Arhiva

Archive for 30 ianuarie 2013

Eminescu – la începuturi fu Chaosul…


Primim de la Adrian Botez:

 

I. CHAOS. REPAOS ŞI NON-REPAOS. EUL-SPIRIT, CA PUNCT DE MIŞCARE. ANALIZA POETICO-ARHETIPALĂ.

Motto: “La început de începuturi fu Chaosul …”

(Hesiod, Theogonia)

Ritualul-Logos al Luceafărului este edificator pentru conceptele de lume-non-lume, repaos-non-repaos, în viziunea eminesciană. Starea de divinitate este stare de maximă energetizare: “Din chaos, Doamne,-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos… / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos… ”**

Luceafărul priveşte lucrurile din interiorul stării de divinitate, starea lui a fi (nu a exista): starea lui a fi (lumea-spaţiu ideal) este starea de cosmos (cosmos ideal), starea de încleştare maximă (din punct de vedere energetic) pentru a plănui, a crea în zona proiectului ideal. Aceasta este singura creaţie adevărată, a lui a fi. Când forma depăşeşte proiectul şi se autonomizează, se distinge din

a) gregaritatea divină (nu chaos, ci cosmos ideal), ea există,

b) gregaritatea profană, indistincţie (din punct de vedere sacru), doar ce este divin are chip distinct, ceea ce se desprinde de divin, se desprinde de sinele său şi devine de nedespărţit de toate de acelaşi fel, de proliferările haotice ale existenţei profane. Starea profană este repaos şi chaos (starea de Anti-Spirit), formele proliferează fără sens, fără logică, indistinct. Creaţia adevărată este identică cu proiectul şi înseamnă, deci, maximă energetizare. Creatura este identică cu existenţa şi înseamnă, deci, dezenergetizare maximă, până la autoanularea (obţinută prin acţiunea de tip Cain[1]). Când, însă, în poezia eminesciană, se priveşte din punct de vedere uman, lucrările se inversează: “[Punctul de mişcare] din chaos face mumă, iară el devine Tatăl” sau “Vin din sure văi de chaos [colonii de lumi pierdute]”: “chaos” (“sure văi din chaos”) devine sinonimul Proiectului divin dinspre care sunt trimise spre aparenţă-existenţă, spre pierdere, “colonii de lumi”, prin voinţa demiurgică a Tatălui-Punct de Mişcare. Creaturile nu disting Spiritul Creator – şi atunci, neputinţa lor este resimţită ca stare de chaos (Anti-Spirit), văl după care se ascunde Demiurgul (Spirit).

În mitologia populară românească, relaţia eminesciană dintre Spirit (Punct de Mişcare) şi Anti-Spirit (chaos) se regăseşte în dualitatea arhetipală Fărtat-Nefărtat: ivirea lor este simultană, sunt consubstanţiali, iar lumea se creează tocmai prin starea permanentă de opoziţie funcţională dintre ei (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie românească, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1985, p. 343). Adjectivul sure, pentru văi de chaos, marchează alianţa funcţională, anterioară actului demiurgic, a celor doi co-operanţi la demiurgie: Albul-Fărtat şi Negrul-Nefărtat (rezultând zona de creaţie mistică, spaţiul iniţiatic, alb-negru – sugerând paralele cu statutul esoteric de Harap-Alb).

Veşnicia e neagră întru greu (“De greul negrei vecinicii…”), adică este bogată, maxim densificată, intens semnificativă, încleştată întru sensurile veşnice. Este, deci, o luptă eternă pentru: 1- a proiecta şi 2 – a păstra sensurile veşnice, întru distincţia ideatică (şi întru indistincţia provenienţei lor ultime, Demiurgos).

A fi – Fiinţa este intens trăitoare, prea intens trăitoare: focul din privire, nimbul-cerc divin (opus cercului strâmt: “Trăind în cercul vostru strâmt…”). Ora de iubire (“Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire…”) este un alt cerc, o existenţă – ciclicitate. Tot eternitate este şi creaţia creaturilor – forme indistincte, confundabile, interschimbătoare (“Dac-oi fi eu sau altul…”): dar eternitate a repaosului, a dezenergetizării.

Cele trei feţe ale eternităţii sunt:

1 – cea divină, de încleştare cosmică a proiectării fiinţei, cosmos-foc energetic maxim;

2 – cea profană, de repaos, care creează confuzia creaturilor-forme scăpate din cercul de foc al divinităţii, lăsate să se consume-falsifice (deteriorare energetică) întru întâlnire şi indistincţie: chaos;

3 – circularitatea mişcării între cele două ipostaze ale eternităţii este eternă şi ea: “Din chaos [apar] – m-aş întoarce-n chaos… Din repaos [mă nasc] – mi-e sete de repaos”.

Apariţia şi naşterea sunt divine: apari şi te naşti întru eternitate ca entitate divină. În lumea profană, deci, dispari, adică te cufunzi în indistinct, confuzie, înjosire, compromis al esenţei, bâlci-teatru, promiscuitate – şi mori, adică îţi întuneci-ascunzi, sub masca-formă, esenţa.

Nirvana este ieşirea din discuţia cu doi termeni. Nirvana este ilogică, tocmai de aceea este divină-mai-divină-decât-divinitatea (eventual Gottheit-deitatea lui Meister Eckhart). Nirvana-neantul neagă însăşi originea, demiurgia. Este lacul cu apă sfinţită (cf. Memento mori, I-285-286), este misterul însuşi, ieşit din orice schemă logic-raţională.

Nirvana neagă şi pe a exista, dar şi pe a fi, neagă fiinţa şi pe înfiinţător. Neagă circularitatea, ca funcţie rezultată din demiurgie, din naşterea celor doi termeni eterni ai opoziţiei, ca esenţă a demiurgiei.

Deci, lumea profană (cu temeiul în Eros) este, implicit, faţă a demiurgiei-veşnicie. Căci orice este, a fost întâi proiectat şi, deci, tânjeşte să se autodesfiinţeze ca formă, pentru a se re-întoarce în proiect. Demiurgie (ca şi divinitate, în genere) înseamnă stările de proiecţie-opoziţie şi circularitate.

Proiectul îşi naşte opusul, iar fiinţarea termenilor se produce întru reversibilitate eternă (circularitate).

Dar ce e proiectul? Este explozia ilogicului în logic. Este sinele afirmat, adică sinele în criză de încredere (nu mai este sigur unu de unu, Dumnezeu de Dumnezeu). Proiectul este criza (ca fiind superlativul absolut al stării de idealitate: starea de început a non-identificării şi, apoi, a non-identităţii).

Speranţa (/vs/ disperare) este rezultatul crizei. Atâta timp cât Demiurgul este în criză de identitate a sinelui, nu există delimitare (reală) între sacru şi profan: de aceea, nu este nimic miraculos cu adevărat, scandalos, ilogic etc., în pământul re-edenizat prin iubire, din finalul Luceafărului. Iar Luceafărul nu este diferit esenţial de cuplul hyperionizat: este diferit formal (cuplul hyperionizat: nu cerc de foc, dar cerc strâmt – şi, mereu, problema retranscenderii, a revizuirii şi refolosirii-reciclării divinului). Ea, la fel ca-n basme şi ca-n nunta alchimică, nu este altceva decât o “amorţire” în lumină a lui eu luna pentru soare. De aceea, Eros-ul eminescian este regăsire de sine şi se limitează la somn, atunci când cei doi sâmburi ai împlinirii Eului-Spirit se pregătesc pentru transsubstanţiere, pentru a trece în aurul sacru, în ipostaza ubicuă a divinităţii. Eros-ul eminescian este Ritual pe spirală, braţele şi buzele fiind şarpele cu două încolăciri, încolăciri prin care sinele trece în Sine sacru: infinit (“Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul… / Când sărutându-te mă-nclin / Tu iarăşi mă sărută”, între ei instaurându-se verticala-axă tensionată prin Eros – axis mundi: “Când faţa mea se pleacă-n jos, / În sus rămâi cu faţa, / Să ne privim nesăţios / Şi dulce toată viaţa…”)  –  cf. Figura 1.

                        sus-jos

 buze (oul creaţiei, brâncuşian)

                                                              braţe (oul creaţiei, dar şi trezirea

spiralei Şarpelui Kundalini,

                                Figura 1 .                             jos-sus                             la baza Fiinţei)

*

*                      *

Repaosul şi non-repaosul sunt puncte de vedere, nu sunt realităţi absolute. Nu sunt dimensiuni ale Spiritului, ci sunt doar aspecte ale eternei cunoaşteri şi re-cunoaşteri de sine ale Spiritului.

Puseul” Spiritului împinge haosul către cosmos, indiferenţa către trăsăturile chipului-lume.

Acest “puseu” iniţial şi iniţiatic, prin care se auto-portretizează Spiritul, ia, la Eminescu, alături de ipostazele eului (tu, el, ea)[2] şi pe acelea ale împăratului, magului, punctului de mişcare. Dar, foarte subtil, şi pe ale cântecului. Vom reveni, bineînţeles, asupra forţei orfice asupra reversibilităţii funcţionale a orfismului în poezia eminesciană.

***

 

ANALIZA POETICO-ARHETIPALĂ

Eugen Todoran[3] are dreptate (sub rezerva necesităţii unei formulări care să sublinieze organicitatea perfectă a împletirii mit-poezie), când afirmă că “pentru Eminescu, mitul intră în ţesătura poeziei”, dar nu putem subscrie decât pe jumătate la continuarea afirmaţiei sale: “mitul românesc (la Eminescu) poate fi privit metodologic, ca analiză a poeticului, printr-un dublu aspect: unul ca factor exterior al universului poetic, în raportul dintre mit şi istorie, şi altul ca factor interior în elaborarea gândirii poetice, în raportul dintre mit şi poezie”.

În primul rând, în cazul în care am prezumat deja că poezia eminesciană este un fapt esoteric, instituind Ritualul-Logos, spre spiritualizare – raportul dintre mit şi poezie nu poate fi, în viziunea noastră, decât unul de echivalenţă. Şi atunci, orice realitate care pare a fi istorică – în contextul poeziei eminesciene, transgresează la valoarea de realitate arhetipală. Deci, pentru a rămâne fideli crezului pe care ni l-am declarat dintru început, considerăm că, din cele citate mai sus din E. Tudoran, nu putem reţine (sub rezerva mai sus menţionată) decât prima secvenţă, şi anume că mitul românesc este “factor interior în elaborarea gândirii poetice”.

În acest sens, pentru a încerca să demonstrăm de ce a fost necesar să ne delimităm de concepţii de tipul celei aparţinând lui E. Todoran, am ales, spre analiză poetico-arhetipală, dintre creaţiile poetice eminesciene, câteva poeme esenţiale, în care poate fi urmărită infiltrarea Spiritului ca Logos (şi reciproc, destrămarea structurilor verbale, având drept consecinţă fenomenul supraverbal: Revelaţia Spiritului), ca traducere simultană în structuri de arhetipuri. Am încercat, astfel, să săvârşim un “cvasi-ritual”: o lectură de arhetipuri, ca lectură a traseului spiritualizării Logos-ului.

Este demn de respect efortul unor poeticieni scrupuloşi şi harnici, de tipul lui Ştefan Badea[4], care, însă, pe parcursul a 19 pagini tipărite, făcând o analiză poetică formală a poemului Singurătate, ajunge la concluzia derizorie şi tautologică : “elementele poeziei (…) nu au decât rostul de a motiva şi a susţine – mai ales – o stare sufletească, stare care este definită prin titlul poeziei”.

Poetica nu trebuie să rămână sau să devină un scop în sine, căci acest lucru o face contraproductivă. Poetica, după opinia noastră, e necesar să se instituie într-un intermediar operatoriu eficient, pentru a regăsi legătura dintre logos-ul-text şi dimensiunile profunde ale Logos-ului uman (Ritualul-Poezie); funcţia ritualică a acestuia din urmă trebuie folosită, într-o nouă etapă de iniţiere spirituală, pentru a se transgresa la Logos-ul Sacru*.

Analiza poetico-arhetipală îşi propune urmărirea, cât mai îndeaproape, a modului cum se organizează arhetipurile Logos-ului uman în Logos-ul-Ritual Poetic. Această observare a structurării Ritualului Poetic devine, ea însăşi, un cvasiritual paralel, a cărui finalitate principală va fi una similară celei a Logos-ului observat: finalitatea soteriologică** (adăugată aceleia de atenţionare asupra complexităţii procesului de dezintegrare a elementelor Logos-ului profan şi transgresarea lor în Logos-Ritual Poetic).

Chiar dacă realizarea finalităţii propuse de cvasiritualul hermeneutic nu este posibilă totdeauna, din raţiunile limitative (din punct de vedere al iniţierii spirituale) pe care le impune oricare text, care nu se poate constitui în ritual autentic (căci este oferit unui cititor nepregătit, sau, mai exact, pregătit pentru alt “ritual”, unul minor: “ritualul” explicativ-hermeneutic, cu efect preponderent în zona raţională a fiinţei), trebuie sugerate măcar, prin analiza poetico-arhetipală, dinamica semantică şi compatibilitatea semantică reciprocă (cu propensiuni spre o semantică a marilor comuniuni psihocosmice-cosmogonice) a marilor structuri ritualice ale Poeziei, ca integralitate a Logos-ului Sacru. Măcar şi prin realizarea acestei sugestii, prin care doar se mimează Ritualul – sunt “invitaţi” partenerii, angajaţi în “misteriul” Logos-ului, la comuniune spirituală. Este un început (şi nu unul dintre cele mai dezesperante) în demersul spre realizarea a) unei căi iniţiatice, b) stării de Eros agape, a Spiritului uman.

***

                                                                                            prof. dr. Adrian Botez


** Cf. G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, Minerva, Buc., 1985, I-7: “Cum orice gând omenesc adânc porneşte de la cauza primă, din cer (…), opera lui Eminescu izvorăşte şi ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învârtesc toate mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar (…)”.

[1] Vezi lucrarea de faţă, partea a III-a, Sămânţa Cain, p. 132.

[2] Cf. Mihai Şora, Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat, Cartea Românească, Buc., 1990.

[3] E. Todoran, M. Eminescu – Epopeea română, Junimea, Iaşi, 1981, p. 7.

[4] Şt. Badea, Singurătatea – de la variante la forma definitivă, în Caietele M. Eminescu (IV), Ed. Eminescu , Buc., 1977, p. 141.

* Cf. Addenda lucrării de faţă, p. 360.

** Idem, p. 355 şi următoarele.

Categorii:ESEU
%d blogeri au apreciat: