Prima pagină > CRONICĂ > POEŢI DIN JUDEŢUL HUNEDOARA: EUGEN EVU VĂZUT DE LA NEW YORK DE Theodor Damian – Amintirile care vin încet dar sigur plus Apa Sargeţiei…

POEŢI DIN JUDEŢUL HUNEDOARA: EUGEN EVU VĂZUT DE LA NEW YORK DE Theodor Damian – Amintirile care vin încet dar sigur plus Apa Sargeţiei…


Cronica literară

Theodor DAMIAN

 

Amintiri care vor fi,  Memories to come

                              de Eugen Evu

                                     Editura Eikon

English version by M.M. Petrescu

 

Poetul la amvonul templului interior

 

Ca un fel de răzvrătit împotriva (dez-)ordinii lumii, împotriva ordinii acesteia, ca un profet, ca un misionar, aşa scrie Eugen Evu. Când te lupţi cu realitatea prezentă înseamnă că ai de propus altceva, că ai descoperit sau ţi s-a descoperit o altă paradigmă şi că pe temelia acesteia, ca-ntr-o nouă viziune, porneşti la munca sisifică de reordonare a lumii.

       În această calitate Eugen Evu se urcă la amvonul templului interior (căci din templu, templaţie, contemplaţie, de acolo vine poezia) şi din acest locus mysticus, protejat şi expus în acelaşi timp, îşi rosteşte predica necesarmente moralizatoare, enunţă decaloguri şi admonestează cu candoare. Cine are urechi de auzit să audă. E greu de auzit-înţeles de la primul contact pentru că discursul său poetic este foarte adesea un şir de metafore împletite cu paradoxuri, de încântări şi descântări deodată. Te încântă cu noutatea pe care ţi-o vesteşte şi oferă şi te descântă (nu în sensul de descântec, vrajă, ci în sensul că te scoate din încântarea rutinei în care sălăşluiai şi în care te credeai asigurat fără să ştii că nu eşti) cu chemarea la schimbare de direcţie, de vedere, chiar de weltanschauung, deci la convertire.

       Poezia lui Evu e ca un vulcan, uneori, ce stă gata să explodeze; nu-l vezi dar simţi că vine şi se poate că o iei la fugă înfricoşat, nemaiascultând. Cândva, într-un târziu, îţi vei aminti de avertismentele date, de porunci şi de predici.

       Dacă va fi prea târziu sau nu, nu se spune aici…

Că poetul vorbeşte ca de la amvon, de la pupitru sau de la catedră, cum ziceam, se vede indirect, e ascuns în stil. Dar iată şi un exemplu de adresare directă, în sensul amintit, în poemul Veriga lipsă: „Doamnelor/ Domnilor/ Universul e sferic/ Sferici sâmburii/ Logosul/ Nu mai căutaţi/ veriga lipsă…”

       Una din marile teme morale ale cărţii este legată de reinventarea de sine prin dragostea de sine şi de aproapele, ca imperativ atotcuprinzător al vremii noastre. Dacă înveţi să iubeşti, înveţi să arzi, ne spune poetul. „Reînvaţă să te iubeşti” citim în Postludium. Adică învaţă să arzi şi mergi înainte, ca-ntr-o continuă curgere, căci „totul arde, deci şi arderea curge”, dialoghează Evu cu Heraclit. Arzi şi mergi ca soldatul Fericitului Augustin, ca să-ţi întăreşti puterile şi să te purifici întru sfinţenia vieţii. Mergi şi arzi ca rugul aprins nemistuindu-se. Dar dacă reuşeşti să faci asta, nu te ascunde, ci arată lumii pentru ca „preaplinul tău să îmbie şi pe celălalt”, citim în acelaşi poem.

       Departe de a fi un mesager care şi-a uitat mesajul, Eugen Evu scrie cu putere pentru că are ceva de spus. Are de spus un univers şi un lucru. Poeziile din volum fac referire directă şi indirectă la viaţa de zi cu zi, şi mai ales la mentalităţi şi moduri de a fi hic et nunc, dar și la realităţi transcendente de care oamenii se ocupă mai puţin în alergarea lor saltimbancă, şi care sunt temelia modului autentic de a fi. De aceea poetul umblă prin cosmogonii uitate de toţi, prin primordial şi imemorial, în tendinţa sa constantă şi misiunea dificilă de a deschide drumuri noi în universul cunoaşterii. De aici foarte des jocul de cuvinte, disecarea acestora, explorarea şi interpretarea rădăcinilor lor, propuneri de combinaţii neaşteptate, ca şi cum răscolind dedesubturile facerii lumii poetul mai găseşte acolo elemente primordiale ce nu au mai fost folosite la facere, dar care odată descoperite, dau sensuri noi, un sens mai înalt lucrurilor din creaţie, din lume. Şi toată această muncă de săpător, de cioplitor în cuvânt, ne atrage atenţia poetul, este „Arta mea, labirintică, sublimând/ Muşcătura cunoaşterii” (Cunoaştere de noapte sau o semiotică a trans-memoriei).

       Aici avem de a face cu metafizica lui Eugen Evu. Aceasta începe de la esenţiala întrebare transcendentală: cine? (Stigma Invăţătorului) ca metafizică a noastră „cea de toate zilele,” şi merge până la conştientizarea că transcendentul e-n noi, în însuşi design-ul fiinţei, că suntem prin el şi întru el, cum citim în poemul Despre uman: „Şi în noi este drumul, harta stelară/ de foarte departe/ cartografiată…”).

       Există un filon interior, ascuns, dar uşor observabil la o lectură atentă, în poezia lui Eugen Evu. Acest filon, ca un fir roşu, e un fel de joacă cu meta, o joacă ce ia caracter misionar, în sensul scopului precis al poetului de a-l face pe cititor să aplece urechea şi ochiul spre frumuseţea şi şoapta interioară, spre sorbirea misterului: „Mergi pe drumul/ Din tine, te lasă/ Pe voioasele muzici/ În sus. Le auzi răsunând?/ Te întorci înspre casă/ Răsăritul surâde/ Fremătând în apus” (La 65 de ani).

       În acest context autorul îşi presară discursul poetic cu observaţii critice pertinente, provocând pe cititor la reflecţie şi introspecţie, ca atunci când, de exemplu, atrage atenţia asupra idolatrizării obiectului dorinţei: „Omul idolatrizează/ ceea ce suferă a nu avea” (O semiotică a psiho-celulelor Stem). Uneori, după ce citeşti astfel de observaţii te întrebi: de ce nu s-a spus acest lucru până acum? Sau nu s-a spus aşa.

       Un alt exemplu: „E adevărat/ una e ţara locuită/ de proprii ei cetăţeni/ şi cu totul alta este/ ţara ocupată/ de cetăţeni” (Agonica certitudine diferenţială), şi încă unul, în Poema de la Sarmisegetuza: „Totul nu curge, ci totul arde!” Iată un fel de quod erat demonstrandum al folosului capacităţii poetului de a intra în conversaţie cu filosofia în general, cu Heraclit Efeseanul în special, şi bineînţeles şi cu alţii. Aici, ca un fel de anti sau neo-heraclitian, Evu propune o schimbare conceptuală de viziune asupra lumii de înfricosătoare profunzime dar şi frumuseţe. Cu bogata sa imaginaţie, cu intuiţiile sale surprinzătoare, poetul purcede la marea muncă de re-numire a lumii, a lucrurilor, ca un nou Adam, de data asta însă părtaş cu Dumnezeu la înnoirea lumii. Evu face acest lucru cu toată seriozitatea, uneori cu ironie şi umor, dar de cele mai multe ori ca autorul Ecclesiastului care se aşează atât înlăuntrul lumii, cât şi în afara ei, pentru a privi la ea subiectiv şi obiectiv totodată, pentru ca apoi să formuleze spre învăţătură sentinţe sapienţiale. Iată câteva: „Răul îl învingi/ Făcând binele./ Uneori” (Sofism 1); „Cei care/ ard mult/ Mor mai mult./ Îşi mor moartea” (Etapele arderii); „Moartea geloasă pe înger” (La Apa Sargeţiei); „Lumina nu se ia, ci se dăruie” (Postludism); „Nimic mai trist/ ca un mormânt uitat./ Cuvânt căzut în moarte, ca păcat” (Epitaf); „Ceea ce crezi că eşti/ Vei fi” (Despre uman); „Ca viaţă până şi moartea/ Se repetă” (Arrière-garde; Gigachakre în migrare); „Munţii pe care am îndrăznit/ a-i urca/ Sunt în noi” (La 65 de ani).

       Reflecţia sapienţială izvorăşte uneori din contrastarea cu obişnuitul fapt care duce de multe ori la „găselniţe” surprinzătoare, fapt care te face să continui lectura cu interes, iar în final să realizezi că începi să-l cunoşti pe poet îndeajuns ca să ai încredere în intuiţiile, în mesajul, în discursul său dezinteresat. Mai ales când eşti pătruns şi de frumuseţi ca acestea: „Al meu timp/ este unul/ când prea în urmă/ când mult înainte/ Am dat sânge poeziei/ şi iată, îmi smulge inima./ Aud timpul/ care începe să ningă/ printre cuvinte…/ Dacă nu le voi trăda/ Mă vor ucide” (Vârsta); „Se-aud trosnind stelate punţi/ În craniul meu,/ precum în munţi” (Clima giganţilor).

       Şi dacă cineva îl vrea pe Eugen Evu în auto-definiţie, iată-l: „Poet amant al Armoniei contrariilor./ Spirit ce se agită. Curaj reînnoind vama/ Stării” (La Apa Sargeţiei).

Quod erat demonstrandum.

 

       Acest volum este însă bilingv. Traducerea în engleză este opera cunoscutei Muguraş Maria Petrescu, cea îndrăgostită de cuvânt şi de sens. Nu e uşor să traduci. Nu e uşor să traduci poezie. Nu e uşor să traduci poezia lui Evu; uneori e cumplit. Ca orice poet autentic, Eugen Evu este în nenumărate locuri intraductibil. Ce face atunci traducătorul? Se luptă, se chinuie, se roagă, intră în contemplaţie, cercetează, citeşte, reciteşte, discută cu autorul, negociază, disperă, renunţă, revine… evrika! Aceasta este Muguraş Maria Petrescu. Ea lucrează la o traducere cum faci o ţesătură, un goblin la gherghef; caută cu acul linia atent, cu răbdare, cu drag şi pasiune în acelaşi timp, ştiind că firul colorat va pune în nouă valoare conceptul artisic iniţial. Aşa se face că avem aici o traducere reuşită la un text dificil al unui poet nu mai puţin dificil şi reuşit.

New York

 

Categorii:CRONICĂ
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: