Arhiva

Archive for 21 octombrie 2013

Despre civilizaţie: unde sunt banii dumneavoastră? In deşeuri…

21 octombrie 2013 Lasă un comentariu

Aproximativ 40% din deșeurile românilor reprezintă materie primă pentru economia țării

 

 

 

În prezent, un român din mediul urban generează, în medie, aproximativ 346 kg de deșeuri menajere*/an, în timp ce persoanele din mediul rural produc, în medie, de până la 3,5 ori mai puțin (aproximativ 95 kg de deșeuri menajere*/an). Din acestea, deșeurile reciclabile reprezintă aproximativ 39% în urban și 52% în rural, din care aproximativ jumătate sunt ambalaje.

Studiul este realizat de Eco-Rom Ambalaje, compania deţinătoare a licenţei “Punctul Verde” în România şi cea mai importantă organizaţie de preluare de la agenţii economici a obligaţiei de reciclare şi valorificare a deşeurilor de ambalaje, în perioada septembrie 2012 – august 2013. Acesta prezintă analiza compoziției deșeului menajer în România, generat atât în mediul urban, cât și în cel rural.

 ,,După 10 ani de la ultimul studiu care a stat la baza strategiilor naționale de gestionare a deșeurilor, a venit timpul să aflăm ce cantitate de deșeuri generează un român, care sunt acestea și cum putem să le transformăm în resurse. Practic, acest studiu ne arată un aspect esențial pentru România în momentul de față: dacă gestionăm eficient deșeurile de ambalaje, putem îndeplini cu succes obligațiile naționale stabilite până în 2020 – reciclarea a 50% din deșeul reciclabil generat în gospodării.” a declarat Sorin Cristian Popescu, Director General Eco-Rom Ambalaje.

 Rezultatele studiului arată că, în mediul urban, populația separă, în containerele dedicate de 1,1m3, 6.3% (8.4 kg) din totalul deșeurilor reciclabile generate (134,6 kg deșeuri reciclabile generate anual de o persoană). Restul de aproximativ 94% se regăsesc în masa de deșeuri colectate în amestec și trimise spre stațiile de sortare și depozitele de deșeuri. Cele mai multe deșeuri reciclabile identificate de cetățeni sunt cele de hârtie, urmate de cele de plastic și de cele de sticlă.

Din masa totală de deșeuri reciclabile, deșeurile de ambalaje reprezintă aproximativ 50% (65 kg), iar raportat la totalul deșeurilor generate anual de o persoană în mediul urban (346 kg de deșeuri menajere*), ambalajele reprezintă 18%. Dacă acum 10 ani, conform unui studiu similar, toate deșeurile de ambalaje erau trimise la gropile de gunoi, în prezent, 7,5% din acestea sunt colectate în containerele de 1,1m3 (respectiv 5 kg din totalul de 65 kg de deșeuri de ambalaje generate anual de o persoană, în mediul urban).

,,Odată cu extinderea infrastructurii de reciclare, a crescut și numărul românilor care separă corect deșeurile de ambalaje. Cu toate acestea, efectele noilor investiții cu fonduri  europene și private în gestionarea deșeurilor nu s-au făcut simțite în măsura așteptată, cauza fiind participarea unui număr încă redus de persoane la colectarea separată a deșeurilor menajere. În acest context, trebuie ca toți actorii – industrie, autorități, operatori de salubritate – să se implice mai mult în informarea și conștientizarea publicului, astfel încât separarea deșeurilor să devină o obligație și un obicei.” a mai declarat Sorin Cristian Popescu, Director General Eco-Rom Ambalaje.

Studiu a fost realizat cu scopul de a evidenția posibilitatea atingerii țintelor stabilite prin Legea 211/2011 – Legea Deșeurilor – și a determina tipurile și cantitățile de deșeuri generate în gospodăriile populației (cu precădere ponderea ambalajelor în acest flux). Aceste date vor servi și la stabilirea de noi obligații în domeniul reciclării ambalajelor la nivel național, domeniu pentru care, pentru anul 2013, s-au stabilit următoarele ținte minime de reciclare: hârtie/carton – 60%; plastic – 22,5%; metale – 50%; sticlă – 50%.

În prezent, aproximativ 9 milioane de români au acces la sistemul de colectare separată pus la dispoziție de Eco-Rom Ambalaje. În parteneriat cu autoritățile locale și operatorii de salubritate desemnați, organizația dezvoltă serviciile de colectare separată a deșeurilor de ambalaje în 450 de localități, cu aproximativ 165 mai multe decât aceeași perioadă a anului trecut.

*deșeuri menajere = deșeuri de ambalaj din plastic, metal, hârtie-carton, sticlă; deșeuri reciclabile altele decât cele de ambalaje, deșeuri reziduale (resturi de mâncare, de exemplu) .

Material preluat de pe sit-ul http://www.colecteazaselectiv.ro

 

Categorii:PRESA

Adolescenţa, miracol, stare, semnificaţii… Poezia într-o lume de aur…

21 octombrie 2013 Lasă un comentariu

 

PSEUDO-HERACLITEANISM, ELEATISM ŞI CREŞTINISM, ÎN VOLUMUL „SPIRALELE ADOLESCENŢEI”, de ELISABETA IOSIF

Cartea „eminesciană” (deşi sunt scrise/inscripţionate, de autoare, motto-uri din mulţi scriitori ai valahilor şi ai lumii…de la Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu, până la Herodot, Novalis sau Miguel Angel Asturias!) a Poetei ELISABETA IOSIF, „Spiralele adolescenţei”, aduce, în prim plan, o filosofie socratic-maieutică: ne îndeamnă spre întrebare (exorcizatoare de nelinişti-cutremure fiinţial-umane, oedipiene) – şi ne întreabă, prin fiecare dintre poemele ei, ce înseamnă vârsta existenţial-umană, numită „ADOLESCENŢĂ”. Poeta dă răspunsuri care cer întrebări noi, deci, noi răspunsuri! „Eminesciană” (prin motto-uri şi prin credinţa, neclintită, în Originaritatea Sacră a Logos-ului VALAH!) şi pseudo-heracliteană (prin tentaţiile istoricizării reversibile, folosind vehiculul Adolescenţei!) – cartea Poetei înaintează, treptat – Poeta iniţiindu-se şi iniţiindu-ne, întru alt chip al Versatilităţii Proteic-Demiurgice: LOGOS-ul Demiurgic/Auto-Demiurgic. EL –  Aminul-EMINESCU.

În general, pentru Poeta ELISABETA IOSIF –  ADOLESCENŢA este o stare mistic-versatilă, mistic-tranzitorie, mistic-consubstanţială (pseudo-heracliteană, deci…) cu COPILĂRIA (care, prin originaritate, prin valenţele de „vârstă de aur” – este eleatică!). De fapt, ADOLESCENŢA devine un loc geometric, de re-armonizare a contrariilor existenţial-cosmice.

ADOLESCENŢA este singura, dintre vârstele umane, care are potenţial metafizico-tranzacţional, care face oficiul de zeitate psihopompă (dinspre originaritate, spre istorie…şi, înapoi, fuga-fuguţa, spre Refugiul de Aur/Vârsta de Aur/COPILĂRIA!): un Charon bonom, care permite şi acceptă să se treacă, reversibil, peste linia Styxului („peste linia ei” – linia-coardă de SĂRIT : este saltul peste interdicţiile ulterioare căderii omului – dar şi pascalul „leagăn al lui Iuda”, cu funcţie atât exorcizatoare, cât şi metanoică, soteriologic-transcendentalizantă!), să se intre în jocul rugăminţilor umano-metafizice, prin care să se îngăduie neîngăduitul: „plimbarea” (descendent-ascendentă!)  prin timpurile fiinţei. „Adolescenţă. Mă mai uit, înainte de a sări coarda,/Peste linia ei. O găsesc şi pe-o filă, într-un poem adolescentin./Ce dacă! Mai lasă-mă, să mai copilăresc puţin, draga mea Adolescenţă!” (cf. Anotimp albastru, p. 4). Da, numai ADOLESCENŢA păstrează, încă intacte (şi, paradoxal: le conştientizeată, ca pe un Paradis pierdut, în acelaşi timp!), liniile de forţă ale Originarităţii – aducând, însă, şi vagi, dar persistente presimţiri ale viitoarelor spulberări ale vârstelor intransigente-nontranzacţioniste: “Şi totuşi, mai rămân o clipă doar, lângă barca amintirilor,/Alături de jocul „de-a castelul de nisip”, nespulberat, încă » .

Volumul se numeşte, corect (întru pluralitate/pluralizare!), “Spiralele adolescenţei”, pentru că ADOLESCENŢA are integrată, în semantica ei interioară, atât  Coloana, TORSIONAT-SPIRALATĂ spre Infinit, a lui Brâncuşi – cât şi Înţelepciunea Chtonian-Versatilă/Contradictorial-Demiurgică, Sinusoidală-pe-VERTICALĂ (glisând, proteic, şi-n SUS, şi-n JOS!), a ŞARPELUI. Transcendere, din cer în cer existenţial, până la CERUL AL NOUĂLEA (…sau al nouălea cerc infernal?)! – cât şi ispitire dublă: de revenire la Originaritatea Copacului, cât şi de tentare, senzual-vinovată, a tainelor existenţiale ale vârstelor ulterioare, nevăzute, dar intuite, cu râvnă secretă. MAMAPaznica Porţilor Vârstelor, este adorată, dar şi depăşită, viclean, de adolescentă, spre ispitire (MAMA păstrându-şi, total, intransigenţa originarităţii, a purităţii moral-existenţiale şi funcţionale – ea este, mereu, “ca prima dată” – solaritatea ei neînsemnând tranziţie temporală, ci însemnând doar statornicia întoacerii luminii la origini; de aceea şi autorestricţia sa, de consubstanţială, până la identitate, cu  SOARELE/FLOAREA/VEGETALUL!), deci, evadare spre istorie-ofilire: “S-au ofilit muşcatele, aflate într-o glastră…/Mai speră în iubirea cea oferită-odată…/Iar mama-i mamă! Îşi caută copilul de-altă dată” (cf. La fereastră, p. 6) – şi : “Spune-i mamei că o iubeşti, într-o zi datată,/Împarte-i soarele din priviri, ca prima dată./Numai astfel, copile, singur vei vedea,/Cum creşte o floare; adăugă-o şi-n inima ta” – cf. Creşte o floare, p. 7.

MAMA şi FLOAREA (izotopice semantic cu IUBIREA FERTILĂ/FERTILIZATOASRE) sunt, deci, singurele certitudini evidente, singurele repere existenţiale, într-o descompunere, permanentă, a existenţei umane, în incertitudini dureroase/iniţiatice – şi o recompunere a fiinţei/fiinţării, la fel de permanentă, pe noi paliere, mereu altele (dacă nu, neapărat, superioare!), ale istoricizării spiritual-fiinţiale: “Îmi privesc mama. E la fel de tânără (…)Doar crizantema din faţa mea clipeşte/Cu pletele de soare în vânt. Ca o certitudine/Îmi zâmbeşte, anunţând ziua de mâine” (cf. Incertitudini, p. 10)

CARTEA este IUBIRE (mistică!), pentru că trimite la biblicul Logos Demiurgic, întemeietor de ORIGINARITATE: “La-nceput a fost Cuvântul. Şi în Carte am citit/Să iubim fără-ncetare,  tot ce ei ne-au învăţat./Iar părinţii ne-au spus totul şi acum ne-am amintit:/La-nceput a fost Cuvântul. Să păstrăm tot ce ne-aţi dat » (cf. Iubirea, p. 8) – de aceea, ÎNVĂŢĂTOAREA-TAUMATURG are, şi ea, funcţie cosmic-maternală (deşi « nu mai este ca-nainte » – copilăria tranzitează spre Adolescenţă, iar, cu o faţă, Adolescenţa-IANUS priveşte spre istorie!) şi de  Paznic al Pragurilor Întemeietoare, întru Logos-MIT-Poveste : « Din poveşti am învăţat. Nu mai este ca-nainte,/Dar cuvântul învăţătoare a rămas cu drag rostit”(cf. Iubirea, p. 8) – şi, din nou, IANUS BIFRONS,  menţinând/menţionând echilibrele cosmice, între Iarnă-Violenţă Antispirituală, Oglindă/”Hotar”-dintre-Lumi şi Ghiocel-Resurecţie Spiritual-Fiinţială: “Stă în prag de Echinocţiu,/Aşternută peste efigia iernii./În oglinda lui Ianus,/Cu durere, tresare un ghiocel” (cf. La poarta lui Ianus, p. 36).

Logos-ul Adolescenţei este Logos-ul Mistic, precum Mărgăritarul Scoicii şi precum Durerea Mistică/Iniţiatică, a Iubirii de/întru Hristos: “Ne regăsim în cuvânt, ca într-o scoică/Mereu, căutând perla primei iubirii tăcute,/Enigmă a Adolescenţei. La graniţa Paradisului/Cuvântul nescris. Doar noi facem pasul…dincolo,/Prin vreme. Ca să ne regăsim în el, ca într-o apă./Suntem lunaticii adolescenţi din făurarul  Timpului./Câteodată, culegătorii de perle sparg carapacea/Tăcerii lui. Trecem linia prin iubire, doar tu şi eu./De câte ori am fost ilegal în adolescenţa Cuvântului ?!” (cf. Ilegal în adolescenţa cuvântului, p. 21). Logos-ul Adolescenţei este, deci, “ilegal”, în sensul că va crea/isca, dinăuntrul Demiurgiei Iubirii,  alte legi (alt Logos-ului-ORDONARE DE LUMI!), decât cele bezmetice, decăzute în parodiere de Logos, ale lumii terestrizate-istoricizate, degenerate şi desacralizate.

Adolescentul trebuie să fie/devină (pentru a-şi împlini funcţia tauzmaturgică!), deci, Cavaler, Rege al Lumii, Ambasador şi Paznic al Cetăţii Logos-ului Demiurgic/Autodemiurgic: “Ambasadorii demni ai cuvântului/Ctitorind temeinic, în osia drumului/Şi-au clădit castele  în file de roză/Transportând iubire în vetre de hipnoză./Adolescentul i-a ridicat palate în a ei vatră/Şi a adunat–o în buchet, într-o glastră…/Cu spada verbului,  în Cetatea vârstei lui/A sperat, că va deveni regele universului(cf. Cavalerul cetăţii, p. 24).

Iubire cu Maestră şi cu Maestru(prin mijlocirea clasică, a MAMEI- Venus/Afrodita – dar şi prin TATĂL-Logos AMINO-HOMERICO-LUCIFERIC: “Zeiţa lui Homer trece /Prin degete trandafirii/Dimineţi grăbite de Venus. /Tresare un Luceafăr,/Prin versul meu, fecioară. /O stea se-mbujorează-n primăvară… /Căzând în Echinocțiu,/Aprinde-n zori cununa poetului din vers… – cf. Vestitorii, p. 18)– întru TAINĂ/TĂINUIRE COSMICĂ. Întru FLOARE/ÎNFLORIRE DEMIURGICĂ-AUTODEMIURGICĂ: “Cui îi pasă de iubirea noastră,/când iar au înflorit castanii (…) [Eminescu spunea/cânta, în Floare albastră: “De mi-i da o sărutare, /Nime-n lume n-a s-o ştie, /Căci va fi sub pălărie  /Ş-apoi cine treabă are!”]la infinit/Tăcerea are voie să tresară/La freamătul de frunze priponit./Ascultă, cum în sunet  de castani/Iubirea noastră iar a înflorit…(cf. Iar au înflorit castanii, p. 16).

Cine crede în Logos-ul Solaro-Vegetalo-Cristic, dobândeşte puterea vindecării de IARNĂ – şi a trecerii Adolescenţei (ca stare tranzitorie), dinspre „pătarea cu/de iarnă”, spre POEZIE/RE-ARMONIZARE-RE-ORIGINIZARE A LOGOS-ULUI, întru Parashabda-Suntetul Originar al Demiurgiei Cosmice: „Soarele apăruse târziu, pe cer/Cu licăriri suave pe zăpadă,/Care sunau a asfinţit./Numai dealul răsuna alb/Deasupra ghioceilor veseli,/Pătaţi de iarna,/Ce trecea nepăsătoare,/Ducând anotimpul în poezie” (cf. Răsărit, p. 35).

Intranzitivitatea/intransigenţa MAMEI, FLORII, CĂRŢII – par a cere echilibrarea, cosmico-umană, prin elemente tranzitiv-versatile, constant-interogative: OGLINZILE şi APELE/OCHII (pseudo-heracliteene/heracliteeni şi, concomitent, eleate/eleaţi, prin fluxul-refluxul amintirii). Dar, mereu, şi Om, şi Oglindă, şi Apă, şi Ochi – cu privirile aţintite către Marele lor CREATOR întru LOGOSMarele Veghetor Cosmic, Demiurg şi Visător de Creaţie-Lumi: “El”/Aminul-Eminul-EMINESCU-LOGOSUL VALAH şi COSMIC!. Constanta de gradul ZERO! Fiinţa şi Istoria se conformează şi se reformează, întru DUMNEZEIRE, prin intermediul fascinant-versatilelor OGLINZI-CARE-PE-EL/AMINUL-ÎL-REFLECTĂ/FIXEAZĂ MISTIC: “O oglindă e …transparentă, cu ape în mişcare/Măreşte detaliile. Îl priveşte fix pe fiecare./Când vreau să o ating  dispare. Se depărtează/Sau… mi-l trimite pe El. Cel ce ne veghează…//Oglinda mea… albastră, visează… Ea …vede idei,/Mi-aduce  iubirile trecute. Ce albaştrii-s ochii ei!/Şi amăgirea oglindirii adolescentine!   Mă pătrunde,/Mă ţine trează.  Ce semn îmi dă, ce  mai ascunde? » (cf. Oglinzile mele, p. 12).

FEMEIA, OGLINDA, COPACUL/STÂLPUL COSMIC-ATLAS – iată sorgintea fiinţării şi echilibrării cosmice, la Poeta ELISABETA IOSIF: “La infinit, femeia, cer vertical /Asupra pământului orizontal. /Atlas îi este stâlpul cosmic, sprijinind oglinda” (cf. În oglindă, p. 20).

Iar EMINESCU – Tatăl Constanţelor Cosmice, deci şi Tatăl FLORII. Deci şi Mirele Cosmic al MAMEI. Vegetal-Atemporal, Vaticinar – deci, Marele STÂLP/ORB MISTIC şi Marele, Fascinantul MUT al ÎNFLORIRII ZODIILOR/FĂT-FRUMOSUL COSMIC: “Priveam incandescenţa tăcerii florilor de măr,/Lumini de coroniţe dalbe, adunate-n al ei păr./Născut în Gerar, din amintirea florilor de gheaţă,/El. Floare nemuritoare, topită-n unghiuri de ceaţă.//Respira lacom din mireasma aurie a florilor de tei /Culegând parfumul straniu al buzelor, prin surâsul ei,/Eminescu. Scrutând scurgerea timpului, la ceasul zorilor/Îşi înmuia iubind, pana fulgerândă, în tăcerea florilor… (cf. Tăcerea florilor, p. 13).

Prin supunere la Maeştrii TĂCERII FERTIL-DEMIURGICE, întru LOGOS-ul Mistic, „numai poemul rămâne” – adică, Poetul dispare, mistic (întemeindu-şi, astfel, definitiv, Originea Sacră!) dinapoia  Operei de CREARE şi ORÂNDUIRE A LUMII:

Într-o armonie iluzorie/Adolescenţa striveşte lumina/Din visul ei. O transformă/În zeci de iubiri nesigure./E tot atât de confuză,/Ca mine. Numai poemul rămâne” (cf. Numai poemul rămâne, p. 45).

Cartea ELISABETEI IOSIF devine, pe parcursul demonstraţei despre funcţia, rosturile şi dimensiunile ADOLESCENŢEI (vârstă sacrală, plină de un potenţial demiurgic unic – şi, mereu, sacru-versatilă, între Sferă Eleato-Platoniciană şi Săgeată Heracliteană: „Înaintezi, ca o sferă zburătoare/Sfredelind cosmosul, indecis /Să te decupeze din săgeata timpului” – cf. Spiralele adolescenţei, p. 46) –  o demonstraţie despre smerenia de Duh, autentică, desăvârşită, dureroasă, deci cristică – tocmai pentru ca, astfel, prin acceptarea autosacrificiului atâtor potenţe abisale, să se creeze/re-întemeieze (cu durabilitate manolică!) Lumea, SPIRALAT-EVOLUTIV, întru Originara ei Orânduială/Logos-ul Originar: POEZIA. Prin care Orfeul eminescian menţinea, în lumină, această lume (cf. Memento mori) – şi proiectează, mereu, intrarea/demiurgia, în/întru toate lumile posibilului infinit, divin…

                                                                        prof. dr. Adrian Botez

 

 

 

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, literature

Adrian Botez despre Substanţe interzise de LIVIU IOAN STOICIU

21 octombrie 2013 Lasă un comentariu

 

 

REVELAŢII CLANDESTINE ŞI ISTORIE PSEUDO-VINOVATĂ, EXORCIZATE PRIN ANISTORIE MISTICĂ ŞI ORIGINARITATE EXTATICĂ:SUBSTANŢE INTERZISE”, DE LIVIU IOAN STOICIU

 

După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura,  fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism[1] sau de personalism[2] implicit – poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul[3] metafizic (în care  locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă  glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise[4], se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil – în transmodernismul liminal[5].

 

Dincolo de orice aparenţe, dincolo de toate alegaţiile unora dintre cei care se dau drept „critici literari”, cartea lui LIVIU IOAN STOICIU (aceasta ca şi celelalte trei, dinaintea ei) este una de metafizică pură, implicată adânc, în operaţia chirurgicală, de evidenţiere a rădăcinilor mistice ale răului, într-o societate umană care îşi neagă, din comoditate, originea şi identitatea divine, şi le înlocuieşte cu golemii tehnicii aşa-zis „revoluţionare”, aflate „la modă”, cu idolii „high tech”-ului, aflaţi pe post de „hristoşi mincinoşi”  etc. Această idolatrie mizerabilă, care maschează, penibil, lipsa de Duh tot mai îngrijorător crescută – încalcă porunca întâi veterotestamentară, dar sfidează şi Cartea Apocalipsei, neotestamentară. Avertismentele Poetului sunt, deci, de o gravitate metafizică deosebită.

Cartea are structură tripartită (pe de o parte, parodică – pe de alta, apotropaică) –  indicând, astfel, faptul că umanitatea, de atâta comoditate desacralizantă, anti-spirituală, a produs până şi caricaturizarea (demoniac-chtoniană!) a sfinţeniei treimice:

ICU MÂNA PE INIMĂ (…gestul indicat marchează sinceritatea demersului iniţiatico-re-iniţiatic, întru o re-înnoire, faţă de om/umanitate, a viziunii asupra lumii, de către/prin Taumaturgul-Poet);

IIDIN PARCELA K (lumea metafizică este înlocuită, de omul încăpăţânat întru cădere, de mecanicismul statistic sinucigaş în eternitate, mecanicismul descriptiv, care asasinează esenţele şi alienează scrisul-existenţă, alienarea răsfrângându-se asupra lumii, falsificând semantică, tradiţie, ba chiar şi…arhaicitatea ARHEILOR : „era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cât/o fi plătit (…) Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/<<grup arhaic de iniţiaţi>>”- cf. Din parcela K, p. 44).

IIIHAI CU TATA ( marcând tentativa apocaliptic-soteriologică, prin FOCUL care topeşte idolii: „Hai cu tata, focule. De unde te-au scornit/ăştia?” – cf. Hai cu tata, p. 65).

Lumea poeziei lui LIVIU IOAN STOICIU, din noul volum, este dominată şi conformată spiritual de două obsesii fundamentale:

1PRIMA OBSESIE este una impusă dinafară, nenaturală, excesiv exhibată în umanitatea modernă – ajungându-se până la stări de exhibiţionism grotesc. Deci, este o obsesie falsă, sau, măcar, neconcordantă cu natura intimă a acestei fiinţe, pe care noi o numim, în creştinism, umano-divină. Este vorba de obsesia (de la nivelul verbal-automatic, colocvial, dar nu şi al Logos-ului interior-spiritual!) a aşa-zisei „ştiinţe” (de fapt, continuarea, în lumea contemporană, fals-revoluţionată,  a concepţiei marxiste-materialiste), care desconsideră evoluţia spirituală şi „exploziile” divin-spirituale, revelaţiile metanoice – şi preamăreşte, în continuare, idolii-fantomele materiei grosiere: în loc de conştientizarea furtunilor Voinţei Divin-Creaţioniste – „furtunile magnetice” şi „sursele de lumină” fizică; în loc de „câmpurile”/Câmpiile Elizee Revelatoare – „câmpurile fizice” deformate; în loc de Vocea Interioară, ca răspuns sapienţial definitiv-etern  – „întâmplarea”, ca sursă de reverberaţii/ecouri inutile ale, mereu, aceloraşi întrebări. În loc de anistorie originară – trecut şi viitor, anulate reciproc, prin „întâmplare”: „Ce i-a fost dat, a luat, nu/mai aude nici măcar clopotul dogit din viitor,/pe care l-a tot auzit (…)/Sau a conştiinţei/unei noi furtuni magnetice (…)/Seninătatea vine de la aceeaşi/sursă de lumină (…)/În ciuda deformării câmpurilor,/se redescoperă numai în trecut (…) Nu se referă la Dumnezeu./Ce e mai presus de el? Întrebarea-ecou…Din când în când/aude o voce interioară, mereu aceeaşi, care-i/ răspunde, cinică: <<vezi ce s-a/întâmplat cu cei dinaintea ta!>>” (cf. Stricarea frumuseţii, p. 7). Mireasa Lumii însăşi „emite /radiaţii” (cf. La nuntă, p. 46).

Umanitatea contemporană (din ultimele trei veacuri, post-Revoluţie Franceză, iluminist-comunistă, deicidă şi regicidă, prevalent prin aşa-zisa „tehnicitate” atotghilotinatoare) a rămas cu grave sechele conceptuale, ca reziduuri thanatice „în avans” – un avans thanatic, ca avansare a teribilei boli a nonidentităţii („fără chip”-ul!), falsificarea realităţii şi, mai cu seamă, falsificarea CAUZALITĂŢII RITUALISTICO-SACRALE: „Elementele chimice sunt din ce/în ce mai grele în mine” (cf. Pe dinafară, p. 23) – sau: „aparate luminoase, fără/chip, cu aer comprimat, aflate sub acţiunea/unor jeturi, pline de amărăciune” – cf. De unde nu poţi scăpa, p. 27) – sau, mai grav,  pângărirea, întru SCHELETUL  pozitivisto-mecanicisto-iluminist, de mecanică/electronică snoabă, a însuşi EROS-ului: „Vede cum îl boceşte fosta/iubită, cu părul despletit. Crede că i se refac/biocâmpurile” (cf. Vasile, p. 35) şi a însăşi Ideii Cosmico-Divine de JUSTIŢIE: „Nu mai contează/nimic, dar ar fi putut să-mi facă dreptate. De vină sunt şi//ciocnirile astea de particule elementare din atmosferă” (cf. Pătruns de importanţa sa, p. 34). Până şi diavolul este inclus, de această viziune (pur statistică şi sinucigaşă!) caricatural-grotescă a omului prea comod, în dezdumnezeirea sa! – într-o instalaţie hilară şi revoltătoare: „Că sunt implicate spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental” (cf. Ce i-a mai rămas, p. 38). Până şi penibilitatea şi teribila decădere de Duh, indusă de excesul bahic desacralizat, este introdusă în „maşina care rezolvă totul…înafară de esenţial” – de fapt, „maşina de tocat vorbe umflate şi teribil de pretenţioase”: „(…)planeta Marte şi-a pierdut câmpul/magnetic şi atmosfera./Beţivi. Pe scara blocului, scăpătaţi, cu/sticle de rachiu golite şi miros greu, şobolani ce le trec/pe piept ” – cf. Vezi luminiţele, p. 62).Cum să ieşi, cum să te eliberezi de livrescul uscat, asasin de semantică existenţială, cum să ieşi din prizonieratul pustiitor al „parcelării” lumii prin slove desemantizate, prin folosirea lor ca instalaţii thanatico-labirintice, non-ariadnice, iar nu ca Logos Mântuitor („Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor” – cf. Din parcela K, p. 44)?

Tot EROS-ul autosacrificial vindecă de absurd omenirea – prin om: „Ea//pune cartea din care citea deoparte şi-l mângâie/pe păr” (cf. Îi pune cuţitul la gât, p. 40).

Iar EROS-ul înseamnă şi TRADIŢIE DIVINĂ A VIEŢII, a CUPTORULUI COSMIC (dimpreună cu Moarte Mioritică, Re-Învietoare din LUT, întru Mântuire Eternă, întru FOCUL ETERN),  : Mii de oale,/ulcele, străchini şi cănuţe, aşezate/în cuptorul de ars” – cf. În cuptorul de ars, p. 52).

2A DOUA OBSESIE este una interioară, extrem de veche, comună, în esenţă, chiar cu ORIGINARITATEA PARADISIACĂ. Deci, este obsesia adevărată, pentru că este identificabilă cu natura intimă, umano-divină. Această OBSESIE ORGANICĂ, a UNICEI ŞI AUTENTICEI ŞTIINŢEŞTIINŢA SPIRITUALĂ! – există şi se face remarcată, ca Stare de Revelaţie, de Nostalgie a Paradisului (după expresia lui Nichifor Crainic!), Paradisul ca GRĂDINĂ, ca Pom Înflorit cu Strămoşi (deci, ca EX-STASIS!) – obsesie care se impune, aproape tiranic, dar izbăvitor, chiar la nivelul Logos-ului Interior, vădit racordat la Duhul Cosmico-Divin – la nivelul organicului umano-divin, unde ni se impune TRADIŢIA DEMIURGICĂ/filiaţia din „morţii”/strămoşii noştri, din cer sau din cavernele cerului („strămoşii mei în cavernă” – cf. În plămâni, p. 17), ocrotind/mântuind/exorcizându-şi urmaşii („Se răsucesc, nemulţumiţi, în plămâni, noaptea, în/odaia lor zăbrelită, sufletele/morţilor mei pe linie maternă, în plămânul stâng, şi sufletele morţilor mei pe linie paternă,/în plămânul drept” – cf. În plămâni, p. 17). Obsesia aceasta este atât de dictatorială, încât, prinşi între fals şi autentic, între existenţial şi sublimul extatic – viaţa noastră devine un şir de stratageme de împăcare a celor doi poli existenţiali. De aceea, oamenii de sub „corcoduşul înflorit”  vor declara că Revelaţia este „întâlnire” – şi că se vor întoarce la virtualitate…doar pentru a-şi păstra accesul neobturat, către TRANSCENDENŢA INTUITĂ PLENAR!!! Ei ştiu, cu Duhul, ADEVĂRUL – dar, pentru a nu-şi tulbura automatismele existenţiale, îşi pângăresc, cu intensitate vibratorie declarativă – LIMBA/Logos-ul „Aşa trebuie să fie” – ca să mai existăm, întru istorie adeverită şi „comestibilă”, încă puţin, şi încă puţin… („O femeie cu batic/pe cap scoate prăjituri de casă, plăcinte: pe lumea asta noi/nu vom dobândi bogăţii…Ce să facem, / tanti, : ne rostogolim şi noi, trece vremea, devenim/neplăcuţi” – cf. Sunt în exces, p. 11). Pentru că dincolo este Adevărul…cel neîncercat, „necomestibil” – „NEROSTOGOLIBIL”!

Ei, asta este: nu putem noi, speriaţii de Absolut, să acceptăm Puritatea, Perfecţiunea, Mântuirea-ca-Asceză! Păcatul ca amânare lânced-plăcută…asta este, de fapt, victoria demonului asupra Duhului Umano-Divin!!! Ştim că „rostogolirea” nu e echivalentă cu Mântuirea întru Anistorie. Cu exorcizarea de Demonii Istoriei. Ştim, dar nu avem curajul asumării definitivului. Rostogolire a istoriei, întru vină asumată non-conştient, ca LENE EXISTENŢIALĂ – întru lentoarea unei continuităţi existenţiale lâncede, fără fermitate, fără tranşarea modului umano-divin de a exista. Să fim duali, să fim comozi, să ne fie cald aici, căci dincolo este prea…incomod de pur, incomod de rece şi de pur şi de decisiv!

Opriţi în faţa corcoduşului înflorit să facă fotografii (n.n.: „fotografiile”, care răpesc energiile spiritual-vitaliste  – sunt sechele, automatisme, rămase de pe urma pseudo-credinţelor pozitivisto-materialiste!),/e frig, se bucură că mai există în pom o/speranţă. În acest pom au văzut pâini mari, albe, toată/iarna”. Cei care veniseră pentru o excursie cu „autocarul ăla pentru mânăstiri” se întorc, după Revelaţia Paradisului Originar, la neputinţa „râsului(„surâsul” este expresia autentic-divină!), la automatismele şi falsurile virtualităţii, la falsificările lui New Age („Fiecare pleacă de unde a /venit.(…) unii pe/o reţea de socializare, alţii prin/în telepatie). Da, oamenii „întâlnirii” pierd noţiunea timpului istoric, pierd încrederea în sinele scos de sub aleatoriul istoric, de sub futilitatea şi frivolitatea întâmplării/întâlnire – dar, din fericire, se pare că nu pierd (din memoria afectivă şi din gestualitatea educat-ritualică: „Sărut mâna pentru masă. Ziceţi şi voi bogdaproste./Am păcătuit…”) ceva din Nostagia ABISALĂ a Paradisului, din arsura conştiinţei păcatului existenţial, de sub Pomul-Spirală, Înfloritul POM din Paradis („o ocazie să stea lângă pomul înflorit”). Deci, nu-şi anuleză şansa soteriologică – sau, măcar, a exorcizării: „Niciunul nu-şi aminteşte/în ce zi este. Râd. Invocă energiile celor şapte/Arhangheli. Sărut mâna pentru masă. Ziceţi şi voi bogdaproste./Am păcătuit…Fiecare pleacă de unde a /venit. N-a fost decât o ocazie să stea lângă pomul înflorit,/şi-au dat întâlnire la întâmplare, unii pe/o reţea de socializare, alţii prin telepatie, unii vin din/viitor, alţii din trecut. Aşa trebuie să fie” (cf. Sunt în exces, p. 11). HYBRIS-ul existenţial trebuie asumat conştient, la fel şi istoria – dar cu condiţia de a nu pierde, niciodată, jindul/nostalgia edenică…!!! Căci, în definitiv, „AŞA TREBUIE SĂ FIE” condiţia omului căzut. Se va vedea cine şi în ce condiţii va merita Revelaţia Zborului şi a Întoarecerii. Numai Dumnezeu ştie – noi, fiinţe umano-divine, care l-am cunoscut pe Fratele-Hristos, trebuie să ne smerim întru luptă/viaţă, trezie/viaţă şi necesitate/viaţă Întru TOATE trei! – una fără alta ne privează de Revelaţie…

…Paradoxal sau nu, tocmai acestei OBSESII NATURALE şi cu valenţe ABISAL-ORIGINARE – nu i se dă dreptul, din punct de vedere al concepţiei sociale-antispirituale a epocii istorice pe care o traversăm, să se dezvolte şi să evolueze normal. Dimpotrivă, cei ce o dezvoltă, spre starea de reîndumnezeire a fiinţei umane, o fac aproape la modul clandestino-infracţional: undeva, la conducerea/guvernarea artificială a acestei lumi istorice, se produc anti-instincte sinucigaşe, pentru umanitate, se produc, sau suntem ameninţaţi cu producerea unor sancţiuni drastice, dacă vom trata cu seriozitate şi întru utilitate şi evoluţie spirituală normală, statutul fiinţării noastre terestre. De aici, şi atât de inspiratul titlu al volumului stoician – Substanţe interzise. Strămoşii noştri, relaţia noastră organică întru/cu ei, Arheii Neamului, Natura-Creaţie Divină, Patria (despre care imensul şi, din păcate, ultimul moralist valah, Octavian Paler, afirma: „Orice om are o singură patrie – restul sunt ţări”) – toate aceste entităţi metafizice, revelaţii mistice „din adâncuri”, entităţi cosmic-benefice, sunt… „substanţe interzise”!

Şi, în raport cu ele, noi (noi, cei care încă ştim să ne orientăm, conştient, către paradis şi divinitate şi către sacralul autentic, noi, care încă ştim să jinduim la modul naţionalist şi panteist-zalmoxianist-ortodoxist!) – noi ar trebui, pentru a nu risca sancţiuni obscure, demonic-insistente – aparent sociale, în realitate, de sorginte anti-spirituală (din partea unei conspiraţii anti-umane, din zona terestro-teratologică!) –  ar trebui să ne acceptăm şi să ne asumăm statutul de contrabandişti/traficanţi cosmici, de infractori galactici…! Un soi de „traficanţi de narcotice-misticism-originarism-naţionalism” – aşa cum, în anii ’50 (ani internaţionalişti/anti-naţionalişti, similari celor ai globalismului capitalisto-plutocratic de azi!), erau consideraţi preoţii creştini (unii – creştin-legionari), în închisorile comuniste – „Religia – opiumul popoarelor”. Mai ales în „luna mai” se produce „controlul” draconic al nostalgiei/nostalgicilor originilor – , adică, sub misticele auspicii ale lui EROS, frate şi emul, totodată, al lui THANATOS!

Mişcări ale simţurilor, subtile. Îţi

pârâie sub tălpi florile trimişilor din adâncuri, flori ale

copacilor scuturaţi de furtună astă noapte,

într-o grădină. Grădină

 

a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba

lui de popas, jumătate îngropată

în pământ, care te sperie şi azi: calci înfiorată, ai năluciri,

cei  ce vin pe urmele tale vin bubuind

şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre.

Cine sunt? Sunt

trimişi ai substanţelor interzise, din adâncuri, în luna

mai. Nu-s substanţe interzise? „Sunt trimişi

ai substanţelor interzise”…Eziţi, ce faci, nu intri în colibă?

Intră: să le vezi şi să le guşti, să le tragi pe

nas sau să ţi le injectezi, prin

fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor, care le

luminează chipurile înflorite” (cf. Substanţe interzise, p. 58).

 

CHIPURILE ÎNFLORITE” sunt echivalentul metaforic al Identităţii Mântuite/Mântuitoare-EXTATICE, întru Viaţa Eternă –  redobândirea, de către aceste fiinţe terestre ciudate, care suntem noi, a statutului umano-divin.

 

…Nu ştim ce soartă va avea această carte, a lui LIVIU IOAN STOICIU, în faţa publicului cititor. Pentru că, deşi este minunat, nu este şi suficient, pentru  Cartea Autentică, să fie evidenţiată, recenzată, premiată etc., în cadrul sectei scriitorilor. Ea trebuie citită şi înţeleasă de cât mai mulţi contemporani. Or, contemporanii noştri tocmai această şansă n-o dau, n-o oferă. Nu atât Cărţii ori Autorului, cât lor înşişi. Căci Cartea „Substanţe interzise”, a lui LIVIU IOAN STOICIU, este concepută ca o şansă soteriologică, pentru români, pentru oameni cât mai mulţi de pe Terra. Cu condiţia, minimă (dar, se pare, pentru zilele noastre: EXCESIVĂ!), pentru aceştia, de a-şi trăi, întru trezie, viaţa, iar nu de a şi-o tot „rostogoli” prin pustiul semantic al unei istorii de crime reverberate tot mai dezesperant, fără ţintă, fără oprire şi asumare a Originii-din-STRĂMOŞI. Adică, ASUMARE A IDENTITĂŢII DE FIINŢĂ, DE NEAM, DE SPAŢIU ŞI COMPORTAMENT RITUALICO-SACRAL.

Este o CARTE-LECŢIE, este o CARTE A INIŢIERII  ÎNTRU EXISTENŢA CU IDENTITATE VIE/AUTENTICĂ. Cine înţelege, o va citi, şi…se va salva: în loc de „DIXI  ET SALVAVI ANIMAM MEAM [Am spus și mi-am mântuit sufletul]   – LIVIU IOAN STOICIU, ca şi orişicare Scritor-Artist Autentic, deci ca şi orişicare TAUMATURG VATICINAR ŞI EXORCIZATOR, poate zice, cu deplină dreptate: „SCRIBI ET SALVAVI ANIMAM MEAM!”.

Dar ce se fac cititorii potenţiali, care nu-şi vor face/nu-şi vor fi făcând datoria, faţă de Adevărul Revelat? Păi, după caz:

Cine are dată/dăruită/hăruită, de la Dumnezeu, bună-credinţă întru Duh, intuiţie şi voinţă soteriologică, va citi şi se va salva întru RODIRE SPIRITUALĂ.

-Iar cine nu – NU.

Simplu ca „bună ziua”. Şi chiar mai simplu decât sisifica „rostogolire”, decât eternul refuz de a-şi asuma „substanţele interzise”, adică „turnesolul” identităţii noastre de Duh.

…”Dar de ce, ce-i cu discriminarea asta, la „taraba” Îndoielnicei Mântuiri – pe care, voi, creştinii, îndrăzniţi s-o tot exhibaţi, ca pe ma-a-are lucru?!” – vor cârti, cu infatuare impertinentă şi autistă, adepţii atei ai lui „political correctness”. „De ce, cum de îndrăzniţi să discriminaţi, în cadrul omenirii contemporane mondialisto-globaliste?!”

Uite – AŞA! Sau, cum spune însuşi Autorul acestei cărţi alchimice: „Aşa trebuie să fie”. Punct.

 

                                                                                      prof. dr. Adrian Botez


[1]Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.

 

[2] Personalismul s. n. 1. Atitudine a cuiva care ia în considerație numai punctele de vedere și interesele personale; subiectivism. 2. Doctrină socială care pune la baza existenței o pluralitate de entități spirituale înzestrate cu atributele personalității (1) și subordonate lui Dumnezeu ca ființă supremă. – Din fr. personnalisme. Cf. Germ. Personalismus.

[3]Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei „Albatros” editată în 1941 și condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se prelungește până prin anii ’60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii neomoderniști doresc să se despartă de „spiritul veacului”, care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele.

 

 

[4]-Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012.

[5] Transmodernismul este în avangardă, pentru că proclamă Libertatea, ieşirea din dogma ideologică, din chingile şi canoanele postmodernismului, ieşirea din fundătura estetică si filosofică a acestuia.

Pe de altă parte, multiplele libertăţi de expresie şi multiplele posibilităţi de abordare a discursului, multiplele instrumente de investigare conferă transmodernismului stabilitate şi echilibru, în dauna experimentalismelor şi improvizaţiilor, caracteristice postmodernismului.

Theodor Codreanu găseşte că teoreticieni ca Derrida şi Lyotard ar putea fi consideraţi posibili precursori ai transmodernismului – cf. Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005,  pp. 36-37).

Derrdida este la un pas de transmodernism, deoarece a fost silit, în măsura demonstraţiei, să ajungă la transcendenţă: ca şi Heidegger, Derrida este un kantian. Ei postulează (teologia apofatică procedează la fel) că “noumen-ul ne rămâne inaccesibil. Aşa şi este: raţiunea umană este destinată să cunoască lumea fenomenală, fiinţa ca Dasein, în limbajul lui Heidegger” (op.cit.p. 62)

La fel ca şi pe Derrida, Codreanu îl priveste pe Lyotard situat în zona unui aşa-numit postmodernism înalt, capabil să rescrie modernitatea, deoarece (îl citează pe Lyotard) “a rescrie modernitatea înseamnă a rezista la scrierea acestei presupuse postmodernităţi” – si, adaugă Codreanu, “Nicăieri nu se desprinde mai decisiv Lyotard de postmodernism, ca în acest moment” (op.cit., pp. 79-80) – întrucât, pe urmele monadologiei leibniziene, “Lyotard, inventând o ontologie a arheilor, nu mai crede necesară nici ipoteza morţii lui Dumnezeu, ceea ce deschide o fereastră spre transmodernitate” (op.cit.p.80).

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, literature

Igor Mocanu, art critic, curator: AVANGARDA GERMANA & OLANDEZA

21 octombrie 2013 Lasă un comentariu

Avangarda revizitata. Editia a III-a: AVANGARDA GERMANA & OLANDEZA

Avangarda Europeana in Arhiva Nationala de Filme a Romaniei 1919-1939

Editia a III-a: AVANGARDA GERMANA & OLANDEZA

Miercuri, 23 octombrie, ora 19.00 – Cinemateca Eforie

Sambata, 26 octombrie, ora 19.00 – Cinemateca Eforie

Cinemateca Eforie – Arhiva Nationala de Filme a Romaniei a lansat, incepand cu 17 noiembrie 2012, un demers de revizitare a operelor cinematografice create de regizorii avangardei europene, cu scopul cercetarii modului in care s-a constituit cultura vizuala autohtona si cultura filmului in perioada de dinainte si de dupa nationalizarea din 1948 a productiei cinematografice din Romania, cat si a filmelor detinute de cinematografele locale. Prima editie a proiectului, in numar sase sesiuni, a cuprins avangarda cinematografica franceza; cea de-a doua editie a abordat, timp de trei sesiuni, avangarda sovietica; editia a treia se ocupa, intr-o sesiune unica, de avangardele germana si olandeza.

Artisti: Walter Ruttmann, Carl Mayer, Joris Ivens, Mannus Franken

Concept si viziune curatoriala: Igor Mocanu

Organizatori: Cinemateca Eforie – Arhiva Nationala de Film a Romaniei

In numarul 6 pe octombrie 1928 al revistei unu, pe ultima pagina, citim: „Simfonia marei Capitale. Vedeti-l la unul din cinematografele de pe Bulevard”. Aceasta e prima si, cred, ultima mentiune a realizatorului de la Frankfurt, daca exceptam participarea acestuia la filmarea scenei cu soimul din vis pentru Die Nibelungen (1924) al lui Fritz Lang, pelicula ce fusese analizata de Barbu Florian intr-un text scris in 1925 si publicat in revista Integral. Filmarile la Berlin: Die Sinfonie der Grisstadt se incheiasera la finele lui 1927, iar in primele luni ale lui 1928 pelicula circula deja in copie atat in Europa, cat si peste ocean, in America. Este totusi surprinzatoare promptitudinea cu care cinematografele bucurestene centrale preiau si difuzeaza filmul, o opera documentara in ultima instanta, chiar daca poetica si uneori suprasaturat metaforica, in care dinamismul urban industrial al marii capitale nemtesti este ponderat numai de linistea premonitorie a evreilor care se plimba neabatuti pe strazi. O promptitudine a cinematografelor autohtone cu atat mai neobisnuita, cu cat pelicula e una din primele care intr-un fel canonizeaza seria de documentare avangardiste care sa inchine ode si simfonii vizuale marilor orase ale lumii, serie inceputa in 1921 cu Manhattan al lui Paul Strand si Charles Sheeler, continuata cu Rien que les heures (1926) al lui Alberto Cavalcanti si chiar cu Berliner Stilleben (1926) al lui László Moholy-Nagy, si ajungand apoi pana la Robert J. Flaherty, Ilia Kopalin si Mihail Kaufman, Svatopluk Innemann, Dziga Vertov, Adalberto Kemeny si Rudolf Rex Lustig, Corrado d’Errico, Eugen Deslav, José Leitão de Barros, Jean Vigo, Jay Leyda, Irving Browning, Manoel de Oliveira, Bonney Powell, Iosif Poseslkii si Rafail Ghikov sau Otakar Vávra. Evident, aceasta lista a creatorilor de simfonii urbane ar fi in mod cras incompleta fara De brug (1928) si Regen (1929) ale regizorului olandez Joris Ivens, ultima in colaborare cu Mannus Franken, scurtmetraje care vor oferi un loc aparte autorului lor in campul cinematografului de avangarda.

Editia a III-a:

BERLIN: SIMFONIA UNUI MARE ORAS / BERLIN: DIE SINFONIE DER GROSSTADT

Germania, 1927, a/n, Documentar

R. Walter Ruttmann (ca Walther Ruttmann)

S. Karl Freund, Carl Mayer, Walter Ruttmann (ca Walther Ruttmann)

Muzica: Edmund Meisel

Operatori: Robert Baberske, Reimar Kuntze, László Schäffer, Karl Freund

Dir. artistic: Erich Kettelhut

Cu: Paul von Hindenburg

Producator: Karl Freund

PODUL / DE BRUG

Olanda, 1928, a/n, Documentar

R. Joris Ivens

S. Joris Ivens

Imagine: Joris Ivens

Producator: CAPI-Amsterdam

PLOAIA / REGEN

Olanda, 1929, a/n, Documentar

R. Joris Ivens, Mannus Franken

S. Joris Ivens, Mannus Franken

Imagine: Joris Ivens

Muzica: Lou Lichtveld (1932), Hanns Eisler (1941)

Producator: CAPI-Amsterdam

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: