Arhiva

Archive for 16 iunie 2011

EMINESCU ŞI ORĂŞTIE (2), Serial de Ştefan Nemecsek


PRIMIM DE LA ŞTEFAN NEMECSEK:

 

EMINESCU ŞI ORĂŞTIE

 

FRAGMENT DIN

CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE

DE ŞTEFAN NEMECSEK, Editura „Realitatea Românească” – 2011

 

În anul 1915, „Cosînzeana” îşi dedică în întregime un număr lui Mihai Eminescu, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la moarte. Pe coperta exterioară, sub titlul „Memoriei lui Eminescu” sunt reproduse fotografi ile Henriettei, a mamei, a poetului la 20 de ani, precum şi a casei de la Ipoteşti.

Din corpul revistei reţin adesea atenţia articolele semnate de M. Sadoveanu: „Doi mari prieteni – Eminescu şi Creangă”, C. S. Făgeţel, „Mihai Eminescu”, precum şi poezia „La bustul lui Eminescu” de Cincinat Pavelescu. La rubrica „Cronica literară” sunt prezentate cu entuziasm volumele „M. Eminescu, viaţa şi opera” de N. Zaharie şi „Amintiri despre Eminescu” de T. V. Stefanelli, cu menţiunea că acestea „pot fi procurate de la Librăria Dr. S. Bornemisa”. Cu acelaşi prilej, revista reproduce „proză şi versuri de M. Eminescu” – „La aniversară”, „Ea-şi urma cărarea-n codru”, „În fereastra despre mare”, precum şi o scrisoare către Veronica Micle.

Dintre creatorii locali, ale căror pagini stau sub zodia „luceafărului”, se distinge, în primul rând, Traian Mihaiu. Acesta îşi publică în anul 1897, la tipografi a „Minerva”, un volum de versuri, romantic intitulat „Adieri”. Infl uenţa lui Eminescu asupra compunerilor lui Traian Mihaiu,

şirul de plopi şi tei, codrul îndepărtat în care sună cornul, lacul şi „chipul blând de înger al iubitei”. Evident Traian Mihaiu nu are profunzimea lui Eminescu, versurile sale nu se ridică la problematica gravă a liricii eminesciene, corzile lirei sale sună uneori neconvingător şi fals.

În unele compuneri ale tânărului de la Orăştie, Eminescu este asimilat până la pastişă, ca în acest sonet intitulat… „Veneţia”!

Traian Mihaiu – M. Eminescu

De mult s-au stins în vechile palate

Cântările și strigăte de veselie,

De-a dogilor mărime și trufie

Mai spune unda care-n ziduri bate.

S-a stins viața falnicei Veneții,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,

… Preot rămas din a vechimii zile,

San Marc sinistru miezul nopții bate.

Acelaşi epigonism este propriu şi poeziilor „Pe lângă casa ta din sat” („Pe lângă plopii fără soţ”) şi „Lucrătorul” („Proletarul”), din care nu lipsesc accente de critică socială.

Lucra de dimineață pînă-n sară

Copiii și nevasta să-și nutrească…

Slăbit, bolnav, azi cată să cerșească

Să-și mai susție soarta grea, amară.

O clipă neavînd să odihnească,

Și istovit de-a vieții rea povară,

Azi, mîne, doar pe-o stradă, pe afară,

Înțepenit de foame-o să-l găsească.

Și poate-atunci pe-o pagină-n ziare

Va sta de moartea lui o știre scurtă –

Și plîngă el rămașii-n desperare.

De foame, frig s-apropie de pieire –

ți n-ar ceti zîmbind acele știre

Punîndu-și mîinile pe plina burtă?

Chiar dacă „lucrătorul” lui Traian Mihaiu ne apare lipsit de vlagă, fără atitudinea vulcanică, revoluţionară a „proletarului” eminescian, versurile merită să fi e reţinute ca o încercare de slăvire a muncii şi a muncitorului, de condamnare a societăţii burghezo-moşiereşti, temă ce va deveni mai târziu frecventă în literatura noastră. Admiraţia lui Traian Mihaiu pentru Eminescu este mărturisită în sonetul care poartă numele poetului, cu accente pe care le vom întâlni şi în poezia lui Al. Vlahuţă – „Lui Eminescu”:

Tristă-a fost viața-ți zbuciumată,

Mizerii, chin, ți-au fost conducătoare,

Te apăsau în praf, da-n drumu-ți mare

Tu le-ai învins cu fruntea înălțată.

A lumei reci priviri de apăsare

Și-al ei dispreț a fost a ta răsplată:

La curtea Mediceilor bogată

Tu ai fost un mîndru, falnic soare!

Și numai în a teilor răcoare

Ți-a înfl orit a mulțumirii fl oare

Soarta tristă-a marelui în lume.

Dar geniul tău în giur de noi plutește

Și cîntul tău ce inima-ndulcește,

Din neam în neam păstra-va al tău nume.

Nu cu mulţi ani mai târziu, un alt autor din Orăştie, Alexandru Aciu, va tipări şi el în „Libertatea” (nr. 5/1 febr. 1903) o poezie intitulată „Eminescu”, în care se dovedeşte copleşit de personalitatea acelui pe care îl numeşte „preot al iubirii”.

 „O rămîi, rămîi la mine,

Te iubesc atît de mult”,

Ale tale „doruri multe”

Vecinic să le tot ascult…

…Glasul tău e rugăciunea

Dorului nemărginit

De vibrarea lui se-mbată

Sufl etul ce a iubit…

…Parcă-ți văd fi gura blîndă

Aud dulcele-și cuvînt,

Preot jalnic al iubirii

Ce azi dormi sub „teiul sfînt”.

Desigur, cercetările exhaustive privind problema pusă în discuţie ar duce la rezultate interesante în legătură cu modul în care a fost recepţionat şi asimilat Eminescu de către românii Ardealului, care

l-au socotit ca şi fraţii lor de peste munţi, drept cel mai de seamă dintre cei care a cunoscut „cel mai bine poporul românesc pretutindeni, acela care a pătruns mai adânc în idealurile acestui popor”. („Libertatea”, nr. 14/16/29 martie 1902).

Categorii:CARTEA

MUNCA: UN NOU MODEL DE CONTRACT INDIVIDUAL DE MUNCĂ!


NOUL MODEL AL CIM

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 415 din data de 14 iunie 2011 a fost publicat Ordinul ministrului muncii, familiei si protectiei sociale nr. 1616/2011 privind modificarea si completarea modelului-cadru al contractului individual de munca, prevazut in anexa la Ordinul ministrului muncii si solidaritatii sociale nr. 64/2003.

Au fost introduse in model-cadrul al contractului urmatoarele obligatii ale angajatorului:
1. sa inmaneze salariatului un exemplar din contractul individual de munca, anterior inceperii activitatii;
2. sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de munca, din contractul colectiv de munca aplicabil si din lege;
3. sa elibereze, la cerere, un document care sa ateste calitatea de salariat a solicitantului, respectiv activitatea desfasurata de acesta, durata activitatii, salariul, vechimea in munca, in meserie si specialitate;

4. se introduce precizarea ca orice modificare privind clauzele contractuale in timpul executarii contractului individual de munca impune incheierea unui act aditional la contract, conform dispozitiilor legale, cu exceptia situatiilor in care o asemenea modificare este prevazuta in mod expres de lege.

5. Se modifica si se completeaza modelul-cadru al contractului individual de munca, dupa cum urmeaza:

– la rubrica „Partile contractului”,  sintagma „permis de munca“ se inlocuieste cu sintagma „autorizatie de munca/permis de sedere in scop de munca“;

– la rubrica „Locul de munca”,  se introduc mentiuni referitoare la sectie/atelier/birou/serviciu/ compartiment etc. din sediul social/punctul de lucru/alt loc de munca organizat al angajatorului;

– se introduce in modelul-cadru al contractului individual de munca o noua clauza referitoare la criteriile de evaluare a activitatii profesionale a salariatului;

– cu privire la durata muncii, se elimina din modelul-cadru al contractului prevederea ca fractiunea de norma este de cel putin 2 ore/zi.;

– la rubica „Salarizare”, pe langa sporuri, indemnizatii si alte adaosuri, actul normativ introduce si prestatiile suplimentare in bani, precum si modalitatea prestatiilor suplimentare in natura;

– la rubrica „Alte clauze”  se face precizarea ca perioada de proba se stabileste in zile calendaristice, iar perioada de preaviz in cazul demisiei se stabileste in zile lucratoare;

– se introduce dreptul angajatorului de a stabili obiectivele de performanta individuala ale salariatului;

 

Categorii:PRACTIC

BLOCAJUL SPIRITUAL AL LUMII TERESTRE. „…Se zice că Michelangelo Buonarotti (iniţiat francmason, cum, pe atunci, veacurile 15-16, erau toţi sculptorii-arhitectii de catedrale-„pietrarii”…), în ultima parte a lungii sale vieţi, ar fi sculptat numai forme „învăluite” în „ne-desăvârşire”: trupuri lăsate cu formele umano-terestre „în piatră”, adică, în „placenta” non-identităţii (identitatea terestră este, prin definiţie, egoistă!), din lumea Lui Dumnezeu (de fapt, sugerând corpul eterico-astral, deci …chipurile umano-divine, în „varianta” lumii spirituale!). „


Primim de la Adrian Botez:

 

SCRISOAREA A TREISPREZECEA “LA UN PRIETIN”: DESPRE BLOCAJUL SPIRITUAL AL LUMII TERESTRE

 

Stimata doamna N.I. –

 

…Bine. Vă voi explica ce semnificaţie au  (din punctul meu de vedere) versurile următoare: „…Dumnezeul lumii e cenuşă/n-a lăsat pe nicăieri vreo uşă”.

 

…La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, evoluţia spirituală terestră s-a blocat (nu mai exista „nicio uşă„, cum am zis eu, în vers!). Totul, în lume, avea pecetea Sfârşitului de Lume (ceea ce eu am numit „Dumnezeul Cenuşii„!).
…Atunci a apărut, prin graţia lui Hristos-Mântuitorul Lumii, o „entitate” (îi zic aşa, pentru că nu avea formă umană: era ca o plasmă iradiantă…mai exact, „corp eteric„, lipsit de „suportul corpului fizic”), numită Christian Rosenkreuz (adevăratul, iar nu falsul Rosenkreuz, trăitor în veacul al XVI-lea şi întemeietor al Ordinului Rozicrucienilor – care Ordin a fost „resorbit” ulterior, în mare parte, de Franc-Masonerie… – se vrea, de către Franc-Masonerie, identificarea celor doi, ceea ce nu e tocmai corect: „In Germania anului 1604 a fost descoperit, in interiorul unei caverne, un mormint. Conform unei inscriptii gravate pe o placa de arama, monumentul funerar apartinea lui Christian Rosenkreutz, decedat in 1484, presupus fondator al societatii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Primii care au patruns in sanctuar au fost intrigati, in primul rind, de lumina ce scalda toate obiectele din mausoleu, lumina ce era generata de mai multe lampi eterne si care, asa cum se intimpla cu toate lucrurile importante, s-au stins inainte ca secretul sa le fi fost patruns. Singura mentionare despre respectiva asociatie secreta poate fi gasita doar in Fama Fraternitatis Rosae Crucis, manifestul confreriei intemeiate de Rosenkreutz, publicat in 1613, la 9 ani dupa descoperirea mormintului” – cf. Lămpile eterne, în revista ERA NOASTRĂ, 2011 ).
…În jurul „corpului eteric” al adevăratului Christian Rosenkreuz (spun esotericii, printre care şi antropozoful Rudolf Steiner, dar şi esoteriştii Emil Bock […nu dobitocul nostru!], Thomas Goebel  etc.), s-au adunat „cei 12 stâlpi ai înţelepciunii terestre” (de care, în veacul al XX-lea va vorbi, sibilinic, colonelul Thomas Edward Lawrence  – n. 16 august 1888 – d. 19 mai 1935 –  cunoscut şi ca T. E. Lawrence, iniţiat rozicrucian – prin însuşi titlul cărţii sale, „Cei 7/12 stâlpi ai Înţelepciunii„), „stâlpi” care există, totdeauna, în orice epocă de existenţă terestră şi în orice condiţionări spirituale. Ei au dăruit, spre „absorbire”, „corpului eteric” al lui Christian Rosenkreuz, pe cale pur spirituală (să-i zicem, “în limbaj adamic, ante-cădere”…sau, mai vulgar, „telepatie„…), tot ceea ce omenirea câştigase, din punct de vedere spiritual, până la acest blocaj…RECAPITULATIV!!!

…Cifrele 7 şi 12 sunt echivalente, din punct de vedere simbolic:

a-4+3 (+=Crucea Golgotică) – şi

b-4 x 3 (x=Crucea Sfântului Andrei) : 4= simbolul Pământului, iar 3=simbolul Cerului.
După ce Christian Rosenkrez/”corpul eteric” a absorbit totul, a dispărut din câmpul nostru vizual – şi s-a disipat în acea zonă circumterestră perfect invizibilă ochiului fizic, numită, de esoterici, „Cronica Akasha„, pentru că este un soi de eter/aitheros, în care se înscriu/imprimă absolut toate faptele, mişcările, gândurile noastre, pentru eternitate. Este ceea ce creştinismul nostru, pentru o mai bună înţelegere a unui fenomen pur spiritual, a numit-o „catastiful Lui Dumnezeu„, pentru toate păcatele şi „bunurile”/faptele noastre bune. De acolo, din zona Cronicii Akasha, Christian Rosenkreuz a revărsat, asupra Terrei şi, deci, asupra omenirii, toate „câştigurile” spirituale” de până atunci, făcându-le permeabile pentru majoritatea umanităţii, deci nemaipăstrându-le în „elitismul” spiritual (în genere, de esenţă monahală). A fost, se zice, revenirea gloriei Duhului, în umanitate (Renaşterea, Iluminismul etc. – …eu am cu totul alta opinie, in acesta privinţă).Dacă puteţi deveni o unealtă a lui Christian Rosenkreutz, să fiţi convinşi că cea mai mică acţiune sufletească a voastră se va înscrie în eternitate. O dorinţă nedefinită către ştiinţa spirituală străbate astăzi omenirea. Şi putem fi siguri că pretutindeni unde discipolii rosacrucieni desfăşoară o muncă sârguincioasă, serioasă şi conştiincioasă, se creează valori pentru eternitate. Orice acţiune spirituală, fie ea cât de mică, ne înalţă. Este necesar să avem deplină înţelegere şi veneraţie pentru lucrurile sfinte” – afirmă fondatorul antropozofiei, Rudolf Steiner, în unele dintre cărţile sale, în Evanghelia după Luca sau în Creştinismul esoteric.

O fi fost bine cu adevărat, au ba… –  nu ştiu, sau, cel puţin deocamdată, nu mă pronunţ decisiv şi nici public…
…Ceea ce este demn de remarcat este faptul că, încă de atunci, esotericii creştini au avut o viziune milenaristă: adică, dacă ne-am lua dupa ei (dar şi după atmosfera spirituală emergentă, vizibilă-sensibilă, din lumea terestră), acum, în 2011 (veacul al XXI-lea), se ivesc, deja, premizele unui blocaj spiritual al umanităţii, de aceeaşi esenţă, precum cel de acum aproape 1.000 de ani. De aceea, părerea mea este că, dacă pentru noi, cei limitaţi existenţial-terestru, vremurile deblocării şi ale gloriei spirituale (…revenind, ca trimis al Lui Hristos_Mântuitorul, Christian Rosenkreuz!), ale modificarii reale şi benefice a profilului spiritual al umanităţii, nu vor fi accesibile (cel puţin, nu formei noastre terestre şi nici în… “viziune” terestră!) – pentru generaţiile posterioare/ulterioare nouă, cele care ne succed, “urmaşii noştri” (nu ştiu a câta generaţie, după noi!) – se pare că DA, pentru ei Binele Divin/de Duh Eliberat, se va manifesta, viu şi glorios!!!
…Care va să zică, se pot citi “semnele rele” şi în „cheie” bună, chiar glorioasă.
…Din păcate, durerile  acumulate în mia de ani trecută (de asta pomeneam de „milenii„…: “…Ei, oamenii cu dureri de milenii înţeleg…până şi un vers ca ăsta!!!”), pe noi, cei cu trup şi existenţă mai mult sau mai puţin fizică  – ne copleşesc, suntem prăbuşiţi de toată avalanşa de păcate ale umanităţii – pe care, cum zice, vizionar, Dostoievschi, TREBUIE SĂ NI LE ASUMĂM, CA TOTALITATE – FIECARE DINTRE NOI! Altfel, Mântuire  – şi nici măcar glorioasa deblocare spirituală, din veacul al XXII-lea… –  nu vor exista!!!
…De aceea, André Malraux spunea ce spunea („Veacul XXI va fi religios sau nu va fi DELOC!”).  Adică, e posibilă şi varianta ca Hristos să nu mai trimită intermediari „amânători”, ci să intervină El Însuşi în istoria tragică şi devenită absurdă, prin păcat hiperbolizat – a umanităţii…şi trecerea la acest registru extrem de acut şi “violent”, al intervenţiei directe a entităţii spirituale supreme, este numită “Sfârşitul Lumii”, dar şi „apocalipsis„/viziunea: umanitatea se va împărţi în cei care vor putea accede la nivelul superior de evoluţie spirituală (foarte puţini… – “grâul”) – şi „neghina„, care „se va arde„, adică va suferi un proces violent de purificare – şi, parţial,  înafara liberului arbitru… („iar neghina se va arde„, ceea ce înseamnă o metanoia extrem de surprinzătoare şi „neplacută”, pentru cei CU TOTUL NEPREGĂTIŢI, deci resimţită, DE EI,  ca fiind …“violentă”!).
…De aceea, şi apariţia stresului nostru subconştient/inconştient, se pare…
…Ei, cam asta ar fi, în foarte mare, chestiunea explicării versurilor celor două. Acum, vă daţi seama că n-am vorbit chiar în vânt!
Doamne,-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,
                                                                         Adrian Botez

 

P.S.: 1-…Văd că, în scrisoarea dvs., vorbiţi de un „Maestru”, pe care l-aş fi avut. Da, am avut un Maestru – dar el n-a fost (dacă am tradus eu bine), în niciun caz, Artur Silvestri. Între mine şi Artur Silvestri a fost o relaţie de prietenie, de preţuire şi de respect (bănuiesc şi sper) reciproc şi de intensă colaborare.
Nu pot garanta pentru nimeni, însă. Aşa că mă multumesc să constat că multe idei de-ale lui Artur Silvestri au coincis, spre bucuria mea, cu ceea ce scrisesem (deja!) în tomuri de  multe sute de pagini!!! Aveam, deci, în persoana sa, un aliat, într-o ofensivă împotriva paraliziei unor sentimente şi trăiri umane fundamentale, ale românilor (şi pe care, în mod ciudat, majoritatea dintre ei le pierd, progresiv-accelerat!): credinţa religioasă creştin-ortodoxă, tracismul poporului român, patriotismul ca trăire normal-spirituală, “Neamul ca Stare Existenţială Supraindividuală şi ca Entitate Divină” etc.
…Iniţierea spirituală mi se făcuse, însă, cu mult, foarte mult (zeci de ani) înainte de a auzi, măcar, de existenţa, pe Terra, a lui Artur Silvestri.
…Cât despre „aroganţă” şi „umilinţă„, ele sunt foarte/extrem de relative. Şi, deseori, percepţia asupra lor se dovedeşte greşită.
Eu sunt un biet om, extrem de umil  şi smerit, în sufletul şi-n Duhul meu – iar credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos este suprema mea trăire de Duh (dacă nu chiar…unica de luat în seamă!!!). Dar observ, cu surprindere (şi suferinţă, mărturisesc!) că destui semeni de-ai mei confundă atitudinea mea de apărare a valorilor autentice, sacre, ale umanităţii create de Dumnezeu, confundă atitudinea mea demnă şi intransigentă, faţă de atâtea otrepe şi lichele amorale (dar şi faţă de istericii inutili!) – …otrepe politice, sociale, economice, ba chiar religioase etc. (impostori, ciocoi, asasini şi trădători de Dumnezeu-Hristos, de Ortodoxie, de Patrie şi de Neam) – drept „aroganţă„. Nu pot decât să fiu întristat de această percepţie atât de falsă, asupra persoanei mele – …dar nici n-am de gând să-mi schimb caracterul, de dragul unei confuzii, de care se fac vinovaţi cu totul alţii decât mine.

 

2-…Nu ştiu sigur cine este autorul sculpturii, amintind de Fecioara Maria, fără chip terestru… Vă pot doar sugera un răspuns.
…Se zice că Michelangelo Buonarotti (iniţiat francmason, cum, pe atunci, veacurile 15-16, erau toţi sculptorii-arhitectii de catedrale-„pietrarii”…), în ultima parte a lungii sale vieţi, ar fi sculptat numai forme „învăluite” în „ne-desăvârşire”: trupuri lăsate cu formele umano-terestre „în piatră”, adică, în „placenta” non-identităţii  (identitatea terestră este, prin definiţie, egoistă!), din lumea Lui Dumnezeu (de fapt, sugerând corpul eterico-astral, deci …chipurile umano-divine, în „varianta” lumii spirituale!). La fel, „se zice” (eu n-am văzut-o, ci doar am citit despre ea) că ar fi sculptat Pietà (care, în prima variantă, este sculptura sa de tinereţe, cu chipul Maicii Preacurate foarte clar cioplit…), tot ca pe „Giganţii” finalului de viaţă, al lui Michelangelo („giganţii”/”urieşii”/”horoieşii”, din mitologiile dacice, dar şi din Vechiul Testament – sunt, de fapt, făpturile umano-divine din „epoca de aur” a omenirii, când păcatele nu erau, încă, prea multe/”grele”…deci, „forţa gravitaţională„, care este expresia cea mai clară a „pierderii aripilor angelice„, de către om… – în „epoca de aur”, această „atracţie” păcătoasă/consecinţă a păcatului era atât de slabă, încât trupul „urieşilor” ocupa…Galaxia!) – …adică, având chipul fără trăsături individualizatoare.
Deci, este posibil ca imaginea pe care mi-aţi trimis-o (şi nu întâmplător este pusă pe coperta „Întoarcerii din Paradis„, adică…tocmai din informalul spiritual!… – a iniţiatului rosicrucian, Mircea Eliade!!!) să fie o reproducere fotografică a statuii „Pietà-a-bătrâneţii-buonarotti-ene”, adică, a Imaginii Mistice A Maicii Cosmice
…Dar eu nu l-aş exclude nici pe un alt mare iniţiat, întru lumea spirituală: CONSTANTIN BRANCUŞI al nostru! Este un „non-chip” foarte apropiat  de cel al…Cuminţeniei Pământului – atâta că-şi ţine mâinile încrucisate pe piept, SPRE CER!!! – în chipul Crucii Creştine/Verticala Punte spre Cer/Cult Solar al Re-Naşterii întru Lumina Veşnică!) – iar nu încrucişate/cazute spre/în poale/uter/Peştera Pământului Născător (adică, marcând Cultul Chtonian!). Dar, cine ştie, va fi sculptat hobiţeanul şi o „Cuminţenie” perfect creştino-celestă! Doar Coloana Infinitului este Imaginea Rugăciunii-Scară spre Cer – dar şi a Re-Generării Creştine (…dar şi a…re-încarnărilor buddhisto-brahmanice…ŞI THRACICE!!!).
…Nu cunosc alte personalităţi terestre (mă refer la sculptori, evident!), mai spiritualizate şi în direct contact cu „informalul” lumii celeilalte, decât cei doi.

 

Categorii:ESEU
%d blogeri au apreciat: