Arhiva

Archive for 25 aprilie 2011

EMINESCU ŞI SATUL ROMÂNESC. (3) Serial de Adrian Botez


3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este Biserica. Dar Biserica eului eminescian este Codrul: codrul pregăteşte eternitatea, codrul pregăteşte, heraldic, liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenţă (şi trecătoare în formă, dar trecătoare, mereu, spre esenţa divină, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele, are Arborele – Axă a Lumii, are Păsările (zbor şi cântec, rază şi Logos…îngeri paradisiaci!). Codrul are ca Preot teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei), dar are şi Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Morţii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Călin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adică stâlpul Templului-Casa Divină a Eternei Nunţi (-codrul), fie călăreţul pe cal negru şi au cornul lumii la brâu, ca taină comprimată, aşa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Făt-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafăr: “Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”, căci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic şi invocator al Lumii-Fată din rude mari împărăteşti).

Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej[1]: trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne ţinem”. Noi – este şi formă de plural gramatical, dar şi semn al majestăţii, regale şi divine (pluralul majestăţii). Codrul este ipostaza eternităţii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca şi Muntele, Codrul primeşte pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere şi dinainte de depărtare, este copilul din Fiind băiet păduri cutreieram, care se culcă la sursa eternităţii: izvorul), sau pe iniţiatul în moarte (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei: “Trec în umbră, pier în vale / Iară cornul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar şi iar, în izvor-resurecţie: “Iar izvorul, prins de vrajă, / Răsărea sunând din valuri”), sau primeşte zeii şi zeiţele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul iniţiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolară Soare-Lună, cu oglinda-Eros (“… se pătrunde balta/ Şi de chipul dragii mele”) şi forţa de propulsie demiurgică a zborului (La mijloc de codru este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adăpostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blândă ţine strajă” (I-82). Sub bolta codrului se săvârşeşte jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul şi cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiană (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legământ de nuntă cu draga-crăiasa Moarte, pentru construcţie-patrie (moşia) eternă-monastire. Omul-Christos este sănătos pentru sănătatea-foc a Monastirii-Patrie (Moşie). Dacă ar fi să nu ne îndoim de ştiinţa limbii, Moşie ar fi cel mai potrivit cuvânt, căci Mocşă, în sanscrită[2] =  tărâmul Morţii. Adică, tărâmul-re-naşterii iniţiatice, “în care se realizează eliberarea din lanţul karmic de reîncarnări, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoaştere” (Mioara Căluşiţă, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993). Astfel se explică de ce Eminescu spune foarte rar “ţară” (asimilând-o, când îi spune, totuşi, aşa, lui Terra-Titanul Pământ (sfânt, deci: “.. pân’şi numele tău… ţară”), care menţine nestinse aspiraţiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pură a lumii), Dreptate, Adevăr – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatăl-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi dă nuanţă derizorie, trimiţând cuvântul Pretenţiei de Tată Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradează Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatăl-Origine este o problemă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, atunci când nu s-a lămurit, în primul rând, problema Revelaţiei: cum să ştii (şi să pretinzi şi în faţa altora că ştii) despre Origine, dacă nu ştii despre Spirit, dacă nu te jertfeşti-iniţiezi pentru a-ţi revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forţă demiurgică-virtute etc.)?

Timpul Templului este, după gândul lui Blaga, timpul-cascadă: o continuă retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurată în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, şi devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munţi-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.

Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegărei uşi”. Astfel concepută, întrebarea se “calmează” (autodizolvă) în cosmos (sofianismul codrului) şi se păstrează în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însă, produce, prin paroxismul vehemenţei, transparenţa ca limită spre eternitate.

a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitată [lumea Carte] Arald în minte-i sună” (I-78), “El [Magul] cartea-şi deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte; /Sunt legile-nsemne din ăst univers” (I-292), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurcă” (I-292)) ţesute şi trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le şi retrăgându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului) soarta-candelă-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replică la punctul de mişcare, de nelinişte: prin paradox mitic, neliniştea împacă (deci, supremaţia o deţine Vârful-Mag) – împacă toate, în marea iniţiere a Morţii;

b) Împăratul care e frate cu Magul, impregnează cu divin (mişcare subtilă, de aducere la numitorul comun a Forţelor Spiritului) şi apoi oboseşte şi trimite Fiu de Împărat la Mag, pentru o nouă coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarăşi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemărginit: şi acela de a fi, şi dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pământ – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seamă, la Marea-Oglindă (marginea mării este marginea valurilor, este aplatizarea în Pământul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesară anulării iluziei).

c) Cavalerul Templier, Călugărul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profeţie (ieşire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se aruncă şi devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlaştină-RovineMuntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calcă totul în picioare”) este androgina ipostază a Călcătorului de Cosmos: este fata de împărat (“de la Argeş mai departe” – “pe Argeş în gios…”) şi este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacră-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pământului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Călugăr-Mircea, care situează, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Argeş mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.

Vârtejul este format din două fuioare împletite, al disperării izbăvitoare (luciferice) şi al speranţei pervertitoare: Lucifer şi Nenumitul Divin, Ahriman şi Ormuzd.

Spune Blaga, în Trilogia culturii[3]: “În neorânduiala vie a acestor sate (româneşti) simţi prezenţa unei imaginaţii umane care prelungeşte natura până dincolo de ea, până la zona de miracol şi poveste.

Într-adevăr, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc şi-a amprentat spaţiul de expresie într-o omogenitate armonioasă, de la vegetal-mineral până la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresionează mai profund în poezia eminesciană mai mult decât firescul curgerii-ordonării-Logos, amprentări ale Spiritului în sunete şi tâlc, care realizează în mintea cititorului Ordinea, răsturnând şi făcând de ruşine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligaţi ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelaţie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretenţios şi preţios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelaţia, sunt transfiguraţi, sunt absorbiţi în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocşei româneşti.

Iarăşi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorită unei necăutate, dar reale răsturnări a rânduielilor sufleteşti, din capul locului integrat în ordinea salvării. Salvarea nu e o speranţă, ci o experienţă. Nu o problemă, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectivă condiţionată a existenţei, ci mediul cert al existenţei. trăirea salvării, iluminarea lăuntrică, transfigurarea întru rânduiala salvării, convingerea organică de a participa la ea graţie împrejurării că omul e un vas al transcendentalului, care coboară, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinţa şi acţiunea sunt aşa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existenţe, iluminată de atmosfera şi rânduiala salvării”.

Aici, după părerea noastră, suntem în faţa unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecută sub tăcere, nici etichetată drept problemă superficială, colaterală etc. Este vorba de problema nu a credinţei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de faţă – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum şi de ce anume, sau de cine anume, îşi leagă Spiritul-Eminescu forţa amprentatoare întru Logos? Pentru că Eminescu porneşte, demiurgic, propulsat de forţa Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem şi în ce modalitate determină expresia-amprentare? De răspunsul la această întrebare depinde în ce atmosferă îl situăm pe Eminescu: în atmosfera carpatină, în atmosfera germanică, în atmosfera indiană (exotică) – sau într-o atmosferă hibridă, versatilă, labilă?

Am putea fi acuzaţi de fanatism şi de fariseism, dacă nu am recunoaşte afirmaţiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel puţin, la o primă vedere, nu se potrivesc.

Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenţa), catolicul e ambiţios (de a-şi merita, sau chiar forţa, salvarea prin fapte), afirmă tot Blaga.

Alături de ulterioara noastră argumentaţie, am lua un subcapitol, la Firea fiinţei: Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare[4]: “Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizez planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu-ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lămureşte şi îngăduinţa excesivă – poate neasemănată – a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel”.

Sau, la pagina 80, a aceleiaşi cărţi: “Pentru concepţiunea românească a existenţei, lupta aceasta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare din vedere a tuturor posibilităţilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “…între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. Dincolo nu înseamnă propriu-zis înafară, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo stăruie pe aici. Nu este, deci, între aici şi dincolo o prăpastie, ci vamă, pe care, dacă o plăteşti, treci. Dincolo nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făptuirii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist (s. n.) al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic”.

Mircea Vulcănescu dezvoltă, aici, înalta metafizică a gratuităţii gestului (ritualic). Gestul făcut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însă, străpungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare şi motivare. Orice se face nu se face pentru a câştiga social, ci pentru a spori calitatea energetică-morală a fiinţei. A fiinţei cu dublă fiinţare: aici şi dincolo, nediferenţiat.

De aceea, oricare gest-fiinţare trebuie să fie un RITUAL.


[1] Cf. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Ed. Lotus, Buc., 1994, p. 44: “speranţa vindecării se află în pădure” (formula esoterică pentru Aesculap).

[2] Mioara Căluşiţă-Alecu , Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc., 1993, p. 17.

[3] Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. 9, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 264.

[4] Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 124.

Categorii:CARTEA

REVISTA „DISCOBOLUL” – ianuarie, februarie, martie 2011. Redactor şef: Aurel Pantea.Revistă lunară de cultură, editată de Consiliul Judeţean Alba, Consiliul Municipal Alba Iulia, Centrul de Cultură „Augustin Bena”. Apare sub egida U.S.R., prin Filiala Alba- Hunedoara. Poeme, scriitori din Filiala Alba-Hunedoara, proză, cărţi, cronici, autori, interviu. Rezistenţa prin cultură.

25 aprilie 2011 Un comentariu

Categorii:REVISTA

REVISTA „VATRA VECHE” NR. 5/2011. REDACTOR ŞEF: NICOLAE BĂCIUŢ. CĂRŢI, ESEURI, POEZIE, CONCURSURI, INTERVIU, LITERATURA CA FORMĂ DE REZISTENŢĂ PRIN CULTURĂ


Vatra veche 5- 2011

Categorii:REVISTA
%d blogeri au apreciat: