Arhiva

Archive for 10 iunie 2011

ÎN ZIUA CINCIZECIMII…


ÎN ZIUA CINCIZECIMII…

 

Act 2:1 În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaş loc.

Act 2:2 Deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vînt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.

Act 2:3 Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s’au aşezat cîte una pe fiecare din ei.

Act 2:4 Şi toţi s’au umplut de Duh Sfînt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.

Act 2:5 Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile cari sînt supt cer.

Act 2:6 Cînd s’a auzit sunetul acela, mulţimea s’a adunat şi a rămas încremenită; pentrucă fiecare îi auzea vorbind în limba lui.

Act 2:7 Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia cari vorbesc, nu sînt Galileeni?

Act 2:8 Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?

Act 2:9 Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudea, Capadocia, Pont, Asia,

Act 2:10 Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, Iudei sau prozeliţi,

Act 2:11 Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!”

Act 2:12 Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”

Act 2:13 Dar alţii îşi băteau joc, şi ziceau: „Sînt plini de must!”

Act 2:14 Atunci Petru s’a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei cari locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele!

Act 2:15 Oamenii aceştia nu sînt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decît al treilea ceas din zi.

Act 2:16 Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel:

Act 2:17 „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrînii voştri vor visa visuri!

Act 2:18 Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci.

Act 2:19 Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sînge, foc şi un vîrtej de fum;

Act 2:20 soarele se va preface în întunerec, şi luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Act 2:21 Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit.”

 

Categorii:CREDO

PAUL ARETZU: EUGEN EVU – POETUL STIGMATIZAT


EUGEN EVU – POETUL STIGMATIZAT

 

 

Poet cu un parcurs bibliografic bogat, cu o personalitate literară ferm constituită, Eugen Evu

ar reprezenta, nu numai geografic, tipul scriitorului din centrul teritoriului liric românesc. Vin

să susţină aceasta câteva aspecte specifice, un tradiţionalism actualizat, responsabilitatea

estetică, fondul religios, cultul naturii, consecvenţa stilistică.

„Port şi rănile tale” (volum apărul la editura Cogito, 2003 şi la editura Călăuza, 2006)

este reprezentativ în această privinţă Viziunea estetică proclamată în arta poetică, este a

unui neoclasic aspirând la lumea ideală, pentru a se ridica la Spiritul pur: „Căci Semnul ce-n

corolă roza-l poartă/ Urâtul lumii ştie să-l despartă/ Trecut prin suflet, preschimbat în Artă/ Şin

trandafir sălbăticit calandru/ E astrul zilei, auriu şi tandru/ Cum spiritul de lut se decantează/

Chiar dacă suferinţele îl ceartă/ Poetul suie-n luminos meandru/ La Tatăl, ce-l iubeşte şi îl

iartă”.

Sustragerea din faţa letalităţii – a timpului devastator, se realizează prin transcenderea în

metaforă, în utopia logosferei: „brusc mă trezii într-o carte/ eram zidit în metaforă, scris/

Moartea tăia mai departe” (Alegoria ascunderii în zeu). Poetul crede în virtuţile psihosocioterapeutice

ale cuvintelor, ale poeziei ale credinţei. El deplânge (blagian) vremurile

arhaice, puritatea începuturilor, universul mitic, inocenţa copilăriei: „Şi eu sunt vreo fântână

umblătoare/ Pe la răscruci răzleţul îmbiindu-l/ Răstriştea mea e-a altor vremuri, oare? (La

Vâlcele Bune). Într-o lume în care toate au o justificare, omul este roditor, „fructifer”, are o

misiune. Poetul însuşi, prin dedublare, capătă responsabilitatea eternităţii: „Scriu, deci exist/

Altcineva din mine/ Atemporal devine” (Scriu, deci exist). Natura este văzută ca Artă a lui

„Dumnezeu Grădinarul”. Deşi căzut, omul perceput pascalian, are privilegiul redempţiunii prin

cunoaştere: „Liber sunt în măsura în care, succint/ De unde-am căzut, mă înalţ prin

cunoaştere” (Poem paradoxal, 1).

O fervoare răzbate frecvent din instalaţiile ascunse ale poemelor. Religiosul este o prezenţă

indicibilă prin har şi prin logos, în imanent şi-n transcendent: „Şi-ascunde primăvara

genunchii în pădure/ Absenţa ta-nfloreşte, sunt omul fructifer/ Ce straniu vin cuvinte roind pe

sub aure/ să facă schimb de nuntă între pământ şi cer” (Omul fructifer). Discursul, nu

simplu, este concentrat, esenţializat până la subţirimea ideii, dând contiguitate concretului şi

abstractului, dar accesionând spre un imaginar pur. Poetul este preocupat de conlucrarea

dintre profan şi sacru, de imprimarea în lume a matricei divine, de teurgie: „Chipul şi

asemănarea se susţin/ La incidenţa luminii cu sinele/ Bunăoară poemul vălureşte puţin/

Perceput din adânc prin cutremurul lin/ Pe care-l precipită mâinile” (Luciul apei). Zeul

fertilizează prin logos creaţia, o spiritualizează: „ascuns în nume zeul, ca-n seminţe” (Poem

transilvanic). Eugen Evu compune o poezie a asaltului asupra materiei, a luptei cu

gravitaţia, în care cuvântul este vehicul epifanic, limpezitor al spiritului. Nelipsită de

metafizică, ea se bazează pe o viziune antropocentrică, uneori elegiacă, dar predominant

luminoasă, senină. În fond, poetul este un vitalist temperat, uimit de splendoarea

dumnezeiască a lumii, plin de claritatea devoţiunii. El atinge o exaltare mesianică:

„strălimpezit ascult/ Un murmur de lumină, ca un limbaj ocult/ Primordial şi-al lumii umane,

viitoare” (Poem la Nandru).

Poet al unei intransigenţe spirituale, al unei rostiri intelectuale, al idealităţii platoniciene,

Eugen Evu se socoteşte, permanent, locuitor eclesial, pentru că lumea este percepută ca

sediu divin, grădină a lui Dumnezeu, paradeisos. Totuşi ţinta sa este „argila din cer/ terra

incognita” (Ierusalimul ceresc), deşi „Grădinile semantice rodiră/ În paradisul care-n om

respiră” (O hermeneutică a seminţelor). În străduinţa de a o defini, sunt decelabile mai

multe straturi ale expresivităţii în poezia lui Eugen Evu: unul care revalorifică tradiţionalismul

interbelic, adăugându-i ingrediente transilvane (având două aspecte: unul ortodoxistexistenţial

şi altul pitoresc, decorativ), altul vag expresionist, altul ermetic.

Eugen Evu este un poet orfic, înzestrat cu har, făcut să evoce miracolul mereu înnoit al

lumii, al vieţii, al cunoaşterii. Fiecare cuvânt, mitizat, devine locuit de un zeu. Autorul se află

tot timpul într-o sărbătoarea sufletească, într-un extaz gândit. Deşi captivă, „În iluzia

circulară a timpului care/ Pe sine se-nghite” (Situare), temporalitatea eclozează într-un

„cuibar sacru” (Cuib sacral), este percepută ca un dar divin.

În viziunea sa platoniană, poetul se socoteşte un exilat, se simte frustrat de paradis, de aici

decurgând un ton elegiac, ovidian: „Aceşti exilaţi care suntem/ Străbătând invers Timpul”

(Exilul). Vocea nostalgică este determinată şi de caracterul antinomic şi crepuscular al lumii:

„Cunoaşterea-i tristeţe, dar şi iluminare/ Ce vine din adâncuri, fiinţa să o bea/ Tot mai purtând

însemnul primarelor izvoare/ Doar fântânarii-n lume-s mai rari şi vor pleca …” (Stare de

graţie).

Înfruntând divinul neliniştit, orgolios, poetul revendică o îmbunătăţire a condiţiei umane:

„Dacă mă crezi fericit că sunt omul-oglindă/ Singur te umileşti a te răsfrânge-ntr-un ciob?/

Fiu dacă-ţi sunt, în curcubeul etern/ cum îmi ceri să-ţi fiu rob?” (Către Dumnezeu). O viziune

a reversibilităţii, în care fenomenele se petrec dinspre efect înspre cauză, în care timpul se

scurge dinspre viitor spre trecut, o vălurită anamneză, exprimă orizontul incertitudinii, de

uimiri, în mijlocul cărora se află omul: „De parcă invers aş străbate timpul/ De parcă timpul

vine-n calea mea/ De parcă am mai fost şi vine schimbul/ În legea învierilor, aşa…/ De parcă

din păduri mă strigă drumul/ De parcă sunt ecou care ascult…” (Holda verde). Suferinţa

poetului este abstrusă. Ea se petrece în abstract asemenea demonului din antichitate: „Şi

ultima, poate speranţă/ Acea suferinţă cu clanţă/ Conştiinţa, Divina Instanţă” (Conştiinţa).

Şi totuşi, starea dominantă a poetului este de extaz şi fervoare în faţa filantropiei divine,

a aspectului tandric al iubirii lui Dumnezeu: „Numai zeul vibra în seminţe/ Dorinţa- ntrupării,

Duios Dumnezeu/ Trecea din cuvânt în Fiinţe” (Sanctuar viu). Într-o lume în care sălăşlueşte

Spiritul, viaţa nu are sfârşit, se rulează în eternitate ciclurile cosmice, chiar şi moartea este

fertilă. Sunt elogiate „seminţele rostirii celei sfinte”. Dumnezeu rămâne însă anonim, ocultat.

Marele sens nu este în cuvinte,ci dincolo de ele, în Lumina Lumii.

Eugen Evu scrie o poezie austeră, cu un patetism cumpătat, luminiforă, sapienţailă uneori,

de viziune cosmică şi spirituală, dispensându-se de ironie sau figuri ale subversiunii

subtextuale. O asemenea creaţie duce la restrângeri de sens, dar la focalizarea şi probitatea

fluxului liric: „Înălţat-am un munte-n cuvânt, să mă-nchin/ Un Sisif al damnării celestului chin”

(Epifanie de primăvară). Fascinat de ideea unei comunicări totale, poetul îşi doreşte

întâlnirea autentică, unică, prin cuvinte vii, prin poezia vie , legătura directă,

interpersonală, cu Dumnezeu prezent în diversitatea lumii, în rosturile vieţii, în haruri,

în duh. Poezia este străbătută de o febrilitate specifică liricii transilvane „Pe deal, sub miriade

constelaţii/ Al inimii impuls accelerat/ De undeva, din infinite spaţii/ Ceasornicarul sacru l-a

reglat/ Eternitatea-i vie-n devenire/ M-a reprimat din timpul mic şi-ascuns/ În marea de lumini

şi de iubire/ Şi tot ce-am întrebat mi s-a răspuns” (Poem simplu).

O lume (spi)ritualizată, simbolică, puternic semantizată, în care funcţionează corespondenţe

multiple, saturează poezia lui Eugen Evu. Muntele stenic, tumultul vernal, eflorescenţele,

figurile extactice, lumina, sunt însufleţite tainic de „transcedentală-n verb chemarea/ De la

izvoruri, către Sacra Deltă” (Digital astral). O anumită sforţare a spusului, o monotonie a

consecvenţe tematice, o perseverenţă sisifică, un flux lingvistic impetuos, sunt semne ale

profeţiei ca har poetic… Creaţia lui Eugen Evu ilustrează întocmai propria-i spusă: „Spiritul se

dezbracă-n cunoaştere”.

 

PAUL ARETZU

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

ARHIVELE ÎN CARE NE REINVENTĂM


Categorii:CARTEA, literature

PSALMUL 150 DUPĂ EUGEN DORCESCU, POEZIA DE DUMINICA


EUGEN DORCESCU, BIBLICE

 

PSALMUL 150

 

150

1. Pe Domnul lăudaţi-L. Lăudaţi

Pe Dumnezeu în locul Său cel sfânt.

În ceruri lăudaţi-L, contemplând

2. Puterea Sa. Şi iarăşi lăudaţi

Faptele-I mari. Nu veţi putea nicicând

Imensitatea să I-o măsuraţi.

3. Cu glas de corn văzduhul săgetaţi,

Cu lira şi cu harpa. Fremătând

4. În dans. Tamburul, flautul plăpând

Se-ngemănează-n imn, ca nişte fraţi.

Sonore corzi, treziţi-vă, vibraţi !

5. Şi voi, caval, chimvale, rând pe rând,

Şi toate laolaltă, răsunaţi !

6. Tot ce viaţă are pe pământ

Să-L laude pe Cel Etern şi Sfânt.

Să-L preamărească laic şi monah.

Să-L adorăm cu toţi. Hallelu Yah !

Categorii:CREDO

TĂRÂMUL ARTEI (4). Cronica serial de Adrian Botez


TOTUL (PREA) NOU”…, PE FRONTUL CĂRŢII ŞI ARTELOR:

LECTURA – CALE  SPRE TĂRÂMURILE ARTEI” – coordonator: RODICA LĂZĂRESCU[1]


[1] Coordonator RODICA LĂZĂRESCU, Lectura – cale spre tărâmurile artei, Editura Gabriel 2005, Bucureşti, 2011.

 

III – INCURSIUNE PRIN MITOLOGIE ŞI ISTORIE

 

La secţiunea aceasta, ne întâlnim cu lucrări al căror conţinut incită, prin inedit, prospeţime şi profunzime a viziunii. Autentice şi modelare comunicări ştiinţifice, unele chiar strălucitoare – demne de un Simpozion eminamente elitist. Vom vedea, mai  jos, dacă acesta e „de bine” şi dacă aduce patriei (în contemporaneitate) un „ce folos”…

 

Prima dintre ele ar fi aceea a „assistant” prof. dr. Carmen Săpunaru Tămaş, Osaka-Electro Communication University, Japonia: Mit şi ritual, în motivul „soarelui ascuns”, din vechile cronici japoneze:O caracteristică deosebit de interesantă a miturilor japoneze este faptul că reuşesc să includă în câteva rânduri un număr impresionant  de teme şi motive universale”. O cultură şi o civilizaţie care are, ca zeitate a Soarelui, o… zeiţă (Amaterasu) – nu poate decât stârni interes. „Una dintre ţesătoarele divine se sperie atât de tare, încât se împunge cu o suveică în zona genitală şi moare, moment în care Amaterasu, pe jumătate speriată, pe jumătate furioasă, decide să se retragă într-o peşteră şi lumea  întreagă se scufundă în întuneric” (similitudinea cu Greuceanul românesc credem a fi destul de străvezie!). „Amaterasu este văzută atât ca obiect al veneraţiei, cât şi ca prima femeie-şaman din tradiţia japoneză (…) Ieşirea soarelui din peşteră reprezintă succesul ritualului, victoria luminii asupra întunericului, a ordinii asupra haosului, a fertilităţii asupra forţelor distructive”.

 

…Aproape la fel de plin de magie şi bună aplicare hermeneutică este studiul Povestea mărului, al prof. dr. Marcela Graţianu, Colegiul Naţional „Octavian Onicescu”, Bucureşti – urmărind dezvoltările semanticii şi simbolismului mărului, de la antici (Catullus, Sapho, Grădina Hesperidelor… – sugerând, în mod egal, nupţialitatea, paradisiacul sferic-absolut, cât şi… „fructul fals”!) – până la Biblie, unde este „fruct al arborelui cunoaşterii”, poveştile bretono-celtice, unde mărul este şi obiect de magie, şi contragere a universului – şi poveştile româneşti, unde mărul e simbol triplu: al iniţierii, al dragostei, al recunoaşterii (se trimite la Prâslea cel voinic şi merele de aur, dar şi la Voinicul cel fără de tată, Făt-Frumos cel rătăcit, Poveste ţărănească, Pasărea măiastră) – dar şi, prin culoare şi tăiere în jumătăţi, simbolizează yin-ul şi yang-ul, cele două principii cosmice, antagonice şi complementare, cosmogonic-demiurgice.

 

După opinia noastră, cel mai valoros studiu al acestei secţiuni este cel al cercetătorului George Liviu Teleoacă: Devenirea prin lectură: de la poemul Memento mori, la Columna lui Traian. Păcat că spaţiul acordat unei lucrări de simpozion nu permite o mai largă dezvoltare a niciunui subiect – pentru că ideile dlui Teleoacă sunt de o rodnicie remarcabilă şi extrem de bine-venită, pentru aceste vremi fără crezuri. Scena XXIV de pe Columna traianică ne priveşte, cu osebire: „Savanţii din Europa întreagă, şi nu numai ei, aveau datoria să vadă şi să-nţeleagă, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepăsare, atât pe lângă elocvenţa plastică a scenei de pe Columnă, cât şi pe lângă precizarea, de excepţie, transpusă de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a rătăcit, astfel, cheia sacră a identităţii noastre, prin care ne legitimăm menirea în lume, respectiv rămânerea ca factor activ în lume. Întru salvarea noastră şi a lumii (sic!) suntem chemaţi să recuperăm urgent această tragică eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevăratei identităţii şi acceptarea obedientă a unor identităţi măsluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.

         Măcar acum, după ce am plătit, cu secole de suferinţe imense, secolele noastre de uitare şi de neglijenţă intelectuală, trebuie să luăm aminte că, prin regulile clasice de compoziţie, scena XXIV de pe Columnă conferă Dragonului Dacic acelaşi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însă, de Zeus (Jupiter) care n-a ieşit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifă pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, reprezintă semnul sub care s-a făcut istoria, pe larga arie dintre Persia şi Britania, până la anul 1485 d.Chr., aşa cum a arătat Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii.

         Întrucât viaţa religioasă a prezentului o continuă pe cea din perioada Renaşterii, Dragonul Dacic se dovedeşte a fi, şi acum, reperul sacru al lumii, de unde şi rolul determinant pe care trebuie să ni-l asumăm în edificarea unităţii religioase, motiv esenţial pentru a păstra nedevalizată, nepângărită şi întreagă Grădina Maicii Domnului.

         Slujirea nu-i trufie, ci datorie” .

TEXT DE ADRIAN BOTEZ

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

UN ESEU DESPRE MEMORIA LUNGĂ A LUMII!


                     PRIMIM DE LA EUGEN EVU:

                     Atunci când…( Enuma Eliş).

                                      O epistolă către religii şi politici

 

         Atunci când se precipită istoric crizele regionale, contaminând tangenţial  spaţii internaţionale, din Memoria Lungă, ancestrală, a popoarelor ţâşnesc vulcanii care descarcă energiile îndelung reprimate… Ideologiile ( idealurile, idolii) – ca şi dogmele îşi acutizează ceea ce am numi „ criza de identitate”. Originile sunt invocate cu scop şi motivaţii de legitimitate în a locui un anume areal, teritoriu, civilizaţie. Cultura şi elitele ei – de facto aservite regimurilor, ideologiei, funcţionează la fel ca religiile, subiectivităţile doctrinare sunt instrumentate de liderii celor două „ departamente” în societate; relaţiile „ factor de influenţă” – mulţime( masse) – reiau, în Stat sau grupuri de State, tipologic, comportamentele multi- seculare. Criza de Identitate, obsesia recurentă a Originii relevă un simţ foarte adânc, individual şi colectiv, aşadar fenomenal,-( se decontează proporţiile) deoarece doar astfel se uzurpă Puterile de tip ocupaţionist, imperialist ( prin războaie, colonizări, strămutări- implanturi etc) – uzurparea fiind de tip revoltă- răscoală- revoluţie, sau lovitură de stat, etc.

 Criza de identitate din acest context, după ce jocurile politice au fost făcute- prin  serviciile secrete de tip „ extern” şi „ intern” –MAI NOU INTERNAŢIONALIST ! ,-

a generat în sistemul naţionalist- dictatorial care s-a prăbuşit printr-o pseudo- revoluţie paradoxal complicitară cu patru- cinci factori manipulatori ( implicaţi ) şi în complicitate cu  SALVATORII de tip mesianist (!)  „ emanaţii” de tip Frontul Salvării Naţionale (FSN, apoi PSD şi infiltraţii ca „ viruşi” în partidele „ istorice”, – sau mai bine spus, a DEGENERAT ….Crizele de identitate sunt de fapt ale (i) Legitimităţii.

*

 Ceea a fost cândva în Orientul Apropiat, din două milenii încoace… s-a trasnferat şi în Eurasia. În bătrâna Europa, satrapiile imperiilor căzute sau restaurate disimulat în alte „ formule istorice” temporare funcţionează sistem- integrate funcţii de „ centri nervoşi” de tip monarho- republican…Identităţile devin obsesii şi conjucturile de tip criză economico- politică ( determinată)  şi „ puterile” pun în pagini de sânge şi foc, prin revoluţii şi războaie, un tip de religie, de mistică a ORIGINII care LEGITIMEAZĂ puterea în Stat ( sau grupare de state ale unui sistem- socialist ori capitalist).

Din obsedantele milenii ale originii, de tip mistic, se reface mereu Axiologia originismului şi praxis-ul  prin violenţă  în  „ istorie”, care- la crize de vârf în istorie,-  forţează Ontologicul. Crizele umanului în centrele sale temporale de vârf, şi in extenso în satrapiile de tip modern, ( prin implanturi ideologice şi religioase cu acute mistico- fundamentaliste) – ( par)vin din complexul Identitar al Frustrării şi din mocnirile seculare ale identităţilor reprimate prin excesele dictatoriale ale Puterilor ce se perindă în teatrul lumii. Mitul fratricidului din geneza, Cain şi Abel, pare a fi sămânţa neagră, stigma esenţială, de unde religiile originare şi apoi colateralele lor, dihotomice, gonflabile, cu funcţionează interconection : precum în sacru, astfel şi în profan. Acest tribalism resurect, de sorginte probabilă în Atlantida şi coloniile ei din milenii,..este cel evocat biblic, în Vechiul Testament, însă cercetătorii ştiu că acesta reţine ( sinoptic), fapte autentice şi fapte mitologizate, iar compilaţia sau plagiatele de tot felul, au rezultat un fel de „ manual al psihologiei didactice- cultice, pe termen nelimitat, operant în istorie.

*

Crizele identitare prin secole sunt determinate mereu obiectiv, însă reacţia istorică este subiectivă, animalul religios este acelaşi cu zoon- politikon; de aici condiţia tragică a filosofilor „ depresivi” sau „ sceptici”. Zeităţile, dumnezeii    centrelor- focarelor anumelui- timp, şi  cei teritoriali, cu misionarii lor din veac, (  sovieticii aveau COMISARI- de unde au emanat TOVARĂŞII, activiştii şi POLIŢIILE SECRETE, fie numite „ miliţii”…)  dar şi cu conquistadorii cu cruce –şi- sabie, ori cu zvastici şi tancuri, ( ca şi steaua roşie în cinci colţuri, tot cu tancuri ) . Am spune că extremele se ating în sensul că se determină reciproc. Animalul uman se comportă în istorie- devenire conform unui instinct (de vânătoare !) ce aparţine Inteligenţei Materiei, deci de tip cosmic….Iar zeii transpar din negura imemorială a speciei postdiluviene, adoraţi şi apoi devoraţi cum fac şi revoluţiile care îşi devoră Fiii.. zeii şi idolii, tiranii şi efectul – martir- erou- hristos, este unul agonic: dar din care se restaurează şi funcţionează  ciclici, ca „un alt timp”, istoric, „ erele”- noilor zeii, post- teogonici, pe Calea dintre pulberi şi mumii, piramide şi domuri, mauseolee şi muzee, arhive şi distrugeri- în definitiv, a Ce ? A Memoriei care devine super- grea, memorie de grotă, de catacombe, de Pivniţă, de „ dosariade”, memorie Akasha, memorie a unui ancestral suprasaturat ciclic obsesional, PATOLOGIC şi – vae victis ! – suicidar colectiv.

 Precum în Ceruri, aşa şi sub Ceruri, în condiţia binomului Soare – Lună…Căci suntem rase solare dar mai întâi sublunare. Umanul numind un „ tatăl Ceresc” ( cosmic), nu uită că este extraterestru, că este  creatura asupra căreia, prin mii de milenii,  între două glaciaţiuni  urmate de dezgheţ şi reanimare,.. s-au făcut corecţiuni  genetice şi e foarte posibil că au fost şi efecte ale ratării „ operei”, aşa cum scrie controversatul Nietszche şi alţii.

                         

                                                                                              Eugen EVU

Categorii:ESEU

CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE


FENOMENUL „TOLERANŢA ORĂŞTIE”

 

Materialul documentar la cartea scrisă de Ştefan Nemecsek, CARTE, LITERATURĂ, PRESĂ LA ORĂŞTIE (de la începuturi până în 1944)[i], adică anexele, este o carte despre carte, purtând în enumerarea lucrărilor studiate atâta putere încât, starea celor două volume confirmă rezistenţa prin cultură într-un loc extraordinar: Orăştie, judeţul Hunedoara, România, la intersecţia lumilor şi a ideilor, aici, în Ardeal. Scriitorul a depus un efort considerabil pentru a revitaliza memoria pierdută cumva într-un secol al informaţiei, într-o vreme a exploziei mijloacelor de comunicare, când uneori confuzia este prezentă şi distorsonează istoria.

Memoria ca o cartea scrisă vizibil şi invizibil pe inimilor celor care ştiu ce înseamnă a fi cetăţean în cetate!

Precum într-un documentar serios, Ştefan Nemecsek ne ajută să vedem Orăştie de sus, e o privire de ansamblu asupra zonei, o panoramă culturală cu manuscrise, jurnale, oameni, librării, edituri, tipografii vechi, Eminescu, Unirea, scriitori, profesori, ziarişti, librari, Lucian Blaga, şcoli, calendare vechi, mesaje din alte vremuri, închisoarea jurnaliştilor, suferinţă, piese de teatru, o lumea în mişcare între Valea Jiului, Alba-Iulia, Deva, Brad, Ţara Haţegului, Mureş, de la Palia de la Orăştie la umorul cel de toate zilele.

Sunt preluate primele consemnări despre Orăştie, sunt date de la finele secolului al XIV-lea provenind de la bresle, de la statutele acestora, de la produsele meşteşugăreşti făcute la Orăştie, din lumea celor care produc pentru oameni, apoi de la călătorii care au trecut prin Ardeal, de la viaţa ca viaţă. Este pomenită lucrarea Chorographia Transilvaniae de Georg Reishestorffer, tipărită la Viena în anul 1550, lucrare ce menţionează rodul pământului în zona Mureşului, cu oameni organizaţi specific, cu o climă minunată, într-un un peisaj natural darnic.    

Au mai scris şi alţii despre Bros, sau Orăştie, impresionaţi de lumea de aici, unde existau 11 sate regeşti.

Panorama aceasta emoţionează, e un loc unde s-au întâmplat multe, unde a apărut Palia

Autorul Cărţii Orăştie arată că există o adevărată comoară de carte veche provenind din ţinut, carte multiseculară, apoi centrele tipografice româneşti într-o lume imperială veche, misterioasă şi periculoasă. Manuscrisele aveau o viaţă a lor, cartea se cumpăra, se dona. Sunt puse în lumină însemnările de pe acele cărţi vechi, ele dau informaţii preţioase, refac gândurile oamenilor, se pătrunde în mintea celor care trăiau cândva în această parte a României, cei care au lăsat noduri şi semne prin vreme, despre oameni, despre oraş…

Cartea era un spectacol intim de la legătorie la biserică, la biblioteci particulare, în mâinile dascălilor, ale tinerilor, cartea era o valoare inestimabilă şi fizic şi spiritual, era arta de a conserva memoria locului, de a trăi după valori eterne.

Pe însemnările vechi descoperi date despre calamităţi, fenomene neobişnuite meteorologice, despre medicina vremii, despre momente istorice importante, ori despre efortul economic din zonă, despre mişcarea socială, despre personalităţi care, din anonimatul lor, continuă să strige în cetate, despre şcoală, dascăli, etc.

Ştefan Nemecsek nu uită să se focalizeze pe morala creştină ca motiv de tărie, de putere în vremuri complicate, să prezinte problemele bisericeşti, ori ale învăţământului, care formau oameni, credinţa şi studiul alcătuind un sistem de cunoaştere special la Orăştie…

Iată lumea în care fiinţa Orăştie!

În judeţul Hunedoara erau, în fiecare zonă, câte o mănăstire unde se scria, se copia cartea, se strângea, se lega manual şi se ducea la oameni, e pomenită mânăstirea Prislop, ori oameni sau localităţi în care fenomenul se petrecea ca o izbucnire de miracole: Sâmpetru, Sântămăria-Orlea, Hunedoara, Răchitova, Râu de Mori, Sibişel, Teliuc, etc.

Primele cărţi au avut conţinut religios, dar el ne dau o lumină clară despre configuraţia vremii şi, în ciuda diferitelor divergenţe, se poate observa toleranţa Orăştie, un fenomen important, cărţile de altar au avut valoarea lor culturală, ele au format conştiinţe, iar Evanghelia după Ioan este o dovadă fermă în acest sens… 

Sunt trimiteri la Psalmi, la Floarea Darurilor, la Psaltirea româno-calvină, la Sinaxar, Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur, Cazania, Noul Testament de la Bălgrad, etc.     

  Pentru carte au existat şi procese, este enumerat cel dintre protopopul ortodox din Haţeg, Ioan Maximilian şi protopopul unit de la Plosca, Nicolae Bosi, pentru două cărţi, un  Minei şi un Apostol…  

Un lucru era cert: cărţile erau valori, costau scump, erau râvnite, aduceau lumină oamenilor, se procurau greu, foarte greu, uneori se ducea o luptă plină de pasiune şi derută pentru a ajunge în posesia lor… Cărţile erau cumpărate de preoţi, de oameni cu vază şi uneori câte o carte era cumpărată din banii unei întregi comunităţi!

Autorul reţine: „Tipărirea unei cărţi nu era o afacere economică. Cartea nu era accesibilă din punct de vedere financiar oricărei categorii sociale. Cea mai scumpă carte era cartea cu legătură cu ferecătură de argint şi cu pietre preţioase.” Apoi se face o analiză obiectivă referitor la circulaţia monetară diversă din Ardeal, influenţată de ordonanţele  şi patentele provenind din Viena, sistemul financiar umbrind circulaţia cărţii.

De remarcat: cărţile erau plătite în florini şi zloţi, preţul lor a mai scăzut ulterior, datorită apariţiei de tipografii, dar au rămas greu accesibile.

S-au făcut însemnări preţioase pe cărţi, deţinătorul ne transmite nouă, astăzi, preţioase informaţii: preţul, persoanele care au procurat-o, destinatarul sau destinatarii, împrejurările în care a ajuns la destinaţie, destine revitalizate prin scris. Cartea a trecut prin multe mâini, a fost citită de mulţi, pe ea s-au fixat gânduri pentru urmaşi, a avut un rol important în viaţa spirituală a oamenilor şi a dat norme  morale, esenţiale pentru o existenţă demnă. A existat şi o listă a cărţilor deţinute de biserici, astfel în Ţara Haţegului au existat la un moment dat 475 de cărţi în 78 de biserici, conform Crestomaţiei sau Analectelor literare,  editată la Blaj în anul 1858!    

Circulaţia cărţii s-a făcut din Moldova, Ţara Românească, din vestul Europei, din întregul Ardeal, cartea circula şi era purtătoare de viziune naţională la Orăştie.

Acolo s-au păstrate primele semne ale creaţiei literare şi artistice, culminând cu Palia de la Orăştie. În mod meritoriu, Ştefan Nemecsek face o analiză a acestei cărţii, aducând noi informaţii despre un monument al culturii române şi deschizând ferestre în istoria literaturii şi a credinţei.

„În tot cazul Palia este o lucrare originală. Traducătorii au pus în textul Paliei tot meşteşugul în uz atunci. Din lucrare transpiră un spirit de mare răspundere faţă de text dar şi unul de independenţă. Traducătorii au ţinut seama de rolul sintactic al cuvintelor în frază, de chipul vorbirii reuşind astfel să îndeplinească întâia condiţie a unei traduceri bune.”

De reţinut, Orăştie a fost un principal centru cultural prin societăţile, asociaţiile, organizaţiile sale, prin societăţile de lectură, prin formele şi mijloacele de exprimare, formând-se liantul social care a modelat românii din ţinut. O amprentă decisivă asupra culturii din Orăştie a  avut-o Astra.  În jurul asociaţiei au pivotat numeroşi oameni de cultură şi s-au format numeroşi intelectuali şi patrioţi.

„După 1867, când politica de maghiarizare a guvernelor statului dualist austro-ungar ameninţa însăşi existenţa fiinţei naţionale a românilor, Astra a devenit principala conducătoare a luptei politice de eliberare naţională prin cultură, orientându-şi întreaga activitate în vederea transpunerii acestui program în rândul populaţiei româneşti.” – consemnează autorul.

Un capitol tensionat şi dinamic este dedicat presei şi tipăririi de carte. S-au publicat ziare care au vizat domeniul economic, cultural, viaţa politică, literatura, au apărut calendare, almanahuri, dicţionare, foi de umor. Este prezentată şi analizată „Revista Orăştiei”  care a lăsat pagini memorabile privind viaţa în cetate. Sunt emoţionante articolele din reviste pentru că reflectă lupta românilor pentru fiinţa naţională şi puterea prin cultură în faţa dominaţiei maghiare prezente în acele vremuri la Orăştie şi în Transilvania. Dar flacăra era întreţinută de ziarele din zonă.

Ştefan Nemecsek notează:

„Deoarece George Coşbuc era beneficiarul unei bogate experienţe la revista „Vatra”, unde a fost trup şi suflet, a ales să fi e colaborator permanent al „Revistei Orăştiei” din nov. 1896, nefiind în stare să stea în afara „sistemului literar”.

George Coşbuc a adus un suflu nou la „Revista Orăştiei”, ba mai mult, a introdus rubrici noi aduse de la revista „Vatra”, cum ar fi „Fel de fel”, „Varietăţi” şi fiind un nume deja consacrat a început să primească frecvent colaborări de la I. L. Caragiale, Radu D. Rosetti, Vasile Alecsandri, Vasile Goldiş, Traian Demetrescu, Constantin Dobrogeanu Gherea, Veronica Micle, Şt. O. Iosif ş.a. „

 Sunt prezentate şi alte publicaţii: ACTIVITATEA, LIBERTATEA, FOIAIA ÎNTERESANTĂ, SPICUIRI LITERARE, , etc.

Ziarele de la Orăştie au pătruns în toate zonele ocupate de români, au ajuns în America ori Australia, la Viena, etc. Lumea era în mişcare şi viaţa impunea această misiune la toţi românii, intelectualii din zonă şi-au asumat riscurile financiare şi politice, au pus viaţa lor în joc pentru ideea de unitate la români. Folclorul este bine prezentat în cele două volume, scriitorii, jurnaliştii, avocaţii, economiştii au înţeles că sufletul românesc are comori care trebuie adunate şi prezentate lumii.

Ziarele umoristice aduc un zâmbet, în vremuri delicate sunt moralizatoare şi pline de vervă, iar umor este unul de bună calitate pentru că intelectualii din zonă nu au lăsat jos nivelul de conştiinţă, deşi într-o formă uşor naivă, iar pregătirea lor făcută la Viena ori Budapesta i-a format ca modele pentru ceilalţi români.  Ştefan Nemecsek notează:

„SÎNCEAUA”, organ al „keskenyuzăilor neorganizaţi”, care „apare şi dispare după putinţă”. Număr unic, apare în 1911, în patru pagini. Apelează la nume fictive, pentru a spori efectul comic: Sfredeluş, Prâznel, Hâl cu preşu etc. Se întâlnesc însă şi unele nume care nu par a fi pseudonime: Virginia Nădejde, Nicolae Orginji. „Sînceaua” publică foiletoane, poezii umoristice, epigrame, anecdote care nu depăşesc însă tonul naiv – provincial al publicaţiilor de acest gen.”   

Privind atent asupra evenimentelor, autorul cărţii reţine şi câteva publicaţii în limba maghiară, dar consemnând, totodată, rolul presei româneşti din Orăştie pentru sprijinirea şi organizarea luptei de eliberare naţională. El face portretele unor importante personalităţi din zonă precum Sebastian Bornemisa, publicist, poet, folclorist, doctor în filozofie, ajuns deputat, ministru, primar al Clujului în vremuri grele, sub presiunea politică a evenimentelor. Tangenţial sunt prezentate şi alte personalităţi din  Orăştie sau sunt creionate portretele unor oameni care au pus ceva din fiinţa lor în mişcarea lucrurilor în direcţia bună precum preotul Ioan Moţa care a avut un important rol în promovarea culturală, în consolidarea şi dezvoltarea presei româneşti la Orăştie.

Cu acuitate este prezentată creaţia eminesciană la Orăştie, fenomenul Eminescu atingând minţile şi inimile celor din zonă, poeziile care au circulat şi care au fost reţinute de presă, de editori, de alţi scriitori. Se vedea legătura dintre români prin intermediul literaturii şi presei.

Ştefan Nemecsek scrie, în volumul al II-lea dedicat Orăştiei, despre Eminescu:

„Folosind exemplele culese în timpul cercetării doctorale şi a concluziilor desprinse din articolul semnat de Clemente Constantin, ne propunem să subliniem, în principal, două idei, şi anume:

1. Deşi ne aflăm înaintea actului unirii Transilvaniei cu România, locuitorii acestor meleaguri erau animaţi de conştiinţa unităţii etnice şi spirituale cu fraţii lor de dincolo de Carpaţi, Eminescu fiind socotit de pe atunci poet al tuturor românilor.

2. Creaţia lui Eminescu a fost asimilată în aşa măsură la Orăştie, încât putem vorbi de un anume epigonism chiar, al căror purtători sunt unii autori locali.”

Despre ziarişti, Ştefan Nemecsek, ziarist fiind, are cuvinte de apreciere şi reţine rolul extraordinar jucat de presă în lupta pentru eliberare naţională.

„Presa Ardealului oprimat era organul autorizat prin care vorbea sufletul românesc şi zbuciumările lui curate. Explicaţia este limpede: gazetarii erau înşişi conducătorii intelectuali ai neamului. Idealismul jertfi tor şi pregătirea lor ştiinţifică îi încadra într-un prestigiu moral, care făcea din scrisul lor devotat şi avântat un element de inspiraţie naţională şi de neîntrecută educaţie a largilor mase populare.”

 În mod realist autorul cărţii a citat pe I. Matei cu lucrarea Presa românească şi slujitorii ei, apărută în anul 1926 la Cluj, în Almanahul presei române, dovadă că exista o tradiţie a presei pentru a-şi potenţa viziunea în slujba poporului.

Cu durere în suflet, Ştefan Nemecsek notează despre Închisoarea de la Sighet, locul unde au fost ucişi cei mai importanţi gazetari români, acolo unde libertatea cuvântului a fost pusă în cătuşe, au fost deţinuţi peste 26 de ziarişti, 10 murind în închisoare, pentru că erau vinovaţi de uneltire împotriva ordinii sociale. Aceste scurte note pun în lumină sacrificiul jurnaliştilor care şi-au dus lupta până la capăt, conştiinţa lor rămânând intactă în apogeul confuziilor de toate felurile, dar au rezistat, nu s-au vândut! Rămân un exemplu prin  vremuri… Este o lecţie de viaţă extraordinară pentru ziariştii de astăzi care trăiesc altfel, nelimitaţi de hotare, ori informaţia insuficientă…

De remarcat că Ştefan Nemecsek reuşeşte să pătrundă în marile frământări ale arealului Orăştie, simte pulsul eliberării Ardealului din imperiu străin, din strânsoarea austro-ungară, atinge problema emancipării românilor şi intrarea lor în sfera autodeterminării. Sunt atinse problemele de bază ale epocii şi sunt puse în lumină resursele româneşti şi principala resursă, oamenii: jurnalişti, scriitori, dascăli, librari, tipografi, economişti, meşteşugari, oameni de afaceri, importanţi intelectuali, legători de cărţi, ţărani. Valul i-a cuprins pe toţi, politica a împins lumea spre un alt orizont de civilizaţiei.

Pe de altă parte, oamenii zonei s-au racordat la marile idei ale vremii pe plan internaţional cum a fost lucrarea Protocoalele Înţelepţilor  Sionului, atent studiată de Ioan Moţa din Orăştie. Se fac referiri tulburătoare asupra aspectelor vieţii sociale, politice, religioase, financiare, juridice legate de viziunea evreiască asupra lumii, în atingere cu viziunea creştină. Lucrarea a făcut valuri în epocă, iar preotul Ioan Moţa inserează şi el comentarii personale pertinente, cu trimiteri la realităţile vremii.

Autorul Cărţii Orăştie face o analiză a acestei viziuni doar la capitolul presă, trăgând concluzii interesante, unele actuale, alte revelatorii privind modul în care s-a modelat lumea în acea perioadă şi cum este ea modelată în continuare, pentru că efectele se văd şi astăzi.

Ştefan Nemecsek scrie în cartea sa:

„Analizând Protocoalele, ţinându-ne departe de comentariile editorilor şi de toate polemicile pricinuite de publicarea lor, se deosebesc în ele trei lucruri de căpetenie, adesea îmbinate:

1. O critică filosofi că a principiilor liberale şi o slăvire a regimului autocratic.

2. Expunerea planului de luptă pregătit cu metodă, pentru asigurarea dominaţiei mondiale a evreilor.

3. Priviri profetice asupra înfăptuirii apropiate a părţilor mai însemnate ale acestui plan.”    

Este analizat în detaliu Capitolul al XII-lea din Protocoale unde se fac referiri exprese la presă şi activitatea jurnalistică, focalizându-se pe modalităţile de ajungere la putere, păstrarea puterii şi tehnicile specifice de manipulare a populaţiei, multe actuale şi astăzi. Analiza este necesară pentru că dinamizează lucrarea şi atrage atenţia la modul în care presa este a patra putere în orice stat şi în lume.

Despre Ioan Moţa scrie:

„La moartea sa, protopopul Ioan Moţa a fost cinstit ca o mare personalitate, organizându-i-se funerarii naţionale. A murit într-o perioadă atât de tulbure (1940), cu sufletul îndurerat că s-a pierdut o parte din trupul sfânt al Ardealului. Dar ultima lui realizare, pentru oraş, va dăinui prin vremuri. În calitate de protopop, ctitoreşte o măreaţă catedrală, împlinind un vis ce şi-l făuriseră orăştienii încă la sfârşitul secolului trecut.”

Vremurile şi-au pus amprenta pe oameni, pe locuri, pe Orăştie, model românesc de existenţă în geografia spirituală a ardelenilor şi nu numai.

CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE, se prezintă cititorului ca o lucrare academică specială pentru un loc special, un loc în care cuvintele au fost de fosfor, luminând istoria, istorii, destine.

În prefaţa la cele două volume domnul prof. univ. dr. Crişu Dascălu, directorul Institutului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” din cadrul Academiei Române, Filiala Timişoara, ţine să remarce faptul că suntem în prezenţa unui dar făcut culturii române şi subliniază:

„Cartea adună o cantitate impresionantă de informaţii, culese cu răbdare şi migală din arhive şi din biblioteci. Chiar dacă multe dintre ele nu sunt necunoscute cititorului din alte lecturi, lor li se alătură altele, categoric inedite. Meritul autorului este acela de a le fi aşezat la un loc, operaţie mai dificilă decât se crede, căci ea pretinde rigoare, viziune clară a ansamblului şi capacitatea de a deosebi esenţialul de marginal.

Rezultatul este o imagine complexă a vieţii culturale multiseculare care a pulsat în Orăştie, iar a ajunge la el pe cont propriu ar fi o muncă la care foarte puţini din cititori s-ar încumeta.”

Autorul are şi el un cuvânt, mulţumind celor care l-au încurajat, ajutat şi i-au adus cuvinte de îmbărbătare, amintind câteva întâmplări culturale la care cititorul va fi martor, retrăind istoria la tensiune maximă:

„Nu ştiu câtă lume ştie că Studentul din Romos, pe numele său real Cristian Cloos, fiu de ţăran din Romos, este autorul primei Istorii a Imperiului Otoman. În anul 1475 scrie „Tratat despre moravurile, condiţiile de viaţă şi lipsa de consideraţie a turcilor”, carte tipărită la Roma, în limba de circulaţie a epocii, latina. Lucrarea se epuizează imediat aşa încât în 1481, apare o nouă ediţie la Hurach. Până în 1660 mai sunt tipărite încă 25 de ediţii. În 1530, cartea

Studentului din Romos apare cu o prefaţă scrisă de Martin Luther.

Mai târziu, lucrarea mai cunoaşte câteva ediţii în Transilvania, fiind onorată cu o tălmăcire a lui Nicolae Iorga. Tipărită de-a lungul timpului la Berlin, Nurenberg, Roma, Koln, Paris, Strasbourg, etc. lucrarea inaugurează circulaţia internaţională a cărţii, fiind o curiozitate bibliofilă.”

Am  inserat acest citat de final deoarece este penetrant, există fii ai locului care dau culoare istoriei şi însămânţează evenimentele la care mulţi au fost martori, autori, părtaşi, scribii epocii, depăşind epoca.

Un fiu de ţăran din Romos…aşa începe orice istorie a lumii…

Ceea ce este regretabil este că mediul academic nu a dat atenţie unei astfel de lucrări, bogat documentată, cum ar fi de pildă Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, instituţie de învăţământ care nu a avut puterea de a atrage persoanele disponibile pentru a continua azi mişcarea culturală Orăştie, Alba-Iulia, Blaj, Cluj… ratând ocazia de a sprijini demersurile făcute de Ştefan Nemecsek de-a lungul timpului, dar poate tocmai asta l-a ambiţionat pe autor şi i-a dat harul de a fi omul care înlocuieşte instituţiile prin resursele sale modeste de ziarist, scriitor, cetăţean al cetăţii.

Poate o poezie din antologia de cântece populare alcătuită de Ştefan Bornemisa din Orăştie ar da sens lumii în care trăim, la apogeul confuziilor:

„Jelui-m‘aş şi n-am cui,

Jelui-m‘aş codrului,

Dar şi codrul e’ntristat

Căci omida l-a mâncat…

Foaie verde de pelin

Toate trec şi iarăşi vin,

Numai dorul ce-am iubit

S-a dus şi n-a mai venit!…”

 

 

Constantin Stancu

Mai, 2011


[i] Ştefan Nemecsek, CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE (de la începuturi până în 1944), Editura „Realitatea Românească”, Vulcan-2011, două volume. Editor Ioan David, prefaţa prof. univ. dr. Crişu Dascălu.

Categorii:CARTEA, CRONICĂ
%d blogeri au apreciat: