Prima pagină > CARTEA > POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Serial de Maria-Daniela Pănăzan. Zorica Laţcu, suflet de patimini neatins…

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Serial de Maria-Daniela Pănăzan. Zorica Laţcu, suflet de patimini neatins…


MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

 

Poezia religioasă românească. Eseu monografic

Editura „Reîntregirea” – Alba-Iulia, 2006

 

ZORICA LAŢCU –TEODOSIA – SUFLET DE PATIMI NEATINS –

 

 

Două mari nume ale liricii feminine din perioada interbelică ne-au rămas astăzi ca exemple vii ale unei autentice poetici creştine. Pe de-o parte, Zorica Laţcu, care în jurul vârstei de 30 de ani se călugăreşte, fiind cunoscută sub numele de Maica Teodosia, şi Magda Isanos, care s-a stins din viaţă la vârsta de numai 28 de ani. Două vieţi care, prin felul cum au înţeles să folosească timpul acestei fiinţări în lumea trecătoare, pentru a condensa gândirea poetică, au revenit momentan în conştiinţa noastră literară precum două suflete care şi-au învăluit viaţa în Iubire, Iubirea Lui.

Poezia Zoricăi Laţcu Teodosia este prea puţin cunoscută cititorilor, de-abia în anul 2000 reuşindu-se publicarea unui volum de opere, majoritatea textelor fiind păstrate la Biblioteca ASTRA din Sibiu. Născută la 17 martie 1917, Zorica Laţcu a urmat liceul la Braşov, apoi Facultatea de Filologie, secţia filologie clasică – limba greacă şi latină, şi filologie modernă – limba şi literatura franceză, din Cluj-Napoca. A fost preparator universitar la Institutul Român de Lingvistică şi a colaborat la realizarea Dicţionarului Limbii Române al Academiei. Zorica Laţcu a debutat în paginile revistei „Gândirea” de la Cluj, în anul 1941, cu „Epitafuri antice”. În timpul vieţii a publicat trei volume de versuri: „Insula Albă”, „Osana Luminii”, „Poemele Iubirii”. În anul 1948 a intrat în viaţa monahală, cu numele Teodosia, iar până în 1990 (când s-a stins din viaţă, la 8 august) a mai scris patru volume de poezii, păstrate în manuscris la Biblioteca ASTRA din Sibiu: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Pentru neamul meu”, „Grădina Doamnei” şi “Alte poezii”.

Deşi a suferit oprimările comunismului, nu a renunţat la convingerile religioase, scriind mereu şi făcând traduceri din operele patristice ale lui Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus parţial din Imnele şi Cuvântările lui Simion Noul Teolog. Opera poetică a Zoricăi Laţcu depăşeşte într-un anume fel cadrul tradiţional al poeziei religioase româneşti. Ea nu se revendică de la nici un mare poet român. Poezia ei nu este nici căutare febrilă sau tăgadă a divinităţii, precum la Arghezi, nici de influenţă panteistă, ca la Blaga, nici tradiţionalistă, ca la Voiculescu, nici ca poezia lui Ioan Alexandru. Profund originală, poezia Zoricăi Laţcu completează şi îmbogăţeşte patrimoniul liricii noastre religioase cu texte de o rară frumuseţe şi armonie, de o sensibilitate peste limitele firii. Deşi aparţine curentului gândirist iniţiat de Nichifor Crainic, poeta se detaşează de acesta, sesizându-se uşor în textele ei o viziune poetică profund teologică. Predomină în textele poetei o religiozitate aparte, specifică doar marilor creatori, capabili să transpună în versuri Iubirea lui Dumnezeu.

De aceea, poezia Zoricăi Laţcu poate fi analizată din perspectiva acestui aspect ascetico-mistic, în ciuda faptului că trebuie să fim rezervaţi în analiza unei asemenea aspect. Dar termenul mistic (chiar dacă unii mari duhovnici, precum ieromonahul Noica, nu acceptă folosirea acestuia în traducerea română) trebuie acceptat atunci când te îmbogăţeşti sufleteşte lecturând poeziile Zoricăi Laţcu. Mai ales pentru că, eu cred asta, poezia ei şi-a împlinit menirea: a îndumnezeit lumea, l-a adus pe Dumnezeu în sufletul nostru şi ne-a învăţat cum  să-L vedem şi să-L iubim. Mai mare lucru decât acesta cine poate să facă?

Temele mari ale volumelor Zoricăi Laţcu acoperă întreaga sferă a religiosului: relaţia omului cu Dumnezeu, convorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea, definirea rugăciunii, a poeziei izvorâtă din rugăciune, raportul Mire-Mireasă specific viziunii creştine, toate culminând sublim în Iubirea revelată care este Însuşi Dumnezeu. Aşa cum susţine şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, mistica şi ascetica nu sunt doar vocaţii monahale, ele reprezintă modalităţi de câştigare a mântuirii, şi nu oricum ci prin îndumnezeirea sufletului omenesc. Maica Teodosia s-a regăsit în poezie căutându-L permanent pe Dumnezeu. Numai o căutare febrilă, ascetică, poate să învingă patimile, păcatele, ca să ajungă la dobândirea virtuţilor şi la acel fel de trăire prin Dumnezeu, trăire pe care o numim mistică. Aceasta culminează îndeosebi în nepătimire, eliberare totală de patimi, purificare, iluminare, desăvârşire. Iar Zorica Laţcu a ajuns la acest fel de trăire, singurul care te pune în relaţie cu Dumnezeu şi ţi-L descoperă pe Dumnezeu, astfel încât, prin poezie, prin vers de foc, să-L faci cunoscut lumii întregi pe Cel ce este Iubire: „dacă la vederea luminii dumnezeieşti ajunge cel ce s-a curăţat de patimi şi a ajuns urcând pe treptele virtuţilor până la o iubire fierbinte de Dumnezeu, aceasta înseamnă că el şi-a spiritualizat fiinţa în aşa fel, că ea însăşi a devenit căldură şi lumină a dragostei de Dumnezeu şi de oameni.”123

 

 

 

123 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.421

 

Reclame
Categorii:CARTEA
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: