Arhiva

Archive for 4 octombrie 2013

Papa Francisc: „La un moment dat o mare lumină m-a invadat, a durat o clipă, dar mie mi s-a părut foarte lungă.”


Lumina pe care o avem în suflet: Interviu cu papa Francisc luat de fondatorul ziarului Repubblica

 

 

 

 

 

De Eugenio Scalfari

Îmi spune papa Francisc: „Cele mai grave dintre relele care chinuiesc lumea în aceşti ani sunt şomajul tinerilor şi singurătatea în care sunt lăsaţi bătrânii. Bătrânii au nevoie de îngrijiri şi de companie; tinerii de muncă şi de speranţă, dar nu au nici una nici cealaltă şi necazul este că nu le mai caută. Au fost striviţi asupra prezentului. Spuneţi-mi dumneavoastră: se poate trăi striviţi asupra prezentului? Fără amintirea trecutului şi fără dorinţa de a se proiecta în viitor construind un proiect, un viitor, o familie? Este posibil să se continue aşa? Asta, după părerea mea, este problema cea mai urgentă pe care Biserica o are în faţa ei”.

Sanctitate, îi spun, este o problemă mai ales politică şi economică, priveşte statele, guvernele, partidele, asociaţiile sindicale.

„Desigur, dumneavoastră aveţi dreptate, dar priveşte şi Biserica, ba chiar mai ales Biserica pentru că această situaţie nu răneşte numai trupurile, ci şi sufletele. Biserica trebuie să se simtă responsabilă fie de suflete fie de trupuri”.

Sanctitate, dumneavoastră spuneţi că Biserica trebuie să se simtă responsabilă. Trebuie să deduc din asta că Biserica nu este conştientă de această problemă şi că dumneavoastră o incitaţi în această direcţie?

„În largă măsură acea conştiinţă există, dar nu suficient. Eu doresc ca să fie mai mult. Nu aceasta este singura problemă pe care o avem în faţă, dar este cea mai urgentă şi cea mai dramatică”.

Întâlnirea cu papa Francisc a avut loc marţea trecută în reşedinţa sa din Sfânta Marta, într-o cameră mică nemobilată, o masă şi cinci sau şase scaune, un tablou pe perete. A fost precedată de un telefon pe care nu-l voi uita cât voi trăi.

Rămân uluit în timp ce deja glasul Sanctităţii Sale de la celălalt capăt al firului spune: „Bună ziua, sunt papa Francisc”. Bună ziua, Sanctitate – spun eu şi după aceea – sunt tulburat, nu mă aşteptam să mă sunaţi. „De ce tulburat? Dumneavoastră mi-aţi scris o scrisoare cerând să mă cunoaşteţi personal. Eu avusesem aceeaşi dorinţă, deci sunt aici pentru a fixa întâlnirea. Să vedem agenda mea: miercuri nu pot, luni nici atât, ar fi bine marţi pentru dumneavoastră?”.

Răspund: este foarte bine.

„Orarul este un pic incomod, la 15.00, este bine pentru dumneavoastră? Altminteri schimbăm ziua”. Sanctitate, este foarte bun şi orarul. „Deci ne-am înţeles: marţi, 24 la ora 15.00. La Sfânta Marta. Trebuie să intraţi pe la poarta Sfântului Oficiu”.

Nu ştiu cum să închei acest telefon şi mă las dus spunându-i: pot să vă îmbrăţişez prin telefon? „Desigur, vă îmbrăţişez şi eu. Apoi vom face asta personal, la revedere”.

Acum sunt aici. Papa intră şi îmi întinde mâna, ne aşezăm. Papa zâmbeşte şi îmi spune: „Unul dintre colaboratorii mei care vă cunoaşte mi-a spus că dumneavoastră veţi încerca să mă convertiţi”.

Este o glumă, îi răspund eu. Şi prietenii mei cred că dumneavoastră sunteţi cel care vrea să mă convertească.

Iar zâmbeşte şi răspunde: „Prozelitismul este o nebunie solemnă, nu are sens. Trebuie să ne cunoaştem, să ne ascultăm şi să facem să crească cunoaşterea lumii care ne înconjoară. Mie mi se întâmplă ca după o întâlnire să am voinţa de a face o alta pentru că se nasc noi idei şi se descoperă noi necesităţi. Acest lucru este important: a ne cunoaşte, a ne asculta, a lărgi cercul gândurilor. Lumea este străbătută de drumuri care apropie şi îndepărtează, dar important este ca să ducă spre Bine”.

Sanctitate, există o viziune a Binelui unic? Şi cine o stabileşte?

„Fiecare dintre noi are o proprie viziune a Binelui şi chiar a Răului. Noi trebuie să-l incităm să meargă spre ceea ce el crede că este Binele”.

Dumneavoastră, Sanctitate, aţi scris deja în scrisoarea pe care mi-aţi adresat-o. Conştiinţa este autonomă, aţi spus, şi fiecare trebuie să asculte de propria conştiinţă. Cred că acela este unul dintre pasajele cele mai curajoase spuse de un papă.

„Şi aici repet asta. Fiecare are o proprie idee despre bine şi despre rău şi trebuie să aleagă să urmeze binele şi să combată răul aşa cum el le concepe. Ar fi suficient acest lucru pentru a îmbunătăţi lumea”.

Biserica face asta?

„Da, misiunile noastre au acest scop: să găsim necesităţile materiale şi imateriale ale persoanelor şi să încercăm să le satisfacem aşa cum putem. Dumneavoastră ştiţi ce este «agape»?”.

Da, ştiu.

„Este iubirea faţă de alţii, aşa cum a predicat Domnul nostru. Nu este prozelitism, este iubire. Iubire faţă de aproapele, plămadă care foloseşte pentru binele comun”.

Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

„Exact, aşa este”.

Isus în predica sa a spus că agape, iubirea faţă de alţii, este singurul mod de a-l iubi pe Dumnezeu. Corectaţi-mă dacă greşesc.

„Nu greşiţi. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a revărsa în sufletul oamenilor sentimentul fraternităţii. Toţi fraţi şi toţi fii ai lui Dumnezeu. Abba, cum îl numea el pe Tatăl. Eu vă trasez calea, spunea el. Urmaţi-mă şi îl veţi găsi pe Tatăl şi veţi fi cu toţii fiii săi şi el îşi va găsi bucuria în voi. Agape, iubirea fiecăruia dintre noi faţă de toţi ceilalţi, de la cei mai apropiaţi până la cei mai îndepărtaţi, este întocmai singurul mod pe care Isus ni l-a indicat pentru a găsi calea mântuirii şi a Fericirilor”.

Totuşi îndemnul lui Isus, pe care l-am amintit mai înainte, este ca iubirea faţă de aproapele să fie egală cu aceea pe care o avem faţă de noi înşine. Deci ceea ce mulţi numesc narcisism este recunoscut ca valabil, pozitiv, în aceeaşi măsură cu cealaltă. Am discutat îndelung asupra acestui aspect.

„Mie – spunea papa – cuvântul narcisism nu-mi place, indică o iubire demodată faţă de noi înşine şi asta nu e bine, poate produce daune grave nu numai sufletului celui care este afectat de el, ci şi în raportul cu alţii, cu societatea în care trăieşte. Adevăratul necaz este că cei mai loviţi de acesta care în realitate este un soi de tulburare mentală sunt persoane care au multă putere. Adesea conducătorii sunt narcisişti”.

Şi mulţi conducători ai Bisericii au fost narcisişti.

„Ştiţi cum gândesc eu cu privire la acest punct? Conducătorii Bisericii adesea au fost narcisişti, linguşiţi şi în mod rău stârniţi de curtezanii lor. Curtea este lepra papalităţii”.

Lepra papalităţii, aţi spus exact aşa. Dar ce este curtea? Oare faceţi aluzie la Curie, am întrebat eu.

„Nu, în Curie există uneori curtezani, însă Curia în ansamblul ei este un alt lucru. Este aceea care în armate se numeşte intendenţă, gestionează serviciile care folosesc Sfântului Scaun. Însă are un defect: este Vaticano-centrică. Vede şi se îngrijeşte de interesele Vaticanului, care sunt încă, în mare parte, interese temporale. Această viziune Vaticano-centrică neglijează lumea care ne înconjoară. Nu împărtăşesc această viziune şi voi face totul pentru a o schimba. Biserica este sau trebuie să fie din nou o comunitate a poporului lui Dumnezeu şi preoţii, parohii, episcopii cu grijă faţă de suflete, sunt în slujba poporului lui Dumnezeu. Biserica este asta, un cuvânt nu întâmplător diferit de Sfântul Scaun care are o proprie funcţie importantă, dar este în slujba Bisericii. Eu nu aş fi putut avea credinţă deplină în Dumnezeu şi în Fiul său dacă nu m-aş fi format în Biserică şi am avut norocul de a fi, în Argentina, într-o comunitate fără de care n-aş fi fost conştient de mine şi de credinţa mea”.

Dumneavoastră aţi simţit vocaţia încă de tânăr?

„Nu, nu foarte tânăr. Ar fi trebuit să am o altă meserie după părerea familiei mele, să muncesc, să câştig nişte bani. Am frecventat universitatea. Am avut şi o profesoară faţă de care am nutrit respect şi prietenie, era o comunistă ferventă. Adesea îmi citea şi îmi dădea să citesc texte ale Partidului comunist. Astfel am cunoscut şi acea concepţie foarte materialistă. Îmi amintesc că mi-a dat şi comunicatul comuniştilor americani în apărarea lui Rosenberg care au fost condamnaţi la moarte. Femeia despre care vă vorbesc a fost după aceea arestată, torturată şi ucisă de regimul dictatorial care conducea atunci în Argentina”.

Comunismul v-a sedus?

„Materialismul n-a avut nicio influenţă asupra mea. Însă cunoaşterea lui printr-o persoană curajoasă şi onestă mi-a fost folositor, am înţeles câteva lucruri, un aspect al socialului, pe care l-a regăsit după aceea în doctrina socială a Bisericii”.

Teologia eliberării, pe care papa Wojtyla a excomunicat-o, era destul de prezentă în America Latină.

„Da, mulţi exponenţi ai săi erau argentinieni”.

Dumneavoastră credeţi că a fost drept ca papa să-i combată?

„Cu siguranţă dădeau o direcţie politică teologiei lor, dar mulţi dintre ei erau credincioşi şi cu un înalt concept de umanitate”.

Sanctitate, permiteţi-mi să vă spun şi eu ceva despre formarea mea culturală: am fost educat de o mamă foarte catolică. La 12 ani am câştigat chiar un concurs de catehism între toate parohiile din Roma şi am avut un premiu de la Vicariat. Mă împărtăşeam în prima vineri din fiecare lună, aşadar practicam liturgia şi credeam. Însă totul s-a schimbat când am intrat la liceu. Am citit, printre celelalte texte de filozofie pe care le studiam, Discursul despre metodă a lui Descartesc şi am rămas impresionat de fraza, devenită de acum o icoană, „Gândesc, deci exist”. Eu-l a devenit astfel baza existenţei umane, sediul autonom al gândirii.

„Totuşi Descartes n-a renegat niciodată credinţa Dumnezeului transcendent”.

Este adevărat, dar pusese fundamentul unei viziuni complet diferite şi mie mi s-a întâmplat să pornesc pe acel parcurs care după aceea, coroborat de alte lecturi, m-a dus la cu totul alt ţărm.

„Însă dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul care nu crede, dar nu un anticlerical. Sunt două lucruri foarte diferite”.

Este adevărat, nu sunt anticlerical, dar devin anticlerical atunci când întâlnesc un clerical.

El zâmbeşte şi-mi spune: „Mi se întâmplă şi mie, când am în faţă un clerical devin anticlerical brusc. Clericalismul n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu creştinismul. Sfântul Paul care a fost primul care le-a vorbit neamurilor, păgânilor, celor care cred în alte religii, a fost primul care ne-a învăţat asta”.

Pot să vă întreb, Sanctitate, care sunt sfinţii pe care dumneavoastră îi simţiţi mai apropiaţi de suflet şi pe care s-a forma experienţa dumneavoastră religioasă?

„Sfântul Paul este cel care a pus bazele religiei noastre şi ale crezului nostru. Nu putem fi creştini conştienţi fără sfântul Paul. A tradus predica lui Cristos într-o structură doctrinară care, fie şi cu actualizările unei imense cantităţi de gânditori, de teologi, de păstori de suflete, a rezistat şi rezistă după două mii de ani. Şi apoi Augustin, Benedict şi Toma şi Ignaţiu. Şi desigur Francisc. Trebuie să vă explic motivul?”.

Francisc – să-mi fie permis la acest punct să-l numesc aşa pe papa pentru că el însuşi ţi-a sugerat asta prin modul cum vorbeşte, prin modul cum zâmbeşte, prin exclamaţiile sale de uimire sau de împărtăşire – mă priveşte parcă pentru a mă încuraja să pun şi întrebările mai neplăcute şi mai jenante pentru cel care conduce Biserica. Aşa că îl întreb: aţi explicat importanţa lui Paul şi rolul pe care l-a desfăşurat, dar aş vrea să ştiu pe care dintre cei pe care i-aţi nominalizat îl simţiţi mai apropiat de sufletul dumneavoastră?

„Îmi cereţi un clasament, dar clasamentele se pot face dacă se vorbeşte despre sport sau despre lucruri asemănătoare. Aş putea să vă spun numele celor mai buni fotbalişti din Argentina. Dar sfinţii…”.

Se spune „glumeşte cu infanteria, dar lasă-i în pace pe sfinţi”, cunoaşteţi proverbul?

„Întocmai. Totuşi nu vreau să evadez de la întrebarea dumneavoastră pentru că nu mi-aţi cerut un clasament cu privire la importanţa culturală şi religioasă, ci care este mai aproape de sufletul meu. Atunci vă spun: Augustin şi Francisc”.

Nu Ignaţiu, din al cărui ordin proveniţi dumneavoastră?

„Ignaţiu, pentru motive lesne de înţeles, este cel pe care-l cunosc mai mult decât pe ceilalţi. A întemeiat Ordinul nostru. Vă amintesc că din acel Ordin provenea şi Carlo Maria Martini, foarte îndrăgit de mine şi chiar de dumneavoastră. Iezuiţii au fost şi încă sunt plămada – nu singura, dar probabil cea mai eficace – a catolicităţii: cultură, învăţământ, mărturie misionară, fidelitate faţă de Pontif. Însă Ignaţiu care a întemeiat Societatea, era şi un reformator şi un mistic. Mai ales un mistic”.

Şi credeţi că misticii au fost importanţi pentru Biserică?

„Au fost fundamentali. O religie fără mistici este o filozofie”.

Dumneavoastră aveţi o vocaţie mistică?

„Dumneavoastră cum vi se pare?”.

Mie mi se pare că nu.

„Probabil aveţi dreptate. Îi ador pe mistici; şi Francisc prin multe aspecte ale vieţii sale a fost mistic, dar eu nu cred că am acea vocaţie şi apoi trebuie să ne înţelegem cu privire la semnificaţia profundă a acelui cuvânt. Misticul reuşeşte să se despoaie de activitate, de fapte, de obiective şi chiar de pastoralitatea misionară şi se înalţă până ajunge la comuniunea cu Fericirile. Scurte momente care umplu însă întreaga viaţă”.

Dumneavoastră vi s-a întâmplat vreodată?

„Rar. De exemplu atunci când conclavul m-a ales Papă. Înainte de acceptare am cerut să mă pot retrage câteva minute în camera alăturată de aceea cu balconul care dă spre piaţă. Capul meu era complet gol şi o mare nelinişte mă invadase. Pentru a face să-mi treacă şi a mă relaxa, am închis ochii şi a dispărut orice gând, chiar şi cel de a refuza să accept misiunea, aşa cum de altfel permite procedura liturgică. Am închis ochii şi n-am mai avut nicio nelinişte sau emotivitate. La un moment dat o mare lumină m-a invadat, a durat o clipă, dar mie mi s-a părut foarte lungă. Apoi lumina s-a risipit, eu m-am ridicat brusc şi m-am îndreptat spre camera în care mă aşteptau cardinalii şi masa pe care era actul de acceptare. L-am semnat, cardinalul conducător al protocolului l-a contrasemnat şi apoi la balcon a fost acel Habemus papam”.

Am rămas un pic în tăcere, apoi am spus: Vorbeam despre sfinţii pe care dumneavoastră îi simţiţi mai aproape de suflet şi rămăsesem la Augustin. Vreţi să-mi spuneţi de ce îl simţiţi foarte aproape?

„Şi predecesorul meu îl are pe Augustin ca punct de referinţă. Acel sfânt a trecut prin multe evenimente în viaţa sa şi a schimbat de mai multe ori poziţia sa doctrinară. A avut şi cuvinte foarte dure faţă de evrei, cu care n-am fost niciodată de acord. A scris multe cărţi şi ceea ce mi se pare mai revelator al intimităţii sale intelectuale şi spirituale sunt Confesiunile, conţin şi multe manifestări de misticism, dar nu este deloc, aşa cum susţin mulţi în schimb, continuatorul lui Paul. Dimpotrivă, vede Biserica şi credinţa în mod profund diferit de Paul, poate şi pentru că au trecut patru secole între unul şi celălalt”.

Care este diferenţa, Sanctitate?

„Pentru mine în două aspecte, substanţiale. Augustin se simte neputincios în faţa imensităţii lui Dumnezeu şi a îndatoririlor pe care un creştin şi un episcop ar trebuie să le îndeplinească. Şi totuşi el n-a fost deloc un neputincios, dar sufletul său se simţea mereu şi oricum sub ceea ce ar fi voit şi ar fi trebuit. Şi apoi harul împărţit de Domnul ca element fundamental al credinţei. Al vieţii. Al sensului vieţii. Cel care nu este atins de har poate să fie o persoană fără pată şi fără frică aşa cum se spune, dar nu va fi niciodată ca o persoană pe care harul a atins-o. Aceasta este intuiţia lui Augustin”.

Dumneavoastră vă simţiţi atins de har?

„Asta nu poate s-o ştie nimeni. Harul nu face parte din conştiinţă, este cantitatea de lumină pe care o avem în suflet, nu de înţelepciune, nici de raţiune. Şi dumneavoastră, fără să ştiţi deloc, aţi putea să fiţi atins de har”.

Fără credinţă? Unul care nu crede?

„Harul se referă la suflet”.

Eu nu cred în suflet.

„Nu credeţi, dar îl aveţi”.

Sanctitate, aţi spus că dumneavoastră nu aveţi nicio intenţie să mă convertiţi şi cred că n-aţi reuşi.

„Asta nu se ştie, dar oricum n-am nicio astfel de intenţie”.

Şi Francisc?

„Este foarte mare pentru că este totul. Om care vrea să facă, vrea să construiască, întemeiază un Ordin şi regulile sale, este itinerant şi misionar, este poet şi profet, este mistic, a constatat pe piele proprie răul şi a ieşit din el, iubeşte natura, animalele, firul de iarbă de pe pajişte şi păsările care zboară în înaltul cerului, dar mai ales iubeşte persoanele, pe copii, pe bătrâni, femeile. Este exemplul cel mai luminos al acelei agape despre care vorbeam mai înainte”.

Aveţi dreptate, Sanctitate, descrierea este perfectă. Dar de ce niciunul dintre predecesorii dumneavoastră n-a ales niciodată acel nume? Şi după părerea mea, după dumneavoastră, niciunul nu-l va alege?

„Asta nu ştim, să nu ipotecăm viitorul. Este adevărat, înaintea mea niciunul nu l-a ales. Aici tratăm problema problemelor. Vreţi să beţi ceva?”.

Mulţumesc, poate un pahar de apă.

Se ridică, deschide uşa şi roagă un colaborator care este la intrare să aducă două pahare de apă. Mă întreabă dacă aş vrea o cafea, răspund că nu. Soseşte apa. La sfârşitul conversaţiei noastre paharul meu va fi gol, dar al său a rămas plin. Îşi curăţă gâtul şi începe.

„Francisc voia un Ordin cerşetor şi itinerant. Misionari care caută să întâlnească, să asculte, să dialogheze, să ajute, să răspândească credinţă şi iubire. Mai ales iubire. Şi tânjea după o Biserică săracă ce să se îngrijească de alţii, să primească ajutor material şi să-l folosească pentru a-i susţine pe alţii, cu nici o preocupare faţă de ea însăşi. Au trecut 800 de ani de atunci şi timpurile s-au schimbat mult, dar idealul unei Biserici misionare şi sărace rămâne mai mult decât valabil. Oricum aceasta este Biserica pe care au predicat-o Isus şi discipolii săi”.

Voi creştinii acum sunteţi o minoritate. Chiar şi în Italia, care este definită grădina Papei, catolicii practicanţi ar fi conform unor sondaje între 8 şi 15 la sută. Catolicii care spun că sunt catolici, dar de fapt sunt destul de puţin sunt cam 20 la sută. În lume există un miliard de catolici şi chiar peste şi cu celelalte Biserici creştine depăşiţi un miliard şi jumătate, însă planeta este populată de 6-7 miliarde de persoane. Sunteţi desigur mulţi, în special în Africa şi în America Latină, dar minorităţi.

„Mereu am fost aşa, însă tema de astăzi nu este aceasta. Personal cred că a fi o minoritate este chiar o forţă. Trebuie să fim o drojdie de viaţă şi de iubire şi drojdia este o cantitate infinit mai mică decât aluatul de roade, de flori şi de copaci care se nasc din acea drojdie. Mi se pare că deja am spus mai înainte că obiectivul nostru nu este prozelitismul, ci ascultarea necesităţilor, a dorinţelor, a dezamăgirilor, a disperării, a speranţei. Trebuie să redăm speranţă tinerilor, să-i ajutăm pe bătrâni, să deschidem spre viitor, să răspândim iubirea. Săraci între cei săraci. Trebuie să-i includem pe cei excluşi şi să predicăm pacea. Conciliul al II-lea din Vatican, inspirat de papa Ioan şi de Paul al VI-lea, a decis să privească la viitor cu spirit modern şi să deschidă la cultura modernă. Părinţii conciliari ştiau că a deschide la cultura modernă însemna ecumenism religios şi dialog cu cei care nu cred. După aceea s-a făcut foarte puţin în acea direcţie. Eu am umilinţa şi ambiţia de a voi să fac asta”.

Şi pentru că – îmi permit să adaug – societatea modernă în toată planeta trece printr-un moment de criză profundă şi nu numai economică, ci socială şi spirituală. Dumneavoastră la începutul acestei întâlniri a noastre aţi descris o generaţie strivită asupra prezentului. Şi noi cei care nu credem simţim această suferinţă aproape antropologică. Pentru aceasta noi vrem să dialogăm cu cei care cred şi cu cel care îi reprezintă mai bine.

„Eu nu ştiu dacă sunt cel mai bun care-i reprezintă, însă Providenţa m-a pus la conducerea Bisericii şi a Diecezei lui Petru. Voi face tot ce-mi stă în putere pentru a îndeplini mandatul care mi-a fost încredinţat”.

Isus, aşa cum aţi amintit dumneavoastră, a spus: iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Vi se pare că asta s-a întâmplat?

„Din păcate nu. Egoismul a crescut şi iubirea faţă de alţii s-a diminuat”.

Aşadar, acesta este obiectivul care ne uneşte: cel puţin să egalăm intensitatea acestor două tipuri de iubire. Biserica dumneavoastră este pregătită şi înzestrată ca să desfăşoare această misiune?

„Dumneavoastră ce credeţi?”.

Cred că iubirea faţă de puterea temporală este încă foarte puternică între zidurile vaticane şi în structura instituţională a întregii Biserici. Cred că Instituţia predomină asupra Bisericii sărace şi misionare pe care dumneavoastră aţi vrea-o.

„De fapt, aşa stau lucrurile şi în această materie nu se fac minuni. Vă amintesc că şi Francisc în timpurile sale a trebuit să negocieze îndelung cu ierarhia romană şi cu papa pentru a-i fi recunoscute regulile Ordinului său. La sfârşit a obţinut aprobarea, dar cu profunde schimbări şi compromisuri”.

Dumneavoastră va trebui să urmaţi acelaşi drum?

„Desigur că nu sunt Francisc de Assisi şi n-am forţa sa şi sfinţenia sa. Dar sunt episcopul de Roma şi papa al catolicităţii. Am decis ca prim lucru să numesc un grup de opt cardinali care să fie consiliul meu. Nu curtezani, ci persoane înţelepte şi însufleţite de înseşi sentimentele mele. Acesta este începutul acelei Biserici cu o organizare nu numai verticală, ci şi orizontală. Când cardinalul Martini vorbea despre asta punând accentul asupra Conciliilor şi asupra Sinoadelor, ştia foarte bine cât de lung şi dificil este drumul care trebuie parcurs în acea direcţie. Cu prudenţă, dar fermitate şi tenacitate”.

Şi politica?

„De ce mă întrebaţi? Deja am spus că Biserica nu se va ocupa de politică”.

Însă chiar cu câteva zile în urmă aţi adresat un apel catolicilor să se angajeze din punct de vedere civil şi politic.

„Nu m-am adresat numai catolicilor, ci tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Am spus că politica este prima dintre activităţile civile şi are un propriu domeniu de acţiune care nu este cel al religiei. Instituţiile politice sunt laice prin definiţie şi acţionează în sfere independente. Acest lucru l-au spus toţi predecesorii mei, cel puţin de mulţi ani încoace, fie şi cu accente diferite. Eu cred că credincioşii catolici angajaţi în politică au înlăuntrul lor valorile religiei, dar e nevoie de o conştiinţă matură şi competenţă pentru a le realiza. Biserica nu va merge niciodată dincolo de misiunea de a exprima şi a răspândi valorile sale, cel puţin până când voi fi eu aici”.

Dar n-a fost mereu aşa Biserica.

„N-a fost aşa aproape niciodată. Foarte des Biserica drept instituţie a fost dominată de temporalism şi mulţi membri şi înalţi exponenţi catolici au încă acest mod de a simţi. Dar acum lăsaţi-mă pe mine să vă pun o întrebare: dumneavoastră, laic care nu crede în Dumnezeu, în ce anume credeţi? Dumneavoastră sunteţi un scriitor şi un om de gândire. Aşadar, trebuie să credeţi în ceva, trebuie să aveţi o valoare dominantă. Nu-mi răspundeţi cu cuvinte ca onestitatea, cercetarea, viziunea binelui comun; toate sunt principii şi valori importante, dar nu asta e ceea ce vă întreb. Vă întreb ce anume credeţi despre esenţa lumii, ba chiar a universului. Desigur trebuie să vă întrebaţi, ca toţi, cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Aceste întrebări şi le pune şi un copil. Dar dumneavoastră?”.

Vă sunt recunoscător pentru această întrebare. Răspunsul este acesta: eu cred în Fiinţă, adică în ţesutul din care apar formele, Entităţile.

„Şi eu cred în Dumnezeu. Nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic, există Dumnezeu. Şi cred în Isus Cristos, întruparea sa. Isus este învăţătorul meu şi păstorul meu, dar Dumnezeu, Tatăl, Abba, este lumina şi Creatorul. Aceasta este Fiinţa mea. Vi se pare că suntem foarte distanţi?”.

Suntem distanţi în gânduri, dar asemănători ca persoane umane, însufleţite în mod inconştient de instinctele noastre care se transformă în pulsaţii, sentimente, voinţă, gândire şi raţiune. În asta suntem asemănători.

„Dar ceea ce voi numiţi Fiinţă vreţi să definiţi cum o gândiţi dumneavoastră?”.

Fiinţa este un ţesut de energie. Energie haotică, dar indestructibilă şi în veşnică haoticitate. Din acea energie apar formele atunci când energia ajunge la punctul de a exploda. Formele au legile lor, câmpurile lor magnetice, elementele lor chimice, care se combină la întâmplare, evoluează, în sfârşit se sting, însă energia lor nu se distruge. Omul este probabil singurul animal înzestrat cu gândire, cel puţin în această planeta a noastră şi sistem solar. Am spus este însufleţit de instincte şi dorinţe, dar adaug că ea conţine înlăuntrul său şi o rezonanţă, un ecou, o vocaţie de haos.

„Bine. Nu voiam ca să-mi faceţi un compendiu al filozofiei dumneavoastră şi mi-aţi spus ceea ce îmi este îndeajuns. Observ la rândul meu că Dumnezeu este lumină care luminează întunericul chiar dacă nu-l dizolvă şi o scânteie din acea lumină divină este înlăuntrul fiecăruia dintre noi. În scrisoarea pe care v-am scris-o îmi amintesc că v-am spus că şi specia noastră se va sfârşi, dar nu se va sfârşit lumina lui Dumnezeu care la acel punct va invada toate sufletele şi totul va fi în toţi”.

Da, îmi amintesc bine, aţi spus „toată lumina va fi în toate sufletele” ceea ce – dacă pot să-mi permit – dă mai mult o figură de imanenţă decât de transcendenţă.

„Transcendenţa rămâne pentru că lumina aceea, toată în toţi, transcende universul şi speciile care în acea fază îl populează. Dar să ne întoarcem la prezent. Am făcut un pas înainte în dialogul nostru. Am constatat că în societatea şi în lumea în care trăim egoismul a crescut mult mai mult decât iubirea faţă de alţii şi oamenii de bunăvoinţă trebuie să lucreze, fiecare cu propria forţă şi competenţă, pentru a face în aşa fel încât iubirea faţă de alţii să crească până ajunge să egaleze şi pe cât posibil să depăşească iubirea faţă de sine”.

Aici şi politica este chemată în cauză.

„Cu siguranţă. Personal cred că aşa-numitul liberalism sălbatic nu face decât să-i facă pe cei puternici mai puternici, pe cei slabi mai slabi şi pe cei excluşi mai excluşi. Este nevoie de mare libertate, nici o discriminare, nu demagogie şi multă iubire. Este nevoie de reguli de comportament şi chiar, dacă ar fi necesar, intervenţii directe ale statului pentru a corecta inegalităţile cele mai intolerabile”.

Sanctitate, dumneavoastră sunteţi desigur o persoană cu mare credinţă, atins de har, însufleţit de voinţa de a relansa o Biserică pastorală, misionară, regenerată şi nu temporalistă. Dar din modul în care vorbiţi şi din ceea ce înţeleg eu, dumneavoastră sunteţi şi veţi fi un papă revoluţionar. Jumătate iezuit, jumătate om al lui Francisc, o căsnicie care probabil nu s-a mai văzut vreodată. Şi apoi, vă plac Logodnicii de Manzoni, Holderlin, Leopardi şi mai ales Dostoevskij, filmul Strada şi Probă de orchestră de Fellini, Roma oraş deschis de Rossellini şi chiar filmele lui Aldo Fabrizi.

„Acelea îmi plac pentru că le vedeam cu părinţii mei când eram copil”.

Iată. Pot să vă sugerez să vedeţi două filme apărute de puţin timp? Viva la libert? şi filmul despre Fellini de Ettore Scola. Sunt sigur că vă vor plăcea. Despre putere vă spun: ştiţi că la douăzeci de ani am făcut o lună şi jumătate de exerciţii spirituale la iezuiţi? Erau naziştii la Roma şi eu dezertasem din armată. Eram pasibili de condamnarea la moarte. Iezuiţii ne-au găzduit cu condiţia să facem exerciţiile spirituale tot timpul cât eram ascunşi în casa lor şi aşa a fost.

„Dar e imposibil să rezişti la o lună şi jumătate de exerciţii spirituale”, spune el uluit şi distrat. Îi voi povesti continuarea data viitoare.

Ne îmbrăţişăm. Urcăm scara scurtă care ne desparte de poartă. Îl rog pe papa să nu mă însoţească, dar el exclude cu un gest. „Vom vorbi şi despre rolul femeilor în Biserică. Vă amintesc că Biserica este feminină”.

Şi vom vorbi, dacă dumneavoastră vreţi, şi despre Pascal. Mi-ar plăcea să ştiu ce gândiţi despre acel mare suflet.

„Duceţi tuturor celor din familia dumneavoastră binecuvântarea mea şi cereţi-le să se roage pentru mine. Dumneavoastră să vă gândiţi la mine, să vă gândiţi des la mine”.

Ne strângem mâna şi el rămâne pe loc cu cele două degete ridicate în semn de binecuvântare. Eu îl salut de la geamul maşinii.

Acesta este papa Francisc. Dacă Biserica va deveni aşa cum el o gândeşte şi o vrea, va fi schimbată o epocă.

(După L`Osservatore Romano, 2 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Sursa:ercis.ro

 Preluare:

 

http://e-communio.ro/stire783-lumina-pe-care-o-avem-in-suflet-interviu-cu-papa-francisc-luat-de-fondatorul-ziarului-repubblica

Categorii:CREDO, PRESA

Ciclop, taina ca un ochi la Ioan Barb


 

Ciclopul coperta

Kerosen şi îngeri la Ioan Barb

 

 

Meditând închis în ochiul ciclopului, o carte de referinţă pentru creaţia lui Ioan Barb, o carte apărută la Editura Brumar, Timişoara – 2013, densă, relevantă prin contrast pentru momentul poetic actual, dominat de experiment, de fantezii gratuite, de tandre rătăciri în Utopia.

Titlul este percutant, profund şi exprimă esenţa creaţiei lui Ioan Barb.

Ciclopul poate fi închipuit un animal fantastic, cu un singur ochi în frunte, dominat de ritmul nevăzut al mitului scăpat de cenzură. Un ochi, simbolul acelui unu care ne conţine în mod virtual, la nivel spiritual, ne ţine captivi, imaginea fiind locul unde se petrec miracole, adică fantezia poetului captiv în destinul său unic, destin atins de ape adânci, în faţa peisajului infinit al lumii.

Cartea aceasta de versuri vine după alte cărţi semnate de Ioan Barb, printre care amintim:

PICĂTURA DE INFINIT, poeme, Ed. ATU Sibiu, 2010; SUB VIA  FIINŢEI PLÂNG  STRUGURII, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; BABILONpoeme, Ed. Brumar, Timişoara, 2011; SABATUL INTERIOR,  poeme, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011.

De reţinut şi debutul în proză a lui Ioan Barb cu Oraşul scufundat, plus revista „Algoritm literar” care apare la Călan sub atenta sa regie de poet în căutarea sensurilor pierdute ale poeziei, locul unde trăieşte acest scriitor interesant.

Revenind la volum de versuri prezent, observăm structura acestuia, ordonată sub tensiunea mesajului:

·       Momente cu Brigitte;

·       Rănile încetinirii.

Aceste părţi ale volumului ne sugerează stările iubirii într-o lume ciudată şi greutatea gândurilor care ne reţin şi ne încetinesc viziunea, acele răni care ne afectează nevăzut.

Deşi poetul, membru al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, reia unele teme care l-au preocupat, sau pare absorbit de tensiunea vieţii pe care a trăit-o cu fervoare, reuşeşte să-şi închege discursul, să elimine acele pasaje la care uneori un poet stăruie pentrucă îi plac, să atingă limita actuală posibilă a poemului esenţial pe care orice scriitor îl poartă în sine ca o boală învinsă, cu efecte secundare…

Imaginaţia lui Ioan Barb este în plin dinamism, el pare a-şi conserva energiile şi a le pune în operă cu talent. Deşi munceşte asupra poemului ca un meşteşugar absorbit de aurul pe care îl prelucrează, pare a-şi fi găsit ritmul interior necesar şi cuvintele care să traducă stările sale.

Uneori tandru, alteori dur, chiar brutal, legat de mit sau de realitatea imediată, de speranţele sale de om matur în călătorie spre ţara mult visată, preocupat de greutatea memoriei în cuvinte şoptite sau de revolta care macină omul în faţa lumii în cădere, toate sunt stări care dau consistenţă poemelor. Lecturile din textele Bibliei îi luminează versul, el regăseşte teme pierdute ale literaturii sau le reinventează după stilul care îl defineşte, îl marchează modelul omului mare care stă în fiecare inimă, modelul acela care poate izbucni într-o zi…

Ce-l preocupă pe Barb?

Un foc străin, umbrele, povestea aceea stranie, unică într-o viaţă de om, viaţa ca o pradă (Marin Preda), fereastra care se poate deschide spre celălalt, kerosen şi îngeri, fragilitatea destinului unui om în Patul lui Procust (Camil Petrescu), nopţile interioare, gustul violent al zmeurii, inima unei femei şi moartea ca pasaj de trecere, ori prezenţa lui Dumnezeu, fratele Abel care s-a dus în locul celui păcătos, asprimea vieţii pe un deal care trebuie urcat, schimbarea minţii sub presiunea lumilor…

Dacă omul modern e preocupat de moartea lui Dumnezeu conform teologilor occidentali, o temă cumva la modă printre intelectuali, Ioan Barb redescoperă că în ultimul timp Dumnezeu  este mai tânăr… Iată energia pierdută a multor poeţi!

„Când trece poştaşul/ se bucură ca nişte copii/ a venit Dumnezeu a venit/ îşi spun că-i mai tânăr/ decât în icoane şi plâng (în ultimul timp Dumnezeu  este mai tânăr)”.

În poemul drumul Damascului, Ioan Barb surprinde în sine pe cel care s-a maturizat brusc sub scut, într-un timp absolut cu părinţi şi copii, cu durere şi eliberare. Ceva viu este în fiinţa omului, etern şi repetabil sub model. „Lângă drum era o fântână săpată în piatră/ când m-am aplecat să beau am văzut în oglinda apei/ chipul tatei am băut şi apa s-a tulburat/ m-am uitat din nou şi am văzut iar chipul tatei/ dar ştiam că eram eu încărunţisem şi semănam cu el”.

Poetul reuşeşte să metamorfozeze etape în poemul acela care îl poartă sub frunte, să-l traducă în cuvinte, e poemul care este suficient sieşi, poem sub matricea din făgăduinţe.

poeţii îşi încep ziua

cu un pahar de tărie

alungă din aşternuturi

umbrele pe care s-au

încolăcit sub pomul cunoaşterii

îşi descos amintirile din perne

şi se bucură

împărtăşindu-i profeţii

despre împărăţia de o mie de ani

prin priviri se întorc în larg corăbiile

în locul catargelor

flutură aburii inimilor topite de singurătate

când mor un demon le sapă în palme

câte o flacără  (moartea începe cu o femeie săpată în palme).

Am citat acest poem pentru a lăsa cititorului un exemplu semnificativ din carte, venit după ani de scris, de visat, de suferit, sub aparenta beţie a inspiraţiei care poartă corăbiile spre inima celui de pe ţărm.

Într-un altul, regăsim pe tânărul poet implicat în revoluţie, e purtătorul energiei care biruie, titlul este definitoriu: viaţa este doar un steag cu stema decupată. Versuri care descriu stare de revoluţie la artist, o implicare totală, până la sacrificiu pentrucă în locul stemei din steagurile ţării ochiul lui Dumnezeu clipea uimit… Povestirea simplă debordează în eternitate, viaţa este o taină care ne prinde în ochiul ciclopului…

În poemul care dă titlul volumului, meditând închis în ochiul ciclopului, Ioan Barb redă pulsul vieţii aşa cum l-a simţit: gesturi principale pierdute în eternitate, urci în interiorul tău ca într-o peşteră, valoarea timpului, un simplu răsărit, vinovat de a vorbi în lumea reală, sărutul morţii sau al tainei, apoi golul… O filozofie de viaţă în chiar ochiul ciclopului…

Un alt poem rotunjit de inspiraţie, este răsăritul unei păsări, un poem simbol pentru poezia lui Barb: „moartea este doar un ogor/ din când în când semănăm câte un trup/ pentru lumea de dincolo unde viaţa va încolţi”.

Pentru a dinamiza poezia care curge în scrisul acesta de scrib presat de moarte şi de viaţă în acelaşi timp, poetul introduce tema Brigitte, o temă reală, semn al dragostei care provoacă miracole sau drame, a dragostei ca relaţie între două fiinţe tinere, sau care se străduiau să nu îmbătrânească, sub gesturi banale cu efecte importante: timpul se opreşte în loc pentru cei care se atrag… Da, sunt momente cu Brigitte, dar el picură în altă dimensiune, una pierdută şi apoi regăsită prin poezie, simplu, ca un poet în călătoria sa neterminată. „Sunt un călător cu un singur rând de încălţări/ şi o singură haină/ în fiecare dimineaţă o spăl/ învelind acest trup supus dorinţelor/… /atunci mă întorc în trupul părăsit/ un şarpe îmi atinge de fiecare dată cămaşa/ aşa cum se lipeşte viaţa veche de mine/ ca o femeie uşoară” (călătorul).

Călătoria pentru Ioan Barb, este una simbolică, el poate retrăi marele exod

Este şi un soi de naivitate voită în poeme, asumată ca starea copilăriei pierdute, poate ar fi trebuit să renunţe la aceasta, dar ochiul ciclopului este geometrie pură. Grafia versurilor curge simplu, suspendarea semnelor de punctuaţie este la modă pentru întâlnirile cu Brigitte cea tainică, poetul lasă ideile să curgă, pare o libertate a poemului în căutarea formei pierdute, dar luciditatea ţine captiv destinul într-un soi de liber-arbitru dobândit pe drumul Damascului…

Volumul are şi o scurtă prezentare pe ultima copertă întocmită de Al. Cistelecan, fin observator al fenomenului literar, în care se reţine: „E un imaginar cu tupeu, uneori cinic, alteori simpatic, pe care Ioan Barb îl încurajează la îndrăzneli împinse până în marginea suprarealismului (dar nu mai încolo).”.  Despre poezia lui Barb au mai scris Ioan Moldovan, Cornel Ungureanu, Silviu Guga, Radu Văcărescu, Dumitru Hurubă, Ioan Evu, Constantin Stancu şi alţi.

Eliberarea de sunt teroarea democraţiei imediate vine la final, poemul metanoia este cel care desenează modelul: „când sunt deznădăjduit/ aştept să-mi fluture/ prin ochii închişi/ umbra cerului un drapel/ pe care Heruvimul/ a brodat veşnicia”.

Călătorul a ajuns în locul miracolelor, absolutul ia locul ciclopului…

Constantin Stancu

Iulie, 2013

Categorii:literature

Muntele, poezie şi singurătate


VÂRSTELE MUNTELUI

Radu Ţuculescu a tradus o carte profundă despre singurătatea artistului între oameni şi bucuria sa în memoria muntelui, o carte scrisă de Werner Lutz purtând titlul VÎRSTELE MUNTELUI, apărută în colecţia Biblioteca Revistei Familia, Oradea – 2006.
Werner Lutz este cunoscut poet şi pictor născut în Elveţia la Wolfhalden şi este o voce semnificativă a literaturii universale venind din zona curată e ţării sale.
Puterea versului trăit, scris şi strigat de Werner Lutz poate să focalizeze o lume în cuvinte argintate, să atragă seminţele eterne ale gândului şi să propună miracolul spiritual.
Un om se refugiază în munte, aproape de cer, între ierburi carnivore, departe de iubirile risipite în urbea cu tentacule, acceptând singurătatea ca pe stare primordială, ca pe ceva necesar, dureros, adânc şi empatic. Aşa începe lumea bărbatului singur, deschis spre aerul tare a muntelui, spre miracole zilnice, redescoperă creaţia prin sunet, miros, insecte, pomi, casa de lemn, geometria verdelui, glasul ierbii, culorile ca fiinţe, redescoperă raiul pierdut şi tace, lăsându-se scris de întâmplările banale ale zilei, trainice, lirice, curajoase …
Povestirea formată din scurte poeme în proză, din gânduri care pătrund în fiinţa scriitorului şi a cititorului, povestirea redă acea singurătate fertilă, acea stare unică de viaţă unde lumina este prezentă, unde umorul face eternitatea suportabilă, singurătatea în care se recreează lumea.
Artistul este receptiv.
Omul este copleşit.
Bărbatul strigă, artistul tace acceptând totul ca o rugăciune aproape de Dumnezeu, muntele e personajul principal care inventează singurătatea poetului şi o transformă în poem lung, scris pentru anotimpurile iubirii …
Traducerea cărţii este inspirată, Radu Ţuculescu prinde lirica textului şi fluidul ideilor, poetul Werner Lutz este deschis lumii prin cuvinte scânteietoare, iar muntele iveşte adâncimea sufletului omenesc, oglindă îndreptată spre univers …
Casa de lemn unde s-a refugiat poetul este una care prinde gândurile risipite, era vie ca o vietate ce acceptă omul: „ Mă întâlneam cu mine însumi, propria-mi voce venea spre mine, venea înapoi din toate direcţiile. …Priveam nu mă apăram.”
Muntele se refugiază şi el în casa de lemn, ceaţa se ascunde în dulapuri, iar mirosul bătrânului frunziş lenevea în sertare …
Werner Lutz notează: „ Citisem despre singurătatea lucrurilor, şi cum o mică sau mare încăpere poate să întărească această singurătate ori să o micşoreze.”
O poezie, o sticlă de vin, peisajul din fereastră, ecoul muntelui, sunt evenimente care dau dinamism poeziei din scriere, povestirile au ceva care atrage, miracolul vieţii care există în urechea muntelui …
Iată cum se termină povestirea: „Nepăsarea care creşte se revarsă într-o plutire lipsită de dureri, o desprindere de pământ. Nu e ca într-o închisoare, să mori ghemuit în zăpadă, să te laşi acoperit de frig şi pulbere albă. E de ajuns a-i întreba pe cei salvaţi. Niciodată nu vor înceta a povesti despre călătoria lor în iarnă, călătorie dusă până aproape de fericire. „ Ultimul cuvânt e fericire, singurătatea a spălat sufletul bărbatului, iar lumina canibală se înghiţea pe sine mereu. Nu întâmplător este folosit cuvântul fericire, ci este starea la care ajunge călătorul care străbate muntele cu fiinţa sa firavă …un pastel de toamnă, uitat pe zăpadă, gândit iarna şi scris primăvara …iată vârstele muntelui.
Cine locuieşte în casa de lemn din memoria muntelui va muri cumva îngheţat, cu o cheie în mână, cu zâmbetul pe buze, mulţumit de măreţia frigului, ca să parafrazăm pe Nichita Stănescu, moartea fixează fiinţa firavă a omului într-o stare eternă, conservă ideile în albul indestructibil.
Din când în când poetul face portretul spiritual al locuitorilor de la munte, sunt personaje care fac parte din decor, animă singurătatea, o dinamizează până la explozia în cuvinte, cuvintele muntelui.
După ce lectura cărţii se sfârşeşte, cititorul rămâne cumva îngheţat în text, reflex al scrierilor, poezia frazei curge spre marginile muntelui, care îşi arată vârstele celui care acceptă eternitatea singurătăţii …
„ Liniştea amiezii de vară, susurând discret. Liniştea între două respiraţii, două cuvinte. Liniştea strugurilor copţi ascunşi sub frunze. Liniştea morţilor, mirosul lor de crizanteme. Liniştea, ca o perdea vălurind în dreptul ferestrei deschise.”
Werner Lutz trimite spre cel care moare. Este fiinţa bărbatului trădat în iubire. După aceasta urmează învierea, muntele i-a oferit o nouă vârstă …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

Taina căderilor la Aurel Pop, între durere şi dorinţă


Între durere şi dorinţă

Deschide-ţi ochii
şi vezi
binele şi răul
şi mai vezi
pomul cel bun interzis
din care a muşcat
femeia
mi-a zis
nu-i fructul oprit
primesc un ghiont
şoptindu-mi ai fost amăgit
deschide-ţi un cont
pe facebook
între durere şi dorinţă
e un ok
şi suferinţă

Aurel Pop
Taina Căderilor, poezie, volum

Categorii:literature Etichete:

Cu timp şi fără de timp, prefaţă la o carte despre N. Steinhardt


Prefaţă

CENTENAR N. STEINHARDT

La 29 iulie 2012, marcăm centenarul nasterii autorului
“Jurnalului fericirii”.
Având sansa de a-l fi cunoscut pe N. Steinhardt, ba, mai
mult, de a-mi fi acordat privilegiul de a purta un dialog
epistolar, simt că este o firească datorie morală de a-l omagia
pe cel pe care l-am privit, prin întreaga sa biografie, ca pe un
sfânt, Sfântul Nicolae.
Nu cred că acest eveniment, “Centenarul”, trebuie limitat
la o singură lună, iulie, de aceea, revista Vatra veche va ilustra
pe parcursul întregului an destinul lui N. Steinhardt.
Am început, în revista Vatra veche 2/2012 cu un dialog
în care, pentru prima oară părintele N. Steinhardt a răspuns la o
întrebare despre cum a cunoscut iubirea. „Singur Nicolae
Băciuţ, în micul, dar interesantul său volum de convorbiri cu
N. Steinhardt, Între lumi (1994), îndrăzneste să-i pună
discretului eseist si călugăr (cum altfel se cuvine să fie un
călugăr dacă nu discret, reusind să înăbuse în sine cele
lumesti?) cea mai indiscretă întrebare care i-a fost pusă
vreodată în public: “ – Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am
reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de
întrebare – o femeie?”(România literară).
Născut la 29 iulie, 1912, în Pantelimon, lângă Bucuresti.
În anii săi de liceu, la “Spiru Haret” mai studiau si
Constantin Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Haig
Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel
Avramescu.
Absolvent cu licenţă în Drept si Litere la Universitatea
din Bucuresti, în 1934, îsi ia doctoratul în Drept constituţional
în 1936.
Debutează în 1934, cu pseudonimul Antisthius, „În
genul… tinerilor”, Editura Cultura Poporului, Bucuresti.
După doi ani de călătorii în Europa Occidentală (1937-
1939) lucrează ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“.
În ianuarie 1959, refuzând presiunile Securităţii de a fi
folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, e
introdus în „lotul“ filosofului (si al prietenilor comuni) si este
condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire
contra ordinii sociale“.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul
basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos (el fiind
evreu), nas de botez fiind Emanuel Vidrascu (coleg de lot, fost
sef de cabinet al maresalului Antonescu), iar ca martori ai
tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi
preoţi uniţi si unul protestant, „spre a da botezului un caracter
ecumenic “.
Îndată după eliberare, în august 1964, la schitul
bucurestean Darvari îsi desăvârseste taina botezului prin
ungere cu mir si primirea sfintei împărtăsanii.
Refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare
cu comunismul“ si e încărcător-descărcător pe un camion de
„Alimentara”, până când este grav rănit în urma unui accident
de circulaţie (1968). Este spitalizat la „Pantelimon“ până în
martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica s.a.)
reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri
publicate în „Secolul 20“, „Viaţa Românească“ etc.
La 16 august 1980, este călugărit de I.P.S. Teofil
Herineanu, arhiepiscopul Clujului, rămânând la Mănăstirea
Rohia.
La 30 martie 1989, moare la spitalul din Baia Mare.
*
Editarea acestei lucrări e gestul meu de recunostinţă
pentru tot ceea ce a însemnat N. Steinhardt – omul si opera – în
viaţa mea.

Sursa: N. Băciuţ

NICOLAE BĂCIUŢ
4 iulie 2012

CU TIMP SI FĂRĂ DE TIMP
Lecturi critice, evocări
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE NICOLAE BĂCIUŢ, Editura Nico, 2012

Categorii:literature Etichete:

Ioan Evu: semnificaţia izvoarelor


Sărac lipit cuvântului

Poemele mi se aşează pe umăr
ca stolurile de grauri guralivi
când dau iama prin fructe
se hrănesc din carnea
din sângele meu apoi
îşi reiau viața pe cont propriu.
Prăpăd de semințe în urma lor
foneme căzând ca firimiturile
de metafore în ceaiul esteților
ne‐n stare să înfiripeze un urlet
un vaier măcar o bolboroseală
de piatră zvârlită în valuri
să curme o clipă
inexorabila elocință a râului.
Cât timp mi‐a trebuit să înțeleg
graiul acesta limpid
apa aceasta ce susură trecerea
poartă‐n aval toată
golgota cuvintelor mele.
Un recviem aşadar
strălucitoarelor nisipuri sub unde
evlavios omagiu vouă prundişuri
măcinate de îndelungă aşteptare
voi grăunțe de aur la moara
hodorogită a mileniilor
veți fi sacra făină din care
dospeşte aluatul grijaniei de mâine.
Rămân lângă voi
sub acelaşi văzduh zdrențuit
de focuri bengale rămân aici
pe gura de rai preacurvit turcit de mitici
cu lănțug şi belciug – din limuzinele lor
coboară fecioara decapotabilă
silueta nubilă a morții
dansează iată manele se despoaie
pe țărm ca Salomeea în pocnetul
de şampanie al beznei
în ăst timp marea gestează are grețuri
vomită guvizi şi catarge
mă tem să nu avorteze fetusul
zadarnicului prunc acvatic.
Sărac lipit cuvântului
rămân aici băga‐mi‐aş piciorul
de plai în semantica ta poezie de mahala
cum ar agrăi eufemistic
fracturistul dedat la orgii textuale
rămân lângă voi implementa‐v‐aş
fluieraşul de os în rapp‐ul golemic
ca o bâțâială de curci cu capete
retezate pe butucul ogrăzii lui iocan.
Astfel scris‐am poemul
pe când cuvintele mele s‐au retras
de mult în amonte
cu păstrăvii‐n albia râului Bărbat
adulmecând mult mai adânc
semnificația izvorul.

Ioan Evu

Din antologia Elogiu Furtunii

Categorii:literature Etichete:

Tom Clancy, scriitor american, a murit, la vârsta de 66 de ani!


Tom Clancy, scriitor american, a murit, la vârsta de 66 de ani, intr-un spital din Baltimore, după ce a fost bolnav o perioada scurta din timp.

Apoi, 17 din romanele sale au fost pe primul loc in lista de bestselleruri americane, inclusiv cel mai recent roman al sau, „Threat Vector”, lansat la sfârșitul anului trecut.
Cărţile scrise de Tom Clancy au fost adaptate in filme de mare succes la Hollywood.
Iată aceste cărţi cu impact: „Patriot Games”, „The Hunt for Red October” si „Clear and Present Danger”.

Alături de John Grisham, Tom Clancy a vândut doua milioane de exemplare dintr-un roman – „Pericol iminent” – chiar de la primul tiraj.

Categorii:literature Etichete:,
%d blogeri au apreciat asta: