Arhiva

Archive for 15 mai 2012

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Un cântec de iubire de la Magda Isanos… Serial de Maria- Daniela Pănăzan.


Maria-Daniela Pănăzan

Poezia religioasă românească. Eseu monografic

Editura Reîntregirea –  Alba – Iulia, 2006 

 

MAGDA ISANOS ŞI CÂNTECUL ŞOPTIT AL IUBIRII

 

Magda Isanos este o altă voce lirică de excepţie a liricii religioase româneşti. Deşi a trăit doar 28 de ani, ea a lăsat posterităţii o operă profund originală, marcată de sentimentul sfârşitului iminent al vieţuirii în această lume: „visând casa sufletului său, poeta se angajează într-o

transcendere finală, de un caracter mai puţin obişnuit.

Imaginea lumii, în care va continua „să fie” după epuizarea existenţei ei terestre, căreia îi dă viaţă prin imaginaţie, nu urmăreşte o exorcizare a morţii. (…) Ceea ce face ea nu este decât o prelungire a sufletului mioritic care îi este propriu.”133

Încă din primele versuri scrise de Magda Isanos, rostirea poetică se plasează într-o intensă căutare a luminii în care ea caută salvare. Nu neapărat salvare în sensul denotativ, ci însuşire a vieţii acesteia, a veşmântului luminii, spre a putea spune lumii toată cântarea pe care ar vrea s-o lase posterităţii. Cine va cânta este poema alternării lumină-întuneric, viaţă-moarte.

Conştientă de apropierea clipei plecării definitive, poeta constată:

„Lumină, lumină, din nou tu cazi

şi cântecul vieţii n-a răsunat.

Mereu cheltuindu-mă-n timpul bogat

eu sunt ca un cer printre brazi.

Trebuie să preamăresc ceva şi să mor.

Slavă pământului plin de morminte…

Trebuie să scriu cu puţine cuvinte

de ţarini şi oamenii lor.”

Întâlnirea cu Dumnezeu are loc, la Magda Isanos, în această prevestire a morţii. Deşi pare paradoxal, consider că e un privilegiu dumnezeiesc să ştii că vei muri în curând, astfel încât fiecare clipă să preţuiască cât o viaţă întreagă. Puţini oameni au timp să gândească clipa morţii, să se pregătească pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu. De aceea, întreaga operă poetică a Magdei Isanos este o rugăciune continuă, alcătuită din litanii, psalmi şi imnuri, toate pregătind-o pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, în viaţa aceasta iar apoi prin moarte. Înger din lumină este o rugă a sufletului convins că trebuie să mai trăiască pentru a se pregăti de plecarea definitivă. De aceea, îngerul devine purtător al mesajului omului care simte frică în faţa morţii, şi primeşte doleanţa acestuia de a se ruga în locu-i, pentru că numai îngerul bun poate să poarte sufletul în Lumină:

„Înger din lumină, roagă-te pentru mine,

ieşi din casa ta zidită-n rază

şi zi: „Doamne, mă rog pentru pâne,

pentru somn, şi linişte-n amiază.

Mânile mele grele nu se ridică.

Îngere, m-aş ruga şi mi-i frică;

însă tu cu aripa roagă-te tare şi zi:

„Să fie cu soare, să treacă repede ultima zi…”

Seninătatea în faţa morţii, bucuria clipei de viaţă pe care-o trăieşte ca pe o clipă de veşnicie, cu fericirea unui suflet de copil ce nu cunoaşte grija zilei de mâine, trăirea unui prezent etern al dimineţii vieţii, fac din poezia Mă scald în zi o adevărată capodoperă. Aşa cum spunea şi V. Voiculescu: „oricând gândeşti la Mine cu iubire/ Eşti o clipă din a doua Mea venire”, şi Magda Isanos pare fascinată de clipa de iubire care înveşniceşte viaţa omului, biruind gândul morţii definitive, pentru că, prin Învierea Lui, moartea a fost învinsă de Iisus Hristos. La Magda Isanos, Cartea-Poezie devine Bucuria tinereţii care nu cunoaşte sfârşit, amintind parcă de tema tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte:

„Mă scald în zi ca un copil în râu,

N-am ieri nici mâine, şi voiasă-n uliţi

privesc cum trece soarele cu suliţi,

şi mă gândesc la vară şi la grâu.

Voi scrie despre-acea necruţătoare

bucurie de-a fi tânăr sub soare;

cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă.

Tu sărută-mi cartea, dimineaţă…”

Niciunde în lirica religioasă nu apare atât de evident, ca în opera poetei, sentimentul iubirii faţă de toţi oamenii, o iubire care purifică şi înalţă sufletul omului, trecându-l dincolo de egoism, neputinţă, mândrie sau răutate. Trecerea în veşnicie nu are loc oricum, ci doar alături de Mântuitorul tuturor, care, în ciclul de poezii grupate sub titlul Spital, vine la patul celor suferinzi nu oricum, ci „răstignit şi-nviat”. El vine ca să dea Înviere:

„Doamne, şopti bătrâna,

mi-ai luat durerea cu mâna”.

Dar Iisus a mai stat şi-a zis:

„Uită acest vis”.

„Şi păcatele?-ntrebă ea mirată:

 „Nu ţi le-aminti niciodată”.

Aceste versuri din poezia Bătrâna amintesc despre iertarea păcatelor femeii păcatoase din Evanghelie, căreia Iisus Hristos i-a zis: „Femeie,iertate-ţi sunt ţie păcatele tale! Credinţa ta te-a mântuit!” (cf. Luca 7, 48-50)

Întreaga operă a Magdei Isanos, adunată modest în volumul postum intitulat Cântarea munţilor, seamănă cu o rugăciune a Sfântului Siluan care spune: „Când sufletul învaţă iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dumnezeu şi se roagă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să primească harul Duhului Sfânt”134.

Aşa este şi rugăciunea Magdei Isanos, chiar dacă influenţată de ororile celui de-al doilea război mondial. Rugăciunea izvorăşte dintr-o iubire adâncă pentru toţi oamenii şi dintre toţi oamenii.

Poeta se roagă şi cere imperativ iertare pentru toată ura care a cuprins omenirea de-a lungul vremilor creştine, când ar fi trebuit să fie Iubire:

„Aştept anul unu.

Anul păcii între popoare.

Ale istoriei mari abatoare

vor fi dărâmate.

Inima mea de pe-acuma murmură: „Frate,

iartă-mă pentru urile strămoşeşti,

şi-n numele suferinţelor omeneşti,

dă-mi mâna”.

Folosind o comparaţie dezvoltată şi o metaforă a tăcerii din ceilalţi, ca revers al cântecului din noi, poeta invocă iarăşi îngerul Luminii:

 „Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu

aşa arde sufletul meu.

Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;

Prieteni, nu-mi împletiţi cununi.

Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea.

Îi bănuiesc uneori puterea,

Însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit,

Îngerului lângă mine ivit”.

În acelaşi Cânt, Magda Isanos apare iarăşi ca un purtător de cuvânt al iubirii, al iubirii mesianice, vestitoare a mântuirii prin credinţă. Această iubire este atât de mare în concepţia poetei încât poate să recreeze lumea din temelii, să o dărâme şi s-o reclădească cu iubirea cea mântuitoare. Astfel, relaţia omului cu Dumnezeu se finalizează într-o întâlnire prin care Dumnezeu face posibilă iubirea pentru lumea întreagă, după care îşi lasă artistul creator din nou singur:

„Fă-mă să cânt despre oameni şi suferinţi…

şoptesc cu buzele reci-fierbinţi,

despre săraci, despre copii şi foame…

Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,

întrezăresc cuvintele de foc,

cu care-ar trebui să dărâm lumea şi s-o creez la loc.

Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu

de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.”

Poeta reia tema asumării absenţei iubirii din înaintaşii săi, din strămoşi. Adresându-se sincer şi smerit cu imperativul reflexiv Iartă-mă, frate, Magda Isanos are sentimentul că poate în acest fel să readucă pacea şi iubirea dintre oameni, că va veni o vreme mai bună:

„Iartă-mă pentru urile strămoşeşti.

Vrei peste sânge-n casă să păşeşti,

să-mpărţim prânzul sărac,

să vorbim despre noul veac

al dragostei dintre oameni?

Fratele meu, ce bine te-asameni

cu mine! Născuţi din pământ,

am fost purtaţi de-un potrivnic vânt

între drapele şi săbii.”

În poezia Am fost departe de oameni, poeta îşi reproşează că nu a sesizat dintru început prezenţa divinităţii care se făcea porumbel şi-i intra în casă. Fiind necesară purificarea prin suferinţă, însigurarea şi tristeţea oamenilor (aluzie la al doilea război mondial „care începea să secere vieţile nevinovate”), Magda Isanos găseşte în poezie „o nădejde-arzătoare” care

creştea în inima mea în fiece zi,/ o dată cu iubirea de oameni prin care/ puteam, în sfârşit, înţelege şi auzi...”

Poeta consideră că singura salvare a omului din faţa morţii neîndurătoare şi-a chinurilor nevinovaţilor pieriţi în război, este Iubirea. Ea se simte responsabilă pentru soarta lumii. În arta poetică, Din dragoste de oameni, descoperim misionarismul poetic la care aderă Magda Isanos, un alt fel de misionarism decât, de exemplu, la Goga. Magda Isanos nu face, prin poezie, misiune doar pentru propria-i patrie, ci pentru lumea întreagă. Semn al unei depline înţelegeri a Iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi şi faţă de toate făpturile. Poezia mesianică este simbolul luminii menite să vestească lumii Învierea şi

Viaţa:

„Din dragostea de oameni neînvinsă,

am scris aceste poeme.

Cetitorule, nu te teme,

dacă ţi-i inima faclă stinsă.

N-or s-o învie vorbe-nflăcărate,

dar sunt şi alţii care-au murit,

pentru lumină, pentru dreptate.

Lor li se-nchină gândul meu smerit”.

O altă capodoperă a artei lui Isanos este poezia intitulată Dumnezeu. Pornind de la ideea biblică conform căreia Dumnezeu este impresionat de bănuţul văduvei şi nu de prisosul celor îmbogăţiţi, poeta îşi imaginează un scenariu poetic excepţional. Se făcea că în timp ce „oamenii bogaţi au făcut icoane,/catapitezme-aurite şi strane/ însă Dumnezeu n-a venit/în locul astfel îngrădit.”, iar „bogaţii stăteau groşi,împovăraţi/ şi se uitau la sfinţii frumoşi îmbrăcaţi”, în vremea asta Dumnezeu găseşte de cuviinţă să poposească acolo unde nu este bogăţie materială, ci bogăţie spirituală. Acolo unde copacii înfloresc atât de frumos, unde câmpia este înverzită şi floarea de finic începe să crească, acolo, în casele săracilor (amintind de parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr):

„În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,

făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,

cerându-le mămăligă şi ceapă.

Era când câmpie verde, când apă.

Alteori se făcea mic

şi s-ascundea în floarea de finic,

ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,

s-ajute furnicile la muşuroaie,

să dea pământului mană şi ploaie.”

 

133 Horia Bădescu, Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, Editura

134 Cuviosul Siluan Ahtonitul, op.cit., p. 225

 

Categorii:CARTEA, CREDO
%d blogeri au apreciat: