Arhiva

Archive for 30 mai 2012

SCRIITORI DIN JUDEŢUL HUNEDOARA: RADU IGNA, HAŢEG. Serial de Dumitru Hurubă


DUMITRU HURUBĂ

Scriitori din judeţul Hunedoara – Radu Igna, Haţeg

Provincialismul este nu atât o „durere” scriitoricească nevindecabilă, cât un sentiment de revoltă împotriva… centrului sau centrelor. Am mai spus şi scris: marii scriitori români, în majoritatea lor covârşitoare, nu s-au născut nici în Bucureşti, nici în Cluj, nici în Iaşi, Timişoara sau Craiova, ci în localităţi de cele mai multe ori fără

pretenţii hiperculturale. Provincia, aşadar, a dat ţării nume importante de scriitori, deşi în continuare persistă, alimentată prosteşte, psihoza că tot ce nu e bucureştean e provincial, deci… promiţător, dar să mai vedem… Partea tristă şi dăunătoare este că tocmai unii scriitori stabiliţi în importante centre culturale s-au schimbat rău de tot devenind mai „urbano-centrişti” decât născuţii acolo. Emancipare? Mai degrabă o ignoranţă vecină cu prostia. Printr-o reducţie semnificativă şi explicabilă, mă voi limita să spun că exact în acest câmp ideatic există şi scriitorii din judeţul Hunedoara, adică a fi puşi în situaţii frustrante, similare fiind în încă vreo treizeci şi ceva de judeţe.

Date bio-bibliografice: Radu Igna, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, s-a născut la data de 6 noiembrie 1934, în localitatea Glodghileşti, judeţul Hunedoara şi este absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti – este profesor de română şi engleză.

A debutat cu proză scurtă, intitulată Cum să vă spun…, în revista Orizont din Timişoara, în anul 1986, cu o prezentare a lui Ion Arieşanu, redactor şef al publicaţiei. Editorial, a debutat, însă, după 1989, cărţile sale bucurându-se de o bună primire atât din partea cititorilor, cât şi a comentatorilor. După debutul cu volumul de proză scurtă Armonia snack-bar, Ed. Corvin, 2000, au urmat, în ordine: romanul Vâltoarea, Ed. Corvin, 2001, Cultură şi civilizaţie suedeză, Note de călătorie, Ed. SigNata,  2002, miniromanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu, Ed. Modus P.H., 2003, Valea proscrişilor (roman), Ed. Călăuza v.b., 2004, Lazăr nu mai vine (proză scurtă), Ed. Călăuza v.b., 2005, Condamnat (roman), Ed. De Vest, Vocaţia culturală a Haţegului (eseuri), Ed. Gligor Haşa, 2009, ediţia a II-a, 2010, Istanbul, un oraş pe două continente (note de călătorie), Ed. David Press print, 2011.

Premii importante: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, pe anul 2004, Premiul Opera Omnia, Filiala Alba-Hunedoara; Premiul Revistei Discobolul, Diploma de Onoare a Consiliului Judeţean Hunedoara (2010); Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg (2004).

Referinţe critice. În publicaţiile: Orizont, Opinii culturale, Arhipelag, Provincia Corvina, Vatra, Sinteze prahovene, Ardealul literar, Origini (SUA), Reflex, Euphorion, Discobolul, Semne… Ajuns la maturitate artistică, la o exprimare epică în buna tradiţie ardelenească, în care se pot recunoaşte reminiscenţe din Pavel Dan, Agârbiceanu, sau Ioan Slavici, Radu Igna a demonstrat că este ceea ce se cheamă un prozator de forţă tocmai prin individualitatea sa. Personajele cărţilor sale, având un ce care-l particularizează auctorial, sunt construite în aşa fel încât simpla lor prezenţă creează o atmosferă plină de dinamism. Sintetizând, aş spune că Radu Igna este, la ora actuală, unul dintre prozatorii importanţi şi serioşi din literatura contemporană, fără a recurge la imagini sau situaţii de efect. Deşi, aşa cum rezultă şi din scurta prezentare, el a debutat editorial târziu, în doar câţiva ani, printr-o perseverenţă şi o putere de muncă impresionante, s-a dovedit a fi unul dintre prozatorii care au reuşit să capteze atenţia în sens pozitiv fără să epateze prin ceva anume. În proza scurtă – schiţe, povestiri, nuvele, sau de întindere, romane, Radu Igna şi-a demonstrat nu doar harul de foarte bun narator, ci şi de respect, responsabilitate şi dragoste pentru actul de creaţie. Înzestrat cu un impresionant simţ de receptare a realului, el observă, acumulează şi, după prelucrarea în laboratorul eului său artistic, repune în circulaţie produsul/creaţia fără ca aceasta să-şi fi pierdut din valoarea mesajului iniţial. Acum, despre Radu Igna se poate spune că este un scriitor format şi că, ajuns la maturitate creativ-artistică şi în deplină cunoştinţă de cauză, el comunică cititorului mesajul său scriitoricesc şi uman pe coordonatele valorice ale textelor sale. Iată motivul pentru care se cuvine să ne oprim puţin asupra operei al cărui semnatar este, ceea ce încerc să şi fac în cele ce urmă.

Cu ceva ani în urmă, proza hunedoreană şi-a rotunjit zestrea cu un excelent volum de proză scurtă. De fapt, este vorba despre un debut editorial pe nedrept întârziat, întârziere de care se face vinovat autorul însuşi – sclav al unei autoexigenţe exasperante, lipsită de suportul logic şi, pentru mine cel puţin, imposibil de explicat.

Pentru că îl cunosc pe Radu Igna de nu ştiu câţi ani ca fiind un suferind de boala modestiei cronice de care n-a reuşit sau, poate, nici nu a vrut să se vindece, cartea a văzut lumina tiparului de-abia când, în mod firesc, autorul ar fi trebuit să se afle la al… multelea volum. Merita, dacă ţinem seama că, în urmă cu destui ani, Ion Arieşanu, redactor-şef pe-atunci al revistei Orizont din Timişoara, nota: „Există multă concentrare, ironie şi savoare în aceste schiţe ale profesorului Radu Igna (…)”(Orizont, nr. 10/1986). Însă, pentru că există nişte legi pe care nu le înţelegem totdeauna, dar pe care le acceptăm, uneori cu… scrâşniri de dinţi şi cărora ne supunem până la urmă cu docilitate chiar, să dăm din nou vina pe ele cu bucuria că avem acum de citit un volum de proză scurtă în care talentul de narator al lui Radu Igna ni se relevă cu prisosinţă.

De aceea, şi la sfârşitul lecturii, socot că Armonia snack-bar, volum reeditat la Editura Agerpress, Buc., 2008, este una dintre cărţile care demonstrează prin forţă şi dinamism, acurateţea stilului şi expresivitatea textului, o maturitate artistică pritocită de-a lungul anilor cu o nemiloasă, dar benefică perseverenţă. Rezultatul – paginile acestei cărţi.

Parafrazând, dar şi forţând lucrurile, aş aduce în atenţie un aspect inedit şi anume: proza lui Radu Igna se află aproape mereu între Scylla tradiţionalismului de sorginte ardelenească şi Caribda noului modernism la care trebuie să se alinieze proza românească scăpată în ultimele vreo două decenii din ghearele realismului socialist. ªi nu e simplu deloc să faci o echilibristică rezonabilă între aceste două curente, dar în acest spaţiu de idei şi deviind doar un pic de la subiect pentru a fi mai explicit, să ne amintim de mult-fredonata mentalitate de care, din păcate, prea puţini reuşesc să se debaraseze… Din acest punct de vedere, reuşita prozatorului nostru este cu atât mai memorabilă şi mai Nu ţin neapărat să extrapolez, dar nici nu pot face abstracţie de faptul că, în peisajul literar hunedorean, multă vreme Radu Igna nu s-a făcut remarcat decât prin apariţii sporadice în publicaţii de gen. Poate că unul dintre motive să fi fost că, proza sa, prin excelenţă de sorginte ardelenească, nu consuna decât vag cu canoanele dorite sau chiar impuse de ideologia sistemului dictatorial antedecembrist.

El însuşi un răzvrătit cu răbufniri recalcitrante, Radu Igna nu se străduia îndeajuns pentru a crea personaje cu o psihologie… liniştit-docilă, ci, mai degrabă, subjugate unui crez ieşit din matca preafericirii socialiste. Dovada acestei realităţi este şi romanul Valea proscrişilor, n.d.h., doar aparent păstrându-se în nota unei scrieri „cuminţi”, a unei cronici a evenimentelor în mijlocul cărora personajele suportă, existenţial vorbind, umilirea până la degradare a „celui mai de preţ capital”, cum era catalogat frumos, dar numai teoretic, omul, în „epoca de aur”.

Am mai spus-o şi o voi spune ori de câte ori va fi cazul: Radu Igna este un excelent povestitor, unul dintre aceia care, nu numai că acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în scenă” a întregului spectacol. Valea proscrişilor, Editura Călăuza, 2004, este şi locul/localitatea unde, oarecum sadovenian vorbind, „nu se întâmplă nimic”, valea unde hălăduieşte populaţia unei localităţi în care existenţa este compusă din insignifienţe umane şi chiar animale – aşa ne-o prezintă autorul la nivel de an 2004. Din tren, din autobuz sau din goana autoturismului, totul pare liniştit, vetust, primitiv, plictisitor, doar peisajul mai reuşind să salveze câte ceva. Eroare! În localitatea Valea, destinele oamenilor şi trăirile lor nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din alte părţi de lume; aici se petrec drame sociale, iubiri, invidii, promovări în funcţii, imoralităţi, mai mult sau mai puţin interesante sau importante, dar purtând, de fiecare dată, în fiecare caz, amprenta senzaţionalului.

Într-o comunitate mică, toată lumea ştie totul despre toată lumea. Personajele romanului participă rareori pasive la evenimente, în realitate ele implicându-se, deseori profund şi interesat, în viaţa cotidiană. Este scara redusă a societăţii, reprezentarea unui domeniu – învăţământul – cât de cât pe alte coordonate decât cele oficiale, pe care se zbat permanent să le impună atât judeţul, inspectoratul de învăţământ, cât şi la nivel de localitate pe linie politico-administrativă. De fapt, mai clar spus, totuşi lumea din Vale gravitează, prin forţa împrejurărilor, în jurul unui nucleu: organizaţie-de-partid-şcoală-administraţie…

Din acest „trio” autorul a extras ca fiind, totuşi, punctul forte, şcoala. Ei, dascălii, cu toate avatarurile cărora sunt obligaţi să le facă faţă, sunt cei consideraţi, mai cu voie, mai cu „scrâşniri de dinţi”, minţile luminate ale comunităţii. Dascălul continua, încă, să se bucure de un statut special, un statut tot mai greu suportat de reprezentanţii partidului promovaţi din rândul clasei muncitoare şi a unei categorii de ţărani cu origine sănătoasă, dar cu un nivel de cultură amărât. Direct sau indirect, aceste două forţe se vor confrunta şi înfrunta cam pe tot parcursul romanului. În paranteză fie spus, dar foarte important: să avem în vedere că romanul a fost scris, în primă formă, în anul 1970, chiar dacă el a fost rescris în anul 2003, dar fără a i se diminua cu nimic valoarea din punct de vedere al laturii social-istorice şi chiar politice a momentului.

Fiindcă în acel timp nimic nu se petrecea fără ştirea şi aprobarea partidului. Din acest punct de vedere, romanul este un ghid-document oglindind cu fidelitate realitatea unor vremuri pe care e bine să le cunoască generaţiile nu din amintiri pătimaşe, ci din descrieri obiective, detaşate, sincere şi cu redarea realităţilor în toată… splendoarea lor. Ceea ce şi face Radu Igna în romanul său.

Scris la persoana întâi, ceea ce îi conferă un grad de credibilitate superior, tocmai pentru că implicarea autorului este marcată de o anume responsabilitate faţă de sine şi faţă de cititor, romanul este, fără îndoială, o minifrescă foarte bine circumscrisă în peisajul istorico-literar şi demograficogeografic ardelenesc. Personajele sunt creionate cu grijă şi cu reliefarea individualităţii fiecăruia tocmai pentru a corespunde, pentru a fi integrate perfect într-un sistem-schelet, în primul rând social, construit de romancier cu migală şi cu numeroase detalii. Astfel, fără prea multă vorbărie – lucru care ţine deja de personalitatea scriitoricească a lui Radu Igna – încă de la primele pagini intră în scenă prezenţe care vor juca roluri mai mult sau mai puţin importante, dar necesare, în economia romanului: podul de lemn din inima satului, Moskviciul – autoturismul autorului, cu rol bine determinat între eroii cărţii!, beţivul Tire, viitorii colegi cărora autorul, abia sosit în sat, este prezentat de directorul şcolii, Gorun, într-un mod oarecum hilar, dar simpatic: „-Dumnealui e ăla nou. Are şi maşină. Pofteşte în cancelarie.” Înţelegem, deci, că este vorba despre un dascăl nou care, noutate de senzaţie, „are şi maşină”, fapt care-i asigură imediat o poziţie cât de cât aparte… Aş fi putut spune privilegiată, însă, datorită conformismului noului sosit, pe parcurs se va dovedi că nu era deloc aşa… Venit din Capitală, Cristian ªtefănescu, autorul, face cunoştinţă cu o lume, de această dată fiind vorba despre cancelarie, pe care, cu o ironie abia perceptibilă, o descrie în felul următor: „Intrarăm într-o încăpere dreptunghiulară în care fuzionau diverse atribute ale existenţei: un birou vechi cu furnirul scorojit, plin de dosare şi hârtii, câteva scaune, un pat şi soba deasupra căreia atârnau câteva ustensile de gătit.”

Privelişte aproape kafkiană.

De altfel, există nu foarte puţine locuri în roman unde, voit sau nu, autorul a creat atmosferă, situaţii sau momente amintindu-ni-l pe celebrul autor al „Procesului” şi, mai ales, cu atmosfera din romanul „Castelul” al aceluiaşi… Respectiva încăpere are un rol extrem de important în roman, fiindcă acolo nu numai că se desfăşoară „vârful” activităţii didactice, ci şi pentru că ea, printre altele – chestiune la fel de importantă şi de incitantă – constituie un eficient stimulent… gastronomic: „Uşa cancelariei era larg deschisă, notează autorul, şi venea de acolo un apetisant miros de friptură abia scoasă din cuptor.” În astfel de condiţii, dăscălimea participa desigur cu plăcere la activităţile profesorale… Apoi: aş fi nedrept dacă aş scoate din context unul dintre personajele pitoreşti ale cărţii: bucătăreasa Koty Neny, unguroaica posesoare a unui limbaj amintind de nemţoaica „fraila” din bine cunoscuta piesă „Gaiţele” a lui Kiriţescu.

Peisajul uman este populat de inşi care reprezintă la scară redusă, cum spuneam ceva mai înainte, absolut toate categoriile sociale: administratorul Aron, pedantul profesor Artimon, sau multifuncţionalul „profesor de muzică-limbi străine-şi-agricultură”, precum şi, de la sine înţeles, secretarul organizaţiei de partid, preşedintele consiliului popular (primarul) ş.a. În contextul general, nu se poate trece cu vederea că autorul este… un maniac al ironiei fine, obligând mai toate „forţele romanului” să participe la spectacolul vieţii cotidian-rurale, totul subordonat şi plătitor de tribut frumuseţii, logicii şi extraordinarului spirit de observaţie al omului de la ţară. Iată descrierea sentimental-afectuoasă a plecării dintre cei vii a lui Gorun, fostul director al şcolii: „Am rămas aşadar eu şi doamna Koty, cea mai devotată colaboratoare a mea după întrevederea din primăvară, a treia zi de la plecarea lui Gorun în locul acela cu verdeaţă cerut şi pentru el de preoţi de la bunul Dumnezeu.” Însăşi viaţa personajului-autor este o permanentă motivaţie satirico-ironică, dar fiind vorba despre trăiri redate şi întrucâtva îndulcite cu un umor oglindind resemnarea „intelectualului venit la centru”, complăcându-se, nevoit totuşi, într-un proces de degradare cu momente de vârf – consumul de alcool. Eşafodajul unei existenţe mediocre – consecinţă a evadării relativ forţate de motive politicosocial- sentimentale, unele inventate, altele agresive – culminează cu un mariaj preluat/continuat socratic. Măriuţa, soţia sa, se dovedeşte a fi prototipul ţărăncii evoluate spre o posibilă emancipată mahalagioacă; aventura amoroasă cu doctoriţa Venera şi reîntâlnirea, fără cine ştie ce trăiri intime cu Fenela Sandu etc., fac parte din latura erotică a romanului, un erotism reţinut, respectabil şi redat ca atare, dar nu lipsit de acelaşi şarm narativ; pe de altă parte mi se pare normal şi aproape obligatoriu să menţionez un amănunt semnificativ: în câteva locuri, prezentarea/descrierea Veronei mi-a amintit de personajul Vera din „Cartea nunţii” a lui George Călinescu. De fapt, numele celor două femei-eroine au chiar un punct comun: Vera-Verona… „Marele conflict” al romanului „Valea proscrişilor” este pregătit insesizabil, pentru finalul scrierii, dar înscriindu-se perfect în politica de cadre a fostului PCR: după ce Cristian Ştefănescu s-a luptat, împreună cu Moskviciul său, să pună pe picioare noul local al şcolii, în funcţia de director al acesteia este numit de judeţ fostul lui coleg „de muzică-limbi străine-şiagricultură”, Coţolan Trandafir. Evident că tot ce făcuse Ştefănescu era nepotrivit, aşa că omul judeţului, activistul de partid atoateştiutor, trebuia să ocupe funcţia care, pe drept, după moartea directorului Gorun, i-ar fi revenit profesorului Cristian.

În consecinţă, dar cu umor şi ironie, autorul îşi aminteşte de un moment din timpul facultăţii: „şi a început să citească imitându-l pe un tip de la Marea Adunare Naţională: «se acordă prin decret special al fazanilor din camera şase, Căminul Brutus, numitului Ştefănescu Cristian, zis Cristi, pentru jertfire lamentabilă pe altarul iubirii, Ordinul Fazanul Emerit clasa întâi…». Istoria se repeta acum în localitatea Valea, doar că pe alte coordonate… Intenţionat nu m-am ocupat de detalii justificate privind titlul romanului, considerând textul de faţă o invitaţie la o lectură interesantă şi absolut deconectantă. Dar calităţile de prozator şi bun povestitor Radu Igna şi le ilustrează cu fiecare nouă apariţie editorială, iar romanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu, Editura Modus F.M. P.H., Reşiţa, 2003, constituie un argument de luat în seamă din acest punct de vedere. Adică domnia sa acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în scenă” a întregului spectacol conflictual-narativ.

Aşadar, după câteva volume publicate în ritm de „anul şi cartea”, în urmă cu câţiva ani Radu Igna era prezent în librării cu o nouă carte având un titlu-zeflemea, preluat din finalul fostelor şi stupidelor procese-verbale ale „ofiţerilor de serviciu” la telefon pe instituţie/întreprindere din vremea ceauşismului. De această dată, însă, „ofiţerul de serviciu”, Radu Igna, se foloseşte de acest mic truc doar pentru a demonstra că de fapt – sau cel puţin de această dată – lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Dimpotrivă. Ne aflăm în plină Revoluţie decembristă, iar personajele trăiesc din plin evenimentul, fiecare după mintea şi interesul propriu care „mână-n luptă” pentru a ieşi în faţă, pentru a ocupa funcţii în sistemul-nebuloasă care încerca să se creeze.

Autorul, acum, a devenit un expert în a-şi mânui personajele într-un scenariu prelucrat după natură şi adaptat situaţiei; totul este sub control şi, fără nicio exagerare, în carte este redată cu fidelitate, la scară redusă, evoluţia evenimentelor la nivel naţional (de Bucureşti). Într-un adevărat iureş (trăiri intime, discuţii, adunări, huiduieli, slogane, răzbunări, dezvăluiri, acuzaţii etc.) lumea transpusă cu talent şi forţă artistică în carte ne face părtaşi, printr-un mesaj ale cărui articulaţii consolidează poziţia unuia dintre cei mai înzestraţi prozatori contemporani. Naraţiunea la Radu Igna curge domol sau alert, condiţionată inteligent de procesul de preluare/instaurare a noii orânduiri; foşti activişti pecerişti participă la eveniment deveniţi brusc „duşmani înrăiţi” ai unui sistem pe care doar cu o zi-două înainte îl proslăviseră; şeful de post defilează – culmea batjocurii autorului! – în fruntea demonstranţilor pe care cu puţin înainte i-ar fi arestat fără să şovăie.

Poate că exagerez un pic, dar parcă aduce această scriere şi a… literatură de sertar, ceea ce nu e rău deloc. Dimpotrivă…

În ceea ce priveşte cea mai recentă apariţie editorială semnată de Radu Igna, romanul Condamnat, asupra căruia mă voi opri ceva mai mult şi care dă măsura deplină a maturizării artistice a autorului – acesta (autorul) ne reintroduce în universul scrierilor sale cu rădăcini puternic înfipte în tradiţionalismul literar ardelenesc. Pe de-o parte. Pe de altă parte, însă, aflat acum la a şaptea carte, el dezvoltă în cititor ideea că ştie să evadeze, atunci când instanţele exprimării epice o cer, spre un spaţiu ideatic amintindu-ne de zicerea balzaciană: „Opera de artă este înfricoşătoarea acumulare într-un spaţiu restrâns a unei întregi lumi de gânduri” (G.Poulet, Metamorfozele cercului, Ed. Univers, 1987.

Următorul element de care suntem obligaţi să ţinem seama imediat este arhicunoscutul şi importantul raport dintre emitentul operei literare şi destinatarul acesteia, în speţă cititorul. În acest context, trebuie să-i acordăm cuvenita importanţă şi raportului emitent-operă, datorită căruia opera literară ia forma concretă a unei bune comunicări privind mesajul literar-artistic.

Or, mesajul romanului cu titlu justificat în general bine de conţinut este cât se poate de limpede şi de semnificativ: cam toate personajele cărţii trăiesc încorsetate într-un existent de viaţă mai mult sau mai puţin stresant, iar încercările lor de a găsi o ieşire spre o lume, nu neapărat mai bună, dar alta, se soldează, aproape de regulă, cu eşecuri. De ce?, te întrebi în secunda următoare.

Răspunsul poate fi simplu, dar mai puţin satisfăcător, şi complex, cu nervuri terminale în tarele societăţii, atunci când nu ţinem seama neapărat de organizarea social-economică a acesteia. Dar mai mulţumitor. Cu alte cuvinte, se poate spune ceva mai explicativ: fenomenul este complicat şi cu ramificaţii ducând atât spre eul fiecăruia cât şi, cel mai grav, contextual vorbind, spre societate. Este îndeobşte acceptat faptul că societatea, la noi, dar şi aiurea, este cea care acţionează asupra individului prin tot felul de forme de dependenţă/constrângere începând de la… grădiniţă. Conştient de aceste adevăruri care se interpun şi se condiţionează, Radu Igna, metamorfozat din când în când într-o Ariadnă binevoitoare, se alătură personajelor sale în lupta lor cu ele însele şi cu ceilalţi, şi le construieşte, sau re-construieşte, cu grijă părintească aş zice, structuri psihice adecvate unei situaţii date în ideea de a le face să supravieţuiască rezonabil. Însă este greu, cel mai adesea imposibil, fiindcă la „ieşirea” din labirint nu se află ţinutul care să producă exclamaţia măcar cât de cât optimistă Et in Arcadia ego, ci societatea, socialistă sau post-decembristă, fiecare „de consum” în felul său, fiecare cu legile sale, nescrise, dar neiertătoare.

Nu e greu să înţelegem că, pentru fiecare participant la eşafodajul romanului, trecerea de la un sistem social-economic la altul nu este o povestioară ieftină, ci un test dur, o cursă cu nenumărate obstacole, drept urmare, mulţi dintre aceştia, fie abandonează de bună voie competiţia, fie acceptă compromisuri de stirpe machiavelică. Singur alteregoul autorului, Deleanu, personajul central al romanului, incitat frecvent de un alt personaj cu rost bine definit şi cu nume predestinat – Ovidiu Drumaru – se luptă cu angrenajul/societate, drept că şi el o face în mod clar donchihotesc, iar conştient de acest adevăr, nu o dată i se simte scepticismul în tonul vocii în conversaţiile cu ceilalţi. Desigur, ar fi total greşit, sau cel puţin inoportun, să abordăm analiza problematicilor puse în discuţie în roman de pe poziţia exclusivă a „nimic-nu-este-în-regulă”, fiindcă autorul, „sprijinit” de către o parte dintre personaje, aduce în discuţie o multitudine de aspecte ale vieţii social-politice şi economico-administrative, fără a neglija, să zicem, inclusiv partea erotică…

Se înţelege în acest fel că romanul e bine garnisit cu de toate, iar naraţiunea curge lin ca scriitură, dar profund neliniştită din punct de vedere ideatic. Revenind la ideea sugerată de titlu, iată un exemplu edificator: „Doamna redactor la care fu introdus, tipul clasic al funcţionarului-activist, îl luă la întrebări: în ce calitate «a intrat în instituţie»? De ce nu a venit autorul. (…) Trăim într-o ţară cu legi clare. Îi ceru datele personale…”. Acest interogatoriu, tipic societăţii antedecembriste, reprezentată de această dată de funcţionara zelos-cerberă şi marcată de importanţa funcţiei, este un argument în plus, şi aproape simbolic, aş spune, în ceea ce priveşte condamnarea la pierderea libertăţii şi, implicit, a identităţii individului. Însă acesta nu este decât un element, o rotiţă cu rostul şi funcţionarea angrenajului-societate, un soldăţel scos la înaintare în calitate de executant docil şi idiot al prevederilor unei ideologii în cadrul căreia, „cel mai de preţ capital – omul” este „despovărat” de propria-i personalitate şi transformat într-o marionetă a sistemului.

Exact acest lucru/adevăr vrea, şi în general reuşeşte bine, să-l scoată în evidenţă Radu Igna în romanul său, Condamnat. Dar trebuie să spun imediat că, la modul general vorbind, autorul îi atribuie scrierii sale o dublă semnificaţie, egală în ceea ce priveşte ponderea ei în economia cărţii: societatea la instanţă opresivă, ea însăşi în postură de condamnată fără şansă de recurs. Sentinţa definitivă se găseşte aproape în fiecare pagină a cărţii, autorul fiind în posesia unui rechizitoriu complet, cu dovezi redutabile şi infailibile, având de partea sa şi un arsenal întreg al expresiei epice.

Şi, prin extensia ideii de mai sus: Radu Igna se erijează, deliberat sau nu, într-un autor cu destule apucături intelectualiste, nu pentru a epata, ci pentru că necesităţile acţiunii scrierii o cer. Fie în naraţiunea/comentariu, fie în conversaţiile dintre personaje, întâlnim ici-colo, în doze bine distribuite,adevărate pledoarii determinate de o situaţie sau alta, prin aceasta autorul redefinindu-se ca un stăpân absolut, pregătit şi bine intenţionat de a ne demonstra forţa şi capacitatea sa auctorială. Quod erat demonstrandum… Dar, încă: roman de atmosferă, în care lumea fojgăie, se calcă pe picioare (la figurat vorbind), se zbate, se încruntă, se amuză (ceva mai puţin, totuşi), se încontrează pe te-miri-ce, într-un cuvânt, trăieşte, în această dezlănţuire de forţe, deci, Radu Igna ocupă, după cum treburile romanului şi obştei o cer, funcţia de regizor, scenarist, interpret, figurant, comentator, psiholog etc., etc., etc. şi o face bine, profesional şi cu indiscutabilă responsabilitate literar-artistică. Ar mai fi de semnalat un amănunt deja specific, sau grefat de-acum pe Radu Igna şi anume: umorul discret, ironia fină dincolo de care, însă, se simte satiricul punând într-o lumină grotescă ba un personaj, ba altul. În citatul următor, insectarul autorului este gata să primească un nou… locatar: „-S-a dus vremea acelui ruralism primitiv, începu utemistul Paraschiv, lumea asta a noastră a pornit pe un alt drum, unul al civilizaţiei avansate, al unei agriculturi moderne ce se înfăptuieşte cu paşi repezi, iar locuitorii satelor poartă astăzi altfel de încălţări.” Avem de-a face cu un reprezentant emblematic al tinerei generaţii socialiste, aflat sub efectul politicii „înţelepte” a PCR-ului de îndobitocire a tineretului şi nu numai. Am amintit puţin mai înainte şi revin: dincolo de povestirea molcom-ardelenească, Radu Igna recurge deseori la un fel de şiretlic al subtilului, al sarcasmului îmbogăţit cu o doză însemnată de persiflare, latură a scrisului său pe care o stăpâneşte foarte bine. De aceea, el nu îşi asumă pur şi simplu o anume responsabilitate, ci o redă filtrată printr-o logică exclusiv aparţinătoare lui. Una peste alta, nu cred că e deloc greşit dacă afirm că romanul Condamnat este, de fapt, un roman-cronică, cam cum se petrec lucrurile în cazul romanului Delirul, de Marin Preda, apropiere pe deplin justificată dacă situăm analiza pe anumite coordonate social-politice, istorice şi… geografice.

Cât de cât în altă ordine de idei, romanul lui Radu Igna este un mod de abordare foarte personal al realităţilor, dar şi al construcţiei epice pe scheletul montat printr-o organizare, nu spectaculoasă dar eficientă, a materialului uman care urma să se constituie în materie primă. De-aici nu mai este decât un pas până la a constata că multe personaje ale romanului ies, evadează – aşa cum am mai spus – din cercul existentului cotidian, îşi proiectează eul spre un anume viitor, chiar dacă el este aproape virtual, dar există! Dinspre el vine acea adiere de libertate, de conturare a personalităţii pe alte principii, cu alte şanse. Romancierul creează cadrul… Atât prin naraţiunea propriu-zisă (povestitul!), cât şi prin utilizarea dialogurilor ca formă de personalizare a eroilor cărţii.

Aflat la cea de-a şaptea apariţie editorială, Radu Igna este de-acum un prozator pentru care abordarea oricărei tematici, în oricare specie literară – roman, nuvelă, povestire, schiţă, nu constituie o mare problemă. Dovada? Drumul parcurs de la debut cu volumul de schiţe Armonia snack-bar (Ed.Corvin, 2000), până la romanul de faţă. Între timp autorul mai fiind prezent în librării cu volumele: Vâltoarea (roman, 2001); Cultură şi civilizaţie suedeză, note de călătorie (2002); Nimic deosebit în timpul serviciului meu, roman (2003); Valea proscrişilor, roman (2004); Lazăr nu mai vine, proză scurtă (2005)…Cititorul avizat nu poate să nu constate că Radu Igna şi-a însuşit politica unei exprimări literar-artistice care îl individualizează, dar îl şi circumscrie literaturii ardeleneşti şi, prin aceasta, celei naţional. Însă nu ar fi potrivit să închei aceste însemnări fără a mai menţiona un volum semnat de Igna: Cultură şi civilizaţie suedeză (note de călătorie), Editura Signata, Timişoara, 2002…Beneficiind de un teritoriu larg de manevră, datorat şi profesiunii, dar, în primul rând unei experienţe de viaţă cu detalii bine fixate în intimitatea sa de creator, Radu Igna ne oferă câteva minicronici-momente în care umorul mai mult negru şi ironia, rareori subtilă – deseori usturătoare –sunt la ele acasă. Personajele, de regulă într-un număr strict necesar, dar extrem de importante în economia prozelor, sunt subordonate unui… program de acţiune gândit de autor pentru o comunicare cât mai directă şi mai eficientă cu cititorul; ele pun în mişcare un angrenaj în care cam totul funcţionează foarte bine şi unde dialogurilor li s-a acordat un rol determinant în anumite momente ale scriiturii. Din acest motiv, dar şi din altele, lectura prozelor devine pasionantă. Aşa cum interesantă mi se pare şi abordarea unei tematici diferite – cazul cărţii de faţă.

Aici Radu Igna nu este un simplu fotograf al locurilor şi oamenilor, ci şi un foarte bun comentator; un reporter de tip…vechi ai cărui ochi văd detalii, al cărui suflet le înregistrează, a cărui minte le ordonează şi le metamorfozează în fraze trădând deseori prozatorul de talent.

Cu ajutorul său, contactul cu o lume care, pentru mulţi dintre noi – cred că pentru cei mai mulţi – este, în primul rând, fabuloasă, oamenii care o alcătuiesc sunt altfel decât noi sau restul europenilor; o ordine şi o disciplină, un bun simţ şi o asistenţă socială – toate foarte importante – lângă care, dacă mai adăugăm respectul faţă de valoare, faţă de cel mai de preţ capital, OMUL, avem imaginea unei societăţi care trezeşte invidia în oricare dintre noi. În această ordine de idei, mie personal mi se motivează cum, în copilărie, nu ştiu de unde şi cum, apăruse o legendă conform căreia Suedia era singura ţară din Europa şi din lume unde nu se fură.

Într-un fel, cartea lui Radu Igna confirmă legenda care, iată, este o realitate, şi mă bucur. Spre binele lui şi a cărţii, autorul nu foloseşte un limbaj sec-descriptiv, ci un stil care îl apropie de Geo Bogza sau Brunea-Fox şi care înlesneşte pătrunderea informaţiei, a mesajului cărţii, în general, în sufletul nostru.

În context, trebuie să spun că valoarea cărţii, cum probabil a şi preconizat autorul, este documentară, un documentar-sinteză care interesează. Valoarea cărţii o dau câteva elemente pe care autorul le-a exploatat inteligent datorită cărui fapt avem de „ascultat” (citit, evident) un ghid prin intermediul căruia ni se transmite cu eleganţă un mesaj interesant din respectiva ţară nordică de către un povestitor în cele mai multe pagini fermecător de-a dreptul… De fapt, nu e nicio noutate în ceea ce îl priveşte, apropo de legătura dintre el şi cititori… Am mai spus-o şi eu, au mai constatat-o şi alţii, eu doar o repet: Radu Igna este un excelent povestitor, unul dintre aceia care, nu numai că acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în scenă” a întregului spectacol.

Cultură şi civilizaţie suedeză este o mică enciclopedie, aproape un ghid atotcuprinzător gândindu-mă la un minim de informaţii care ni se pun la dispoziţie, cu scopul cunoaşterii unui stat, a unui popor. Autorul construieşte întregul eşafodaj al cărţii, în calitate de fin şi atent observator, ceea ce pricepem din carte a fi, al ceea ce îl înconjura. Detaliile cu care suntem asaltaţi, în sensul cel mai frumos şi binefăcător al cuvântului, fac parte deja din „patromoniul” exprimării literare a lui Radu Igna.

Argumentele vin de la sine: „Sala de clasă, spaţioasă, aproape pătrată, cu geamuri pe tot peretele exterior, are două intrări: una, din curte, ce dă într-un mic vestibul, pentru elevi, şi alta, în partea opusă, din coridor, pentru profesori. În timpul activităţilor uşile se încuie (…)” sau: „Poţi să faci tot ce doreşti, nimeni nu te opreşte, eşti un om liber, este alegerea ta, viaţa ta, faci cum crezi de cuviinţă. Dar să nu încalci legile, regulile stabilite de comunitate, să nu uiţi că pe lângă drepturi ai şi unele obligaţii.”

„Notele de călătorie” ale lui Radu Igna ne aduc la cunoştinţă, succint e drept, o lume a posibilului acolo şi a imposibilului la noi. Deocamdată. Cartea poate fi luată drept argument sau semnal de…alarmă pentru noi, pentru ceea ce ne dorim să fim…

Să luăm, deci, aminte!

Aşa cum, citindu-i cărţile, nu putem şi nu avem dreptul să nu „luăm aminte” că am parcurs paginile scrise de către un autor ale cărui reprezentări literar-artistice sunt şi vor rămâne ca puncte de reper pentru literatura din această parte de ţară.

Cel puţin!

Dumitru HURUBĂ

Sursa: Vox Libri, Deva. Biblioteca Judeţean „Ovid Densuşianu”.

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, literature
%d blogeri au apreciat: