Prima pagină > ESEU > TRATAT DE POETICĂ. Serial de Adrian Botez. Secolul XX – PIPĂIREA ABSOLUTULUI

TRATAT DE POETICĂ. Serial de Adrian Botez. Secolul XX – PIPĂIREA ABSOLUTULUI


CRIZĂ ŞI EXALTARE; POETICA – PIPĂIRE A ABSOLUTULUI: SECOLUL XX

 

Acest veac XX s-a născut, firesc, sub semnul expresionismului, ca dorinţa disperată de a exploda spre Absolut. Absolutul este conştientizat ca unica alternativă a supremei confuzii şi a supremei mlaştini existenţiale. Criza spirituală, atingând faza paroxistică, sfârşitul de secol XX va sta sub semnul profesorului mut, din Scaunele  lui Ionesco, sau sub semnul terifiant şi extatic al ne-venitului Godot, al lui Becket.

Trebuia să se ajungă la faza aberantă a structuralismului de tip plett-ian mecanicismului impus Logos-ului – pentru ca poeticienii, dar şi lingvistiştii, esteticienii, să înceapă a fi încercaţi de fiorul mistic al eternităţii.

Revoluţia de concepţie pare a veni dinspre geniile lui Benedetto Croce (Estetica) şi Karl Vossler. Căci, iată ce afirma Karl Vossler, subscriind intuiţiilor lui Croce[1]: “Sunetele, cuvintele şi frazele (…) nu sunt literatură şi artă, dar în ele se ascunde un anumit impuls de a deveni în orice moment literatura şi artă, şi nu, de pildă, sub presiunea nevoii sau a unei constrângeri exterioare – ci în mod liber, ţâşnind din propria lor fire. În orice formă lingvistică, oricât de părăsită, de goală şi de moartă ar părea pe masa de laborator a gramaticianului – domneşte aceeaşi modalitate, spirituală ce a izvorât din Iliada, Divina Comedie, Hamlet, Faust şi din toate cântecele populare din lume: imaginaţia omenească (modalitatea spiritual-vorbitoare)”.

Iată, foarte clar exprimată, intuiţia Logos-ului pur, disimulat în spatele proliferatului Logos decrepit, istoricizat. Logos-ul pur este Logos-ul divin potenţial, adevăratul Logos, care nu aşteaptă decât efortul iniţiatic al Poetului sau Cititorului, al Omului, pentru a se descătuşa, cum spune Vossler, ca energie poetică a limbii.

Datorită lui Vossler, se produce distrugerea barierelor artificiale dintre compartimentul istoric şi compartimentul sacru al Spiritului Uman: limba devine identică cu poezia, cu arta, deci Vossler are curajul să dau valul gramaticienilor pendanţi la o parte, revelând Logos-ul Unic şi Plenar.

Din acest moment, tot ce vor spune frumos şi adevărat-intuitiv poeticienii secolului XX nu vor mai fi decât variaţiuni pe aceeaşi temă.

Iată-l pe Maurice Blanchot, dezvăluind faptul că limba nu este decât faza eschatologică a fiinţei, aşteptând reînvierea, este o stare de ideal idolatrie faţă de prejudecăţi, deci o stare de autoblocaj al Fiinţei, prin convenţionalizarea forţată, sinucigaşă, a Logos-ului; singura şansă o oferă re-vederea Logos-ului sub semnul noii construcţii, de dincolo de ultima şi paroxistica criză: transcendentalizarea Logos-ului, ca autodepăşire a fiinţei, în Spirit. Golul, neantul, spaima faţă de neant, faţă de “gradul zero al scriiturii” – nu sunt decât treapta iniţiatică spre descătuşarea divinului din Om şi din Logos[2]: “Scriitorii se separă între ei nu numai prin diviziunea asupra lumii, prin trăsăturile limbajului, capriciile talentului sau experienţele lor particulare: de îndată ce literatura li se arată ca un mediu în care totul se transformă (şi se înfrumuseţează), de îndată ce îşi dau seama că acest aer nu este vidul, că această claritate nu luminează numai, ci deformează, învăluind obiectele într-o lumină convenţională, de îndată ce presimt că scriitura literară – genurile, semnele, folosirea trecutului simplu şi a persoanei a 3-a – nu este o simplă formă transparentă, ci o lume aparte unde domnesc idoli, unde dormitează prejudecăţile şi trăiesc, invizibile, puterile ce alterează totul, fiecare dintre ei simte nevoia să încerce a se elibera de această lume şi tentaţia de a nimici spre a o construi din nou, pură de orice folosinţă anterioară, sau, mai mult încă, de a lăsa locul gol. A scrie fără “scriitură”, a duce literatura către acel punct de absenţă unde dispare, unde nu mai avem a ne teme de secretele ei care sunt minciuni, iată ce înseamnă “gradul zero al scriiturii”, neutralitatea pe care orice scriitor o caută deliberat sau fără să-şi dea seama, şi care, pe unii, îi duce către tăcere”.

Blanchot pipăie, înfiorat, absolutul. Dincolo de efervescenţa disperată a “semnelor”, a Multuplului, vede, extaziat şi terorizat, Tăcerea.

Gramatica este starea de pedanterie comodă a Fiinţei. Cu cât omul e mai viguros formal, cu atât este, de fapt, mai apatic, mai puţin viu, mai departe de şansa Revelaţiei.

Damaso Alonso îşi dă seama de eroarea fatală, dar perpetuată cu obstinaţie de secolul XX, a lui Ferdinand de Saussure, care desparte semnul de obiect şi desparte forma-semnificant de conţinutul semnificat.  Criza Fiinţei, supusă de Saussure dublei despicări, construcţie de metereze, care înstrăinează Fiinţa-Spirit , de Logos – este sesizată de poetul şi peoticianul spaniol, care propune un dinamism al recuperării Logos-ului, prin dezactivarea aparenţelor şi activarea esenţelor Logos-ului (atrăgând Logos-ul dinspre decrepitudine spre Poezia-stare de graţie), activitate care pune serios sub semnul întrebării atât teza arbitrarietăţii-convenţionalităţii semnului (şi, deci, a limbii), cât şi concepţia europocentristă, conform căreia, între obiect şi reprezentare, s-ar interpune “strigoiul răzbunător” al semnului, împiedicând nuntirea originară a Spiritului cu lumea-cosmos. Damaso Alonso foloseşte, pentru energiile lui Unu-recuperator şi, respectiv, ale Multiplului-expresiv, purces dintre Unu, noţiunile de: formă internă, respectiv, formă externă. Stilistica şi Poetica se confundă, din momentul în care, relevantă şi esenţială, rămâne doar tensiunea creată dinspre interiorul mistic al Logos-ului (“semnificat” spre exteriorul-multiplicitatea expresivă (“semnificant”), formală. Stilistica şi Poetica, reunite, se pot considera, astfel, teologie a Logos-ului, demersul de a reface cercul lumii originare, trecând, cu perimetrul cercului, prin toate formele expresive-forme multiple[3]: “Studiile în perspectiva <<formei interne>> (…) sunt cu mult mai dificile: e vorba, în ele, de a vedea modul cum afectivitatea, gândirea şi voinţa – creatoare – se polarizează către o modelare, asemeni materiei, încă amorfe, care îşi caută tiparul”.

Plăsmuirea semnificatului (dinspre latenţa formei interne) este iniţierea spre Revelaţia-Unu.

Din acest moment, considerarea poeziei ca limbaj lingvistic deviat devine o forţare a naturii. Gérard Genette subliniază, metaforic, şi tocmai de aceea concludent, că poezia reprezintă aprofundare, ca avertisment adresat oricărui limbaj al succesiunilor şi ca uitare-fixare în transa revelatorie a unui alt tărâm, a unei stări de graţie, aflată în afara oricărei succesiuni, în afara istoricităţii raţionale – aflată în ekstasis-ul – vrajă, prin care fiinţa se reorganizează în Logos-Originar[4]: “Poezia (…) se retrage din limbajul comun prin interiorul acestuia (…) transformă gramatica (…) într-un fel de vrăjitorie evocatoare: cuvintele reînvie în carne şi oase (…) despre limbajul poetic, limbajul în stare poetică, starea poetică a limbajului, vom spune (…) că este limbajul în stare de vis (…) iluzii, vis utopie necesară şi absurdă a unui limbaj fără deviere, fără vreun hiatus – fără defect”.

De fapt, un limbaj fără cuvinte, limbaj fără limbă. Uitare în vis şi iluminare prin vis. Starea adevăratei vieţi a Fiinţei-Spirit, prin paroxistica activitate a Logos-ului (acţiunea paroxistică va conduce la nemişcarea extatică).

Puternica personalitate şi geniul celor de mai sus (Vossler, Croce, Damaso Alonso, Genette) au zguduit serios încrederea în structuralismul mutilator al vieţii-Logos. Dintre structuralişti, în urma crizei de încredere, s-a separat grâul de neghină, au apărut marii “pocăiţi-filozofi”: Roland Barthes, Jaques Derrida. Singuraticii şi măreţii orbi, care pipăie asiduu, însă, rădăcinile sănătoase ale Fiinţei-Logos. Setea de originar, de primordialitate este evidentă la Derrida, atunci când acesta promovează termenii de urmă (“trace”), de arhi-scriere, de diferanţă (“différance”)[5]. Iată-l pe Derrida rătăcind pe la limitele Absolutului, aducând Poetica în câmpul celei mai pure şi mai fascinante metafizici, lucru care oferă o strălucire aproape tragică acestui vestitor al amurgului ineluctibil al structuralismului formalizant: “Ea (urma) nu depinde de nici o plenitudine sensibilă, audibilă sau vizibilă, fonică sau grafică. Ea este, dimpotrivă, condiţia acesteia. Deşi ea nu există, deşi ea nu este niciodată o fiinţare prezentă în afara oricărei plenitudini, posibilitatea ei este anterioară de drept a tot ceea ce se cheamă semn (at/snt, conţinut/expresie etc.), concept sau apariţie, motrice sau sensibilă (…) Această différance (…) întemeiază opoziţia metafizică între sensibil şi inteligibil, între ant şi spirituale, expresie/conţinut etc. (…) la différance este, deci, formarea formei (…)[6] Urma este într-adevăr originea absolută a sensului în general (…), Urma este la différance care deschide apariţia şi semnificaţia. Urma nu e mai mult ideală decât reală, inteligibilă decât sensibilă, semnificaţie transparentă decât energie opacă şi nici un concept al metafizicii nu se poate descrie…”

Lui Derrida nu-i lipseşte decât terminologia lui Meister Eckhart pentru a situa urma la limita dintre Gott şi Gottheit (Dumnezeu şi deitate, principiul activ-expresiv şi matrice extatică). O ultimă învolburare de orgoliu îi “blochează” memoria lui Derrida, refuzându-şi să se revendice de la concepţiile despre Logos din Evul Mediu. “Différance”: alt nume al morţii, istorică metonimie în care Dumnezeu – numele inhibă moartea.”[7]

Umbra unui alt poet sumbru al sfârşitului structuralismului se profilează, masivă, la orizontul sfârşitului de veac XX: umbra lui Roland Barthes[8] “Literatura devine Utopia limbajului – gradul Zero al scriiturii (…) Întreaga strădanie a lui Mallarmé s-a îndreptat spre o distrugere a limbajului, iar Literatura nu este decât cadavrul acesteia (…). Mitul este o rotire justificată excesiv: “principiul mitului: transformarea istoriei în natură.”

Este evidentă nostalgia acestor corifei ai religiei poststructuraliste după originaritate: tânjesc după stare mistică a Logos-ului, consolându-se cu cvasievidenţa mitică. Sunt texte străbătute de intuiţii cristice: necesitatea sacrificiului limbajului, care să preia asupra sa toate păcatele fiinţei istorice – pentru a se vesti resurecţia triumfală a Logos-ului Primordial; necesitatea eludării istoriei-limbă, în favoarea compactului Unu-Revelat (“natura” este sinonimul stării originare, pure, a Spiritului) etc.

De acum încolo, trebuie aşteptată acceptarea, resemnarea Fiinţei istorice, în faţa adevărurilor fundamentale, cu care trebuie să se obişnuiască şi în numele cărora să retransceadă la Logos. Prin cele mai intime fibre ale ei – spre contopirea cu Absolutul-Dincolo – contopire care necesită o prealabilă stare iniţiatică, stare testamentară. Sau, în termenii lui Jacques Derrida: “Orice grafem este de esenţă testamentară.” Când eschatologul obligă manierismul artificial-analitic să se plece, nu este departe Adevărul. Catastrofa mântuitoare, prin care Fiinţa istorică se va regăsi ca Fiinţa-Logos Divin, Sine Absolut.

ADRIAN BOTEZ

 

 

 


[1] Karl Vossler, Din lumea romantică, Ed. Univers, Buc., 1986, p. 17.

[2] R. Blanchot, Spaţiul literar, ed. Univers, Buc., 1980, p. 284.

[3] D. Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977, p. 21.

[4] G. Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978, p. 239.

[5] Pentru o teorie a textului (antologie), Univers, Buc., 1988, p. 78.

[6] Idem, p. 106.

[7] Idem, p. 115: “Logos ca sublimare a urmei este teologic”.

[8] R. Barthes, Romanul scriiturii, Univers, Buc., 1987, p. 52-67.

Categorii:ESEU
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: