punctele tari ale literaturii actuale pentru a citit, a spune câte ceva despre misterele nimicitorului.

Tema este una actuală, are baze serioase în literatură, teologie, filozofie, sociologie… O simte omul simplu, cu atât mai mult artistul. Sunt ultimele bătăi de aripi dintr-o perioadă fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o înţelegem acum, sunt vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul pare a fi personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost prezent în toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă, de început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Efectele s-au văzut în viaţa noastră, se vor vedea. Nimicitorul este în noi, ne şopteşte Aurel Pantea, chiar în carnea noastră şubredă.

Volumul este structurat pe două nivele: NIMCITORUL ŞI NIMICITORUL/ INTENECANS, fiecare parte are legătură una cu alta şi cartea în întregul ei se leagă de volumul anterior Negru pe negru, pentrucă o rază le străbate, o rază rătăcită din gura neagră a poeziei care absoarbe viaţa poetului şi a lumii.

În comentariu pe care l-am făcut la volumul Negru pe negru am subliniat că starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în preajma unei black hole/gaură neagră, care absoarbe energiile, lumina materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj minim. Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă metoda teologilor denumită ca via negativa, apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu, despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu, începem să facem afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje care coagulează o anumită percepţie.

Dumitru Stăniloae scria în operele sale că singura modalitate prin care putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu este contemplaţia. Aurel Pantea scrie: „Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii” (p.20).

Iată că stilul poetului este mai profund decât la prima apreciere şi, din acest punct de vedere, nu scrie o poezie cu elipse negre, tristă şi a descompunerii, a agoniei (Al. Cistelecan), ci o poezie de concept, iar la o lectură mai atentă observăm că poetul chiar edifică, carnal, dureros de real, ca într-o boală care doboară o altă boală, precum lipitorile care sugând sângele bolnavului, îl vindecă. O lume nouă se construieşte prin căderea în ruină a vechii lumi. Lumea este în mişcare, sunt biografii ejaculate, se şterge în om o cifră bătrână, inşi voioşi îşi schimbă feţele între ei, Euridice spală hainele, face copii, limbaje în mişcare, drumul până la inima omului e lung, lucrează linişti mare la alcătuirea chipurilor, nimicitorul se uită la inima poetului (e viu, scrie!), apare Contabilul de Nenumărat, poetul cere un pumnal pentru această normalitate… Lipsa de energie din lume declanşează alte energii, ele se simt în limbajul de nepătruns, în mişcarea oamenilor în oraş, în limitele artistului, în neputinţa poetului care se mişcă ducându-şi crucea poemului în spate…

Când nimicitorul este inactiv, lumea poate atinge perfecţiunea (p.33), sunt fluvii însângerate…

În neputinţă, poetul îl aduce pe Dumnezeu la nivelul omului căzut, un Dumnezeu al intelectualului care crede că-L poate manipula prin concepte, prin stări, prin artă. Omul acela bătrân pare a avea aceleaşi vicii, îi plac aceleaşi femei, chiar înjură, e un ins direct, te scuipă în faţă – „Dumnezeul meu face zi de zi exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea…” (p.21). Efectul acestei manipulări cade ca o ghilotină: „… el ştie că nimicul meu/ e sămânţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut”.

Exerciţiul acesta de acomodare cu Dumnezeu, este unul comod pentru intelectual, pentru artist, el se joacă, dar joaca devine ceva serios, nimicul din om iese la suprafaţă, evadează din gaura neagră în care pare să fi căzut…

Într-un alt poem, Aurel Pantea reţine: „Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare” (p.13).

Ce este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o prezenţă, şi ce prezenţă!

„La fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu devine

mai încăpătoare, dar apare

un 0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l asumă,

nimeni nu semnează cu el, el e pântecul

ce poartă cifra de neştiut,

la naşterea căreia numerele se vor da la o parte,

ca Marea Roşie

şi se va vedea astfel, printre scârţiituri şi gemete,

că ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns uscat

va auzi nimicitorul născător (!, nota noastră), plânsul

Contabilului de Nenumărat” (p.27).

Poemul de final îl aduce pe artist faţă în faţă cu Iisus Hristos, realitatea este una absolută, de nebiruit, e revelaţia suficientă care rotunjeşte viziunea: „Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârşită”(p.44). Poemul a fost citat de critică, e un poem concluzie din care poetul nu poate evada. În fond Iisus Hristos a luat asupra sa păcatele noastre pentru a muri cu ele şi pentru a birui moartea, lumea, pe Satan. Aici Aurel Pantea se apropie de Eminescu care nu credea că va învăţa să moară, moartea este o artă care se exersează pe piele proprie, în prezenţa Nimicitorului.

Partea a doua volumului preia poeme esenţiale, născute de poemele anterioare, versiunea este în limba latină sub traducerea inspirată semnată de Marcela Ciortea. Exerciţiul în limba latină este unul al esenţelor, ritualul în Biserica se făcea în limba latină, limba eleganţei, a elitei, ritualul era unul ales, divin, mundanul nu avea acces, lumea nu putea să atingă limbajul, limbajul ca un personaj aparte, cum în Biblie înţelepciunea este o persoană (Proverbe 8), e personificare, pentru a căpăta viaţă.

Nimicitorul este sub semnul timpului, este şi el atins, starea de graţie a artistului este dusă până la limita ritualului, el cade în limbaj cu viaţa din care a evadat în poeme. Vina poetului este revelată prin lipsa iertării: „Azi soarele a apus normal,/ n-am iertat, n-am fost iertat, / prin zid împietrit/ ne priveşte Faţa răbdătoare” (p.66). Lipsa iertării e modalitatea prin care relaţia cu Dumnezeu este blocată, frântă, cu toate că timpul se mişcă pe elipsă, soarele apune aparent normal…

Sub semnul clipelor, artistul este trecător: „Din nervi încâlciţi ies feţe neterminate,/ o stea umedă le împinge. Fără concesie/ suntem înlocuiţi” (p. 86).

Această mişcare în istorie pare dură, de nebiruit, misterul se descoperă, împreună cu omul care moare se duce şi nimicitorul cu el, este biruit…  Un altul ia locul celui care a fost, nimicitorul aşteaptă după colţ… Va rămâne limbajul ultim, timpul nu va mai fi, dar omul lucrează altfel, va intra în odihnă…

Cu această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia română trece printr-o perioadă fastă, chiar dacă nimicitorul îşi face de cap:

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,

nici creatura politicienilor,

la mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul,

unul în care au râs nimicirile, omul rest,… (p.32).

Poezia pulsează între rugăciune şi zicere, semnificaţiile ei sunt multiple, scapă unei analize de conjunctură, Aurel Pantea îşi aşteaptă criticul care să-i castreze nimicitorul din texte, cu toate că s-a bucurat de analize pertinente şi serioase, sunt lucruri care scapă însă criticului literar, pentrucă, aşa cum am afirmat, cunoaşterea prin contemplare poate fi soluţia, iar prezenţa nimicitorului, ameninţătoare, face să dea energie poemelor care nu încap în pielea limbajului… Versul curge într-o zicere normală, de zi cu zi, se simte eforul poetului de a se face înţeles, de a spune, uneori cuvintele sunt aparent banale (studiat), par a fi exprimate chiar în piaţa publică, dar misterul persistă… Poemele nu au titlu, ele se încastrează în carnea volumului aproape anonime, doar versurile dau personalitate fiecăruia, iar cuprinsul dezvăluie identitatea zicerii, luminează zona întunecată a textului. Face parte din regia scriitorului lucid care dă viaţă nimicitorului, astfel poetul simte lumina pe piele proprie, sensibilitatea ca un arc pe strada oraşului. Parcursul este unul exact, după o rigoare care sugerează măreţia vieţii, de la omul care îşi duce groapa cu sine, la unul care îşi vede inima, prin lumini verzui albăstrui şi se sfârşeşte prin invocarea lui Dumnezeu, dovadă că pentru Dumnezeu întrupat negrul nu este atât de negru şi de nepătruns…

Constantin Stancu

octombrie 2013, la schimbarea anotimpurilor

 

Categorii:GÂND

Nimicitorul – în aşteptarea primăverii care reînvie bătrânii arbori care vorbesc între ei! Aurel Pantea şi tentaţia contemplării cuvintelor luminoase… Lansare de viziune, cartea la vedere…

27 februarie 2014 Lasă un comentariu

Pantea

Categorii:literature

Ştefan Nemecsek şi Curierul Văii Jiului ne propun un eveniment: Diplomele de Excelenţă acordate de As.CUS „Provincia Corvina” pentru anul 2013. Nume, date, o zi a culturii şi iertării…

27 februarie 2014 Lasă un comentariu

ascusPagina de la Stefan Nemecsek

Categorii:literature

Festivalul Naţional de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana”

27 februarie 2014 Lasă un comentariu

Festivalul Naţional de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana”
 
Ediţia a III-a a Festivalului Naţional de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana”, se va desfăşura în acest an în perioada 5-7 iunie, la Brăila.
Tematica acestei ediţii: „POETICA ARBORELUI EXISTENȚIAL”.
Concursul se va desfăşura pe  patru secţiuni: Creaţie literară, Critică/Analiză  literară, Recitare şi Interpretare folk.
La Creație literară: Subsecțiunea  I: clasele V-VIII, Subtema: „Arborele copilăriei mele”-   patru  poeme sau un text în proză (2-3 pagini; Subsecțiunea a II-a: clasele  IX-XII, Subtema: „Rădăcina  Poetului – Arbore”: cinci poeme sau un eseu (3-4 pagini);
La Critică/Analiză  literară: Subsecțiunea I: clasele V – VIII: scriitoarele Ana Blandiana și  Magda Isanos 1. Plopi și paltini;Din apă ieșeau trupuri albe de plopi; Cândva arborii aveau ochi; scriitoarea Ana Blandiana, 2. Caisul; Copilăria mea; Vis vegetal; scriitoarea Magda Isanos;
Subsecțiunea a II-a: clasele IX – XII: scriitoarele Ana Blandiana și Magda Isanos, 1. Între mine și el;Umbrei mele i-e frică; Cireși amari; scriitoarea Ana Blandiana, 2. Pomii cei tineri; Doamne, n-am isprăvit!;  Rădăcina; scriitoarea Magda Isanos.
Se va alege pentru interpretare câte o poezie din lirica ambelor scriitoare.   
La Recitare: o poezie din creația scriitoarei Ana Blandiana; o poezie din creația scriitoarei Magda Isanos.
IV. Interpretare folk: –  două piese muzicale: 1. prelucrare din lirica scriitoarei  Ana Blandiana sau a scriitoarei Magda Isanos; 2. prelucrare din creația românească de gen.
Se vor alege  pentru interpretare alte piese decât cele prezentate la edițiile anterioare.
În cadrul Festivalului, se va desfăşura şi Simpozionul Național: METAFORA ARBORELUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ŞI UNIVERSALĂ:Sesiunea  A ( elevi, profesori):  referate (maximum 5 pagini) şi Sesiunea B (elevi):  postere tematice (colaj, desen, pictură/format A3  sau A4).
Fișele de înscriere se vor trimite electronic până la 21 martie a.c. pe adresa: festivalanablandiana@ymail.com; un participant se poate înscrie pe o singură fişă la mai multe secţiuni.
Textele, la toate secţiunile, vor fi redactate obligatoriu cu diacritice, altfel nu intră în concurs.
Datele de identificare ale concurenților vor fi prezente atât pe fișa  de înscriere, cât și pe lucrări (în colțul din dreapta al lucrării – numele și prenumele elevului (cu majuscule), clasa, școala, județul/localitatea, secțiunea/subsecțiunea, numele profesorului coordonator, numărul de telefon al profesorului); datele personale vor fi secretizate în momentul printării de către organizatori.
Expedierea creațiilor   de la  Secțiunile I, II  se va face în format electronic, pe adresa: festivalanablandiana@ymail.com, iar la Simpozion, în format electronic, pe adresa: simpozionfestival@ymail.com
Materialele de la secțiunile III și IV vor fi înregistrate pe CD/DVD, folosindu-se tehnici optime  – sunet, imagine, lumină. CD/DVD – urile  vor fi personalizate (numele și prenumele, clasa, școala, secțiunea/subsecțiunea, numele profesorului coordonator, numărul de telefon).
Înregistrările  și posterele vor fi expediate, în plic, cu mențiunea – Pentru  Festivalul de Creație și de Interpretare „Ana Blandiana” (5 mai – data poștei), pe adresa:  
Şcoala Gimnazială „C. Sandu – Aldea”, Str. General Eremia Grigorescu, nr. 55, Brăila.
Un participant se poate înscrie la mai multe secțiuni. Nu se percep taxe de participare.
 
Etapele desfășurării Festivalului Național:
          27 februarie – 21martie 2014; promovarea regulamentului în școli și licee;
                                                  înscrierea elevilor pe secțiuni;
          24 martie – 18 aprilie 2014; realizarea lucrărilor/înregistrărilor pe secțiuni;
          24 aprilie  – 5 mai 2014; expedierea lucrărilor pe secțiuni;
          7 mai – 30 mai 2014; evaluarea lucrărilor; realizarea CD-urilor ediției; redactarea antologiei ediției, care va cuprinde lucrările premiate și referatele simpozionului. ( Editura Nico, Târgu-Mureș);
          5 – 7 iunie 2014; manifestările culturale ale Festivalului Național„Ana Blandiana” (lansări de carte/ reviste literare, desfășurarea Simpozionului Național„Metafora arborelui în literatura română şi universală ”, dramatizări, momente poetice, recital folk, premierea concurenților).
 Se vor acorda premii pe secțiunile/subsecțiunile concursului (Premiul I; Premiul al II-lea; Premiul al III-lea, Mențiunea I, a II-a, a III-a; Marele Premiu„ANA BLANDIANA” ),
  într-un cadru festiv.
Creațiile premiate,  precum și lucrările prezentate în cadrul simpozionului, vor fi publicate în Antologiile  Ediției  Festivalului, la Editura Nico, Târgu-Mureș.
* Interpretările de la secțiunile III și IV  vor fi cuprinse într-un CD al ediției concursului.
* Participanții înscriși la sesiunile simpozionului vor primi diplome de merit în format electronic.
* Premiile finaliștilor concursului, care nu vor putea ajunge la festivitate, vor fi expediate prin poștă.
Participările directe ( profesori, grupuri de elevi) la manifestările Festivalului Național se anunță în perioada 30 mai – 3 iunie, 2014, la adresa electronică: festivalanablandiana@ymail.com.
Invitaţi de onoare: scriitoarea Ana Blandiana; membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei  de Poezie „Stéphane Mallarme” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), scriitorul Romulus Rusan; director al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, scriitorul Nicolae Băciuț; membru al Uniunii Scriitorilor din România,; redactor – șef /Revista VATRA VECHE, director  Direcția Județeană  pentru Cultură Mureș.
Coordonator proiect: profesor dr. Gabriela Vasiliu         
Informaţii şi fişa de înscriere se poate obţine prin solicitare la adresa de  e-mail – gabrielavasiliu@yahoo.com; tel. 0748 137 500. (N.B.)           
 
Categorii:PRESA
%d blogeri au apreciat: