Arhiva

Archive for 1 decembrie 2011

ORĂŞTIE ŞI EMINESCU. Serial de Ştefan Nemecsek. Fotografiile lui Eminescu…


Fotografiile lui EMINESCU

Fragment din 

CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE

Editura Realitatea Românească, 2011.

Ştefan Nemecsek

 

Puţini dintre noi ştiu că în ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografului curios. El a fost conştient că o fotografi e rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografi i bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti.

Pentru că informaţia este inedită şi de interes, am considerat că este benefic a o prezenta cititorilor volumelor CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE (de la începuturi până în1944) preluând un material primit pe adresa ziarului CURIERUL VĂII JIULUI expediat de REŢEAUA LITERARĂ, semnat de Ion Ionescu-Bucovu.

„Întâia fotografi e a poetului nepereche care ni s-a păstrat – cea mai cunoscută de altfel- este cea luciferiana din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se înscrie i s-a cerut o fotografi e pentru dosar. Un funcţionar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografi a a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska.

Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografi e dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.” Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-au mai păstrat.

Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreaptă către această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografi e este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că fotografi a a ajuns la peste un miliard de exemplare.

A doua fotografi e a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva.

,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu)

 Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu.

Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografi a este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziile eminesciene si pe prima pagină de doliu a ,,Familiei” ,,Subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

A treia fotografi e are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimţit a se fotografi a, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografi a apare într-adevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala care pusese stăpânire pe el.

A patra fotografi e şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului.

Fotografi a s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundaţi şi stătuţi” nu mai corespunde figurii ideale consacrate. Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant” De asemenea Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odesa.

În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier. Rămâne un mister fotografia în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu. Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1888, cu un an înainte de a muri.

Dacă în prima fotografi e vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografi e avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă. Această a doua fotografi e, descoperită recent, pare să fi e făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografi a a aparţinut lui Nicolae Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipograf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N.  Pantelimon a transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografi a până la noi. Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografi e, care s-au transmis până la noi. Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.  Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălărie vieneză cu panglică, iar în stânga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgând totuşi nădejde la o mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşi seră de la un spectacol, fi e de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa facă o fotografi e împreună. În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu Brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din ,,Năpasta”. În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie.”

(Sursa: Rețeaua Literară – Ion Ionescu-Bucovu.)

 

Text de Ştefan Nemecsek

Reclame
Categorii:CARTEA

1 DECEMBRIE 2010, Alba-Iulia. Statuia lui Adrian Păunescu…


Foto: Dumitru Hurubă, Album personal.

Categorii:FOTO

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ (3). Serial de Maria-Daniela Pănăzan. Eminescu un autentic poet religios…


Maria-Daniela Pănăzan

Poezia religioasă românească. Eseu monografic

Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006

 

Dovedind religiozitatea lui Eminescu, atât în poezii cât şi în articolele sale religioase, Părintele Profesor Constantin Galeriu concluziona că poetul nostru naţional „prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspunde odată mai mult titlului acordat de omul deplin al culturii româneşti. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca un adânc gânditor creştin-ortodox.”29

De aceea, „în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat niciodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”.

A şi trăit ca un fiu devotat, dreptcredincios ei. (…) În noiembrie 1886, Eminescu se retrage la Mănăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mănăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: Lumină lină. Poet al iubirii a fost …şi al luminii.”30

Într-un studiu despre Poezia religioasă română modernă, Înalt Preafinţitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania susţine că există în opera lui Eminescu cel puţin cinci texte de o sensibilitate creştină autentică: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea, Christ, Răsai asupra mea. Acestor texte li se adaugă alte nenumărate poezii în care, deşi sentimentul religios nu este declarat, el poate simboliza un act de credinţă din care răzbate prezenţa sacrului. E motivul pentru care unii critici literari (ca de exemplu Constantin Ciopraga) susţin că, în opera eminesciană găsim psalmi şi pseudopsalmi.

Luceafărul, Melancolie, Scrisoarea I, Venere şi Madonă, Mortua est, Rugăciunea unui dac, Cu mâne zilele-ţi adaogi, Sara pe deal, Atât de fragedă…,Speranţa, Dumnezeu şi om, Din cerurile-albastre, De ce nu-mi vii, Preot şi filosof, Christ sunt doar câteva texte care dovedesc religiozitatea poetului.

De aceea, putem concluziona, fără teama de-a greşi, că Eminescu este un poet autentic religios, a cărui operă, străbătută de un fior creştin, relevă prezenţa sacrului şi credinţa creştină a poetului, influenţat şi, de multe ori copleşit, de filosofia germană a lui Schopenhauer sau Kant. Despre această prezenţă a sacrului se vorbeşte uneori în critica literară, pentru că „ne apropiem astfel de esenţa sacrului eminescian, poetul definindu-se ca un homo religiosus în sens larg, la care sacralul asociat deopotrivă miticului şi magicului, e principiu de coerenţă cu universalul, iar profanul un mod al aplatizării”31.

 

28 Părintele Profesor Constatin Galeriu, Biografia Fiului lui

Dumnezeu, a Blândului Nazarinean, în conştiinţa lui Eminescu,

revista “Ortodoxia”, numărul 1, ianuarie-aprilie, 1995, p. 6

29 Idem, p. 9

30 Idem, p. 9

31 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 92

Categorii:CARTEA
%d blogeri au apreciat asta: