Arhiva

Archive for 8 aprilie 2011

UMORUL DE SÂMBĂTA: MARC TWAIN


Marc_Twain_thinking

DATI CLICK PE TITLUL DE MAI SUS!

Categorii:literature

FUNCŢIA SMARANDACHE, UN ROMÂN LA GALLUP – USA. ÎNTRE MATEMATICĂ, LITERATURĂ ŞI PARADOXISM. Încrederea în geniul său şi pasiunea pentru matematică coroborate cu o munca asiduă îl vor conduce la afirmarea în domeniu, descoperind funcţia care îi poartă numele, Funcţia Smarandache, şi pe care Florentin Smarandache o poartă ca pe un blazon: “S(n) is defined as the smallest integer m such that m is divisible by n”.


FUNCŢIA SMARANDACHE

 – Cine este Florentin Smarandache?

Matematician, poet, romancier şi dramaturg, Florentin Smarandache s-a născut pe 10 decembrie 1954 în comuna Bălcesti, judeţul Vâlcea. După absolvirea Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii din Craiova, lucrează ca profesor în comuna natală, apoi la Colegiul “Nicolae Bălcescu” din Craiova. Între 1982-1984 va trece dincolo de graniţele ţării, predând matematica la Colegiul “Sidi El Hassan Lyoussi” din Sefrou, Maroc. În 1984 se întoarce în ţară, de unde va continua colaborarea cu diferite reviste de matematică din ţară şi străinătate, unde publică o serie de articole: “Gazeta Matematică”, “Monthly”, “Math. Magazine”, “College Mathematical Journal”, “Zentralblatt fur Mathematik”, “Crux mathematicorum”, “Gazeta Matematica” (Spania).

Între 26 iulie-3 august 1986 este invitat la “International Congress of Mathematicians”, Berkeley, C.A. unde urma să prezinte lucrarea “An Infinity of Elementary Unsolved Problems”. Statul român îi interzice însă participarea la congres. Deşi nu era pentru prima oara când întâmpina greutăţi din partea statului roman, această interzicere a umplut paharul: a făcut greva foamei timp de 15 zile. Urmările nu s-au lăsat nici ele aşteptate: pentru că a fost “recalcitrant”, după cum povesteşte în volumul “Fugit … Jurnal de lagăr”, “… după ICM-86 mi-au interzis să public matematică şi m-au ţinut şomer un an jumate”1.

Îşi pregăteşte foarte minuţios, matematic am putea spune, fuga din ţară, nespunând nimănui nimic, nici măcar soţiei sale care-l credea plecat la Bucureşti să discute cu un profesor de la Universitate despre nişte articole de cercetare matematică. Îi va scrie la 10 zile după ce ceruse azil politic în Turcia, la data de 09.09.1988, cu dorinţa de a emigra în SUA, ţara tuturor posibilităţilor. După ce-şi cere scuze că i-a ascuns dorinţa de a emigra, îşi motivează gestul cu următoarele cuvinte: “Dar ştii cât m-au umilit, şomer, semi-şomer, cerşetorul inspectoratului, gunoiul lor, îmi interziseseră şi să public, şi doctorat etc. N-am mai putut răbda! Orice suferinţă are o limită”2

După aproape doi ani de stat în lagăre de “fugiţi”, America îi va da acceptul de intrare în ţară. A făcut de toate: spălat vase în restaurante, săpări de şanţuri, încărcat – descărcat etc. Mai târziu a prins un post mai bun: soft-ware engineer la o firmă producătoare de terminale electronice. A văzut multe şi a

suferit şi mai multe.

1 Florentin Smarandache, “Fugit … Jurnal de lagar”, Ed. Tempus,

Bucuresti, 1994, pag. 17

2 idem, pag. 20

Editor – Florentin SMARANDACHE

Însă încăpăţânarea în realizarea visurilor şi dorinţa de afirmare nu l-au părăsit niciodată. Îşi ia doctoratul în matematică, în prezent fiind “Associate Professor of Mathematics” la “University of New Mexico, Gallup” din USA.

Încrederea în geniul său şi pasiunea pentru matematică coroborate cu o munca asiduă îl vor conduce la afirmarea în domeniu, descoperind funcţia care îi poartă numele, Funcţia Smarandache, şi pe care Florentin Smarandache o poartă ca pe un blazon: “S(n) is defined as the smallest integer m such that

m is divisible by n”.

 

F.S.

Categorii:literature

SEMNAL DE LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ DEVA: LANSARE DE CARTE DUMITRU HURUBĂ


 In data de 14 aprilie scriitorul Dumitru HURUBA isi lanseaza
volumele de carti: „SCORPIONISME” si „EVADATII din CLEXANE”.
Evenimentul are loc in Sala „Liviu Oros” a Casei de Cultura Deva, de la orele 15.00.

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „OVID DENSUŞIANU” DEVA

Categorii:CARTEA

HRISTICUL EMINESCU (6), SERIAL DE ADRIAN BOTEZ


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

6-CÂTEVA TRIMTERI LA GNOSTICI

La gnostici (spre exemplu, doctrina lui Valentin), Sinele (Spiritul, pneuma) “este izolat, indiferent, simplu spectator inactiv în drama vieţii şi a istoriei” (cf. Mircea Eliade, op. cit.).

Nu tot aşa stau lucrurile la Eminescu: Spiritul nu este pneuma, ci este activ, este Primul Principiu (al gnozei valentiniene), unindu-se cu Eunonia (Gândirea), pentru a amprenta cu forme-cosmos. Dar nu într-o structură atât de complicată, cum este aceea prezentată de doctrina valentiniană (cu cele 15 perechi de coni); cel puţin, la Eminescu nu apar toate verigile valentiniene către Mântuirea pneumatică: Eminescu, dacă va fi cunoscut teoria valentiniană, se pare că a considerat-o mult prea sofisticată,  ne-ortodoxă –  şi a intuit că este sacrificată, astfel, Măreţia – întrerupe (cf. II-356-357 Geniu pustiu) sistemul, prin întreruperea discursului despre soluţia soteriologică, al lui Toma Nour (Toma Nour fiind metafora soluţiilor soteriologice oculte, în-văluite ţinând de esenţă, existente în mijlocul Vârtejurilor înşelăciunilor şi vehemenţelor, sentimentale şi istorice): “Întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour” (II-358).

Împotriva gnosticilor, Eminescu socoteşte somnul ca trezire în interior a Sinelui (“Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă” (I-107), pentru a-l întoarce din Logos-ul formal în Logos-ul sacru, apoi retrăgând amprentele energetice şi absorbindu-l (dincolo de umbra-urmă = amprente energetice de limită, spre inexprimabil în Fiinţa Divină: visarea, ca tărâm al Arhetipurilor Unitare (I-303: “Cetăţile mari răspândite-s în soare (con-centrate în jurul nucleului Foc Mistic), / Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regi sunt îngeri cu aripi de-arginţi (…) / De visuri, de umbre de cântec e plină” – (Steaua-Vis).

Somnul este revelator, ca în unele filozofii hinduiste (la yoghini: somnul treaz) sau greceşti-presocratice (Hypnos conduce la tărâmul misterelor thanathice).

Începutul (ritualic)al marilor poeme eminesciene este anamneză: cf. evocarea stării Mythos în debutul Luceafărului (“a fost odată ca-n poveşti… rude mari împărăteşti…”), la începutul poemului Fata în grădina de aur (“A fost odat-un împărat – el fu-ncă / În vremi de aur (…) când (…) vorbeai cu zeii (…) Clădi palat din pietre luminoase, / Grădini de aur…) O noapte-eternă prefăcută-n ziuă etc. – noapte bogată), preludiul la Memento mori (“turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur (…) Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri (…) Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină” etc.), sau la Povestea magului (“În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond şi des (…) Era pe lumea asta mândră-mpărăţie (…) Domnea în ea un împărat prea mare…” etc.).

Faustus Maniheeanul (cf. Mircea Eliade, op. cit.) sune despre sufletele fericiţilor morţi că sunt continuu transportate, spre Paradisul celest, de Corăbiile Lunii şi Soarelui. Iată că această imagine a Soarelui Negru-călăuză a corăbiilor negre (de fapt, el însuşi, Soarele Negru, fiind corabie spre Paradis) şi a Lunii-Fată (“în umbra falnicelor bolţi” – bolţile fiind corăbii întoarse, semicercuri tânjind după re-împlinirea în cerc), din Luceafărul, pot fi considerate, dacă nu reminiscenţe, cel puţin coincidenţe de viziune arhetipală, între viziunea eminesciană şi cea a lui Faustus Maniheeanul.

Pentru răscumpărare, trebuie evitată procreaţia. În Luceafărul, a) cuplu cătaţilor-regăsiţi devine cuplul copiilor “cu plete lungi, bălaie” – ei înşişi devin proprii lor copii, pentru a evita creaţia multiplicatoare, prin care se blochează mântuirea b) asceza Luceafărului-Hyperion, prin auto-blocare în cercul de sus al Spiralei-Arbore, este o altă cale soteriologică: între cercurile spiralei nu există contactul procreator, ci continuitatea mistică, pentru revenirea în Principiul Suprem (de care vorbeşte Valentin Gnosticul).

Mani Gnosticul (cf. Mircea Eliade, op. cit.) vorbeşte de Statuia care se va înălţa la Cer, după purificarea, prin incendiu (foc, Patimă-vehemenţă), a lumii. Statuia-Eros, în Pe lângă plopii fără soţ, sau în Atât de fragedă (I-143: “Cu ale tale braţe reci / înmărmureai măreţ…” sau I-92: “din încreţirea lungii tale rochii / Răsai ca marmura în loc”), dar şi în Scrisoarea IV şi Scrisoarea V (Ea “ca marmura de Paros” – I-118, sau I-119: Ea ca “Venus Anadyomene” cu “marmura-i cu ochii negri” – Zeiţe-cerboaice), dovedeşte că Eminescu vede în Femeie înglobarea daimonului jertfit-chinuit spre demiurgie, complementaritate funcţională a lui Hristos (Maria-Hristos, în esoterism: Lună-Soare), care mântuie de materie, prin neliniştea misterioasă şi mereu dureroasă, în sensul soteriologic (“Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor” I-121) – mântuie ultimele particule de Lumină. Statuia-Femeie, la Eminescu, poate ajunge să personifice Lumina-Spirit, definitiv separată de Materia-Haos-Întuneric (I-92: “O, vis ferice de iubire, / Mireasă blândă din poveşti (…) Cât poţi cu-a farmecului noapte (mistică) / să-ntuneci ochii mei pe veci” (orbul care transgresează în / prin Revelaţie, prin Femeia Sacră).

Entelehia eminesciană a Femeii este subliniată şi de puritatea absolută – vergină, adorată, icoana pururi verginei Marii. Puritatea e plină până la vacuitatea absolută: puritatea este paradoxala plinătate în Sine, plinătate vacuizată de substanţă şi de dorinţă. Puritatea devine Nirvana Fiinţei Divine[1].

Demonismul apariţiei şi formării lumii este sugerat, probabil, lui Eminescu, de către gnosticul Mani; prin aceasta, afirmăm că şi demonismul Femeii: sau al Androginului (Hyperion) sunt reminiscenţe gnostice (Luceafărul, Demonism, dar şi Împărat şi proletar: “Spuneţi că-i omul o lumină? Nici o scânterie-ntr-însul nu-i candidă şi plină?” etc.).

În viziunea lui Mani, cosmogonia este un gest disperat al lui Dumnezeu, de a salva o parte din sine însuşi (deci, aplicat la Eminescu: expresivitatea-amprentare divină.). Omul este creat de Materie, pentru c Materia să menţină închise particulele de lumină (de aceea, scepticul non-vizionar din Împărat şi proletar nu percepe interioritatea-esenţialitatea “schinteilor” dinlăuntrul omului). Aici este şi paradoxul lui Mani: particulele de lumină închise devin finalitatea lui Hristos, care le strânge, pentru a le mântui.

Egoistul Dumnezeu (Ormuzd al Logos-ului Eminescu), salvând sufletul, prin Fiul Christos, se salvează pe sine însuşi, devine Salvatorul salvat. Doar aşa, divinitatea este activă – în rest, singurul activ este Prinţul Întunericului.

Dacă la gnostici ritualul este anulat, Eminescu, în schimb propune insistent Ritualul, prin Logos efectiv şi Logos prospectiv, pentru a regresa la originaritatea-Mythos.

Ritualul interior, propus de e, îşi are, poate, rădăcini în isihasm (hesychia = linişte. liniştire), specific bizantin: Rugăciunea isihastă a inimii, Rugăciunea lui Iisus (Eminescu o practică nu doar implicit, în toată lirica sa, ci şi explicit, în poemul Rugăciune II-37): a) repetat, b) meditat, c) interiorizat.

Teologul Nechifor afirmă că ţelul vieţii spirituale este să ia cunoştinţă de Sine, de tainele ascunse în inimă, să unească mintea (noua) cu inima (lăcaşul lui Dumnezeu). Unire prin coborâre (respiraţie) a minţii în inimă. Aceasta este una dintre dimensiunile ritualistice ale întregii poezii eminesciene (I-119: “Consacră-mi / Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”).

Grigore Sinaitul (cf. Mircea Eliade op. cit.) preferă monahismului-comunitate – pustnicia: rugăciunea liturgică este prea exterioară pentru a declanşa amintirea lui Dumnezeu. Dar monahul stă sub pericolul viziunilor suscitate de imaginaţie (cf. Povestea magului, unde Magul controlează, la Călugăr, calitatea viziunii, şi descoperă că nu e imaginaţie, ci existenţă a esenţei divine, senine, Frumuseţea, nu aici, deci în transcendenţă: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aci în lume…”). Călugărul lui Eminescu îşi asumă o teribilă responsabilitate – aceea de a-l pierde pe Dumnezeu, tocmai prin vehemenţa-patimă a cugetării: “El cugete la toate, ci nu – la Dumnezeu”. Adică, nu la formalismul divin. În schimb, îşi asumă efortul de a se auto-recupera spiritual-divin prin re-cunoaşterea lui Dumnezeu nu în formalitatea-gândire, ci în esenţa sa arhetipală: Eros.

Ceea ce, însă, îl apropie fundamental, pe Eminescu, atât de gnostici, cât şi de teologia creştină de profunzime şi a marii mistici, ca aceea a lui Meister Eckhart – este viziunea unei dumnezeiri nenumite; “Străinul, origine şi scop a toate” – “îndepărtat, inaccesibil[2] (şi, totuşi, erosul transcens în Eros Agapé este, la Eminescu, în linia Ortodoxiei, o cale de acces).

Frământarea şi neliniştea Logos-ului eminescian sunt atitudini gnostice. Dar eliberarea în liturghia Ritualului-Logos, Eros-ul sacralizat, jertfirea Sinelui pentru regăsirea şi împăcarea, întru Spirit prin orfismul-finalitate a poeziei, a Logos-ului – sunt expresia ortodoxiei creştine celei mai curate: este însăşi dimensiunea arhitecturală a Spiritului românesc.


[1] Cf. Paula Diaconescu, Collegium, Iaşi, 1989, p.24

[2] Alexandrian, Istoria filozofiilor oculte, Humanitas, Buc., 1994.

Categorii:CARTEA, literature

EXISTĂ UN ABUZ DE LEGE? RĂSPUNSURILE LEGII!


DESPRE ABUZUL DE LEGE: AGRESIUNEA STATULUI ASUPRA CETĂŢENILOR ESTE INTERZISĂ

Art. 16  alin. 1 din “Constituţia României” stabileşte: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

Art. 20 alin. 1 din “Constituţia României” statuează: “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.”

Art. 21 din “Cartea Europeană a Drepturilor Omului” interzice discriminarea de orice fel.

Art. 31 din “Cartea Europeană a Drepturilor Omului” stabileşte pentru orice persoană dreptul la condiţii de muncă echitabile şi corecte.

Art. 54 din “Cartea Europeană a Drepturilor Omului” instituie interzicerea abuzului de drept.

Categorii:PRACTIC

CJUE: TAXA PE POLUARE INSTITUITĂ ÎN ROMÂNIA CONTRAVINE TRATATULUI. CONCLUZIA: „Curtea apreciază că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”


Comunicat CJUE: “Taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre.

Reglementarea română – Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008), in speță este aplicabilă OUG nr. 50/2008 în versiunea sa inițială, fără modificările ulterioare – a instituit, începând de la 1 iulie 2008, o taxă pe poluare care trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Reglementarea menționată nu face distincție între vehiculele fabricate în acest stat membru și cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincție între vehiculele noi și vehiculele de ocazie.

Domnul Tatu, resortisant român, locuiește în România și a cumpărat un automobil de ocazie în Germania, în iulie 2008, la prețul de 6 600 de euro. Acest vehicul avea o capacitate cilindrică de 2 155 cm3 și respecta norma de poluare Euro 2. Fabricat în 1997, vehiculul respectiv a fost înmatriculat în Germania în același an.

Pentru a putea să înmatriculeze acest vehicul în România, domnul Tatu a trebuit să plătească suma de 7 595 de lei (aproape 2 200 de euro) ca taxă pe poluare. Apreciind că taxa este contrară dreptului Uniunii, domnul Tatu a solicitat restituirea sumei plătite. Astfel, acesta invocă faptul că taxa este incompatibilă cu dreptul Uniunii, întrucât este aplicată tuturor vehiculelor de ocazie importate în România dintr-un alt stat membru și înmatriculate pentru prima dată în România, în condițiile în care, în cazul vehiculelor similare deja înmatriculate în România, această taxă nu este aplicată cu ocazia revânzării lor ca vehicule de ocazie.

Tribunalul Sibiu (România), sesizat cu litigiul, adresează Curții de Justiție întrebări cu privire la compatibilitatea acestei reglementări cu dreptul Uniunii.

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea amintește că dreptul Uniunii interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Această interdicție vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.

În continuare, Curtea constată că regimul de impozitare instituit prin reglementarea română nu face vreo deosebire nici între vehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetăţenia sau naționalitatea lor. Astfel, taxa este datorată independent de cetăţenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piața națională sau importat.

Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale.

Pentru a verifica dacă această taxă creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, Curtea examinează în primul rând dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare, înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei în cauză. În al doilea rând, Curtea examinează neutralitatea acestei taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost deja înmatriculate pe teritoriul național înainte de intrarea în vigoare a taxei, respectiv la 1 iulie 2008.

În ceea ce privește primul aspect al neutralității taxei, Curtea amintește că există o încălcare a dreptului Uniunii atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.În această privință, Curtea constată că reglementarea română este conformă cu dreptul Uniunii întrucât ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea vehiculului și asigură astfel că această taxă nu depășește valoarea reziduală încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse acestei taxe cu ocazia înmatriculării lor.

În schimb, în ceea ce privește al doilea aspect al neutralității taxei, Curtea constată că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

În consecință, Curtea apreciază că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”

>> Cauza C-402/09

Categorii:PRACTIC, PRESA

HRISTICUL EMINESCU (5), UN SERIAL DE ADRIAN BOTEZ


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

5-FEMEIA EMINESCIANĂ – ÎNTRE MARIA FECIOARA ŞI PROSTITUATA SACRĂ

Spre deosebire de Simon Magul, cu a sa Elena prostituata, Eminescu caută Arhetipul pur al Femeii. Dar dacă Elena = Înţelepciunea divină, oare nu a devenit pură prin paroxismul-vehemenţă al impurităţii? Oare femeia eminesciană nu este demonul-materie, decăzută (şi, paradoxal, dar în logica eminesciană mitică, de tip contrastiv: înălţată) până la Revelaţia Arhetipului? Oare nu asta înseamnă Dalila: demon (Lucifer) înălţat până la Demiurg-demiurgie? “Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, / Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, / Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor / Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, / Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos…”.

Acest pasaj, ca orice pasaj de poezie eminesciană, are ermetismul său iniţiatic. Femeia răspunde călugăreşte, “dorului demonic”: cu alte cuvinte, răspunde energiei demiurgice (dorul demonic, care cheamă lumile din “sure văi de chaos”), printr-o atitudine profund spiritualizată, adecvată energiei care o solicită, în câmpul Eros. Răspunde pe măsură: la atitudine puternic energizată (dor), prin atitudine puternic spiritualizată, prin asceză (călugăreşte). S-ar putea spune că acesta este planul reacţiei uranice.

În schimb, nu-şi uită menirea resurecţională, de re-energetizare a ciclurilor decăzute: craiul de pică este Monarhul decăzut, picat. Şi atunci, atitudinea ei este promptă: “pieptu-i creşte” (deci, acumulează, pentru a transmite-jertfi, întru o nouă creaţie, prana sacră, sau pneuma grecilor), privirea-ochi devine aceea a Luceafărului: ochi îngheţat, cu gânduri negre de amor (să ne amintim cum suna versul Luceafărului:Sub raza ochiului senin (…) Cu farmecul luminii reci” şi “…ochii mari şi minunaţi (…) Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric”).

Crucea sexuală-demonică (“picior peste picior”) va transcende în Crucea Demiurgică – pentru că efectul în-crucişării este transgresarea secului în plin de duh fertil, frumos. “Instrumentul” transgresării este forţa ei spirituală, de tip demiurgic: prin forţa judecăţii (Spiritului), ea readuce craiul de pică în lumea sa victorioasă: Rege ocult, Mag-Ahman, în Vârful Muntelui.

Acesta este planul reacţiei pneumatice, re-edenizante (după cum afirmă Adrian Bucurescu, în articolul “Grădinile vrăjite”, din Mitologie română, nr. 204 al rev. Strict secret, 22-28 martie 1994 – geţii vorbeau despre Akos-Samenos, Grădina Divină, re-făcută în spaţiul terestru prin rugăciunea lui Zalmoxis. În această grădină vrăjită creşte Floarea focului. Iată, deci, că acţiunea de re-edenizare, prin forţa pneumei-prana, a Dalilei-Prostituata-Sacră, şi acţiunea de re-edenizare a cuplului cătat-regăsit, Cătălin-Cătălina, îşi au originea tocmai în starea de rugăciune re-edenizantă a lui Zalmoxis).

Femeia veşnic trădătoare este materia (Prakrti), care veşnic trădează – dar finalitatea trădării totale este Revelaţia Netrădatei Esenţe (Purusha), Arhetipul Femeie, de dincolo de toate trădările, implicate în orice demiurgie: de dincolo de toate părăsirile (“Te-ai dus, şi-am înţeles prea bine / Să nu mă ţin de pasul tău, / Pierdută vecinic pentru mine, / Mireasa sufletului meu”: paroxismul-părăsirii-trădare, în cadrul Vârtejului fenomenal, duce la starea de nuntă mistică, a sufletelor, eliberate de karma trupurilor: mireasa este starea paradoxală de unire mistică întru veşnicie, este Mireasa-Moarte, Mireasa Iniţiatică (Revelaţia). Ea devine Mireasa Ocultă, Calea de Izbăvire (Steaua mărilor, deasupra “valului ce ne bântuie” – II-37), prin părăsirea, de fapt, a Vârtejului (fenomenal): “Şi-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi verginei Marii, / Pe frunte ta purtând coroană – / Unde te duci? Când o să vii?” (I-92). Icoana verginei Marii trimite la mistica trupului feminin – Demeter-Cybelle, veşnic de neatins în esenţa ei creatoare. Părăsirea, paradoxal, spre unde-niciunde, pentru o venire într-un când-nicicând, duce la decantarea-rămânerea, ocultă, a esenţei: Înţelepciunea divină – “Pe fruntea ta purtând coroană” (coroană pe care Ea o transmite, prin nunta mistică, fiului ei spiritual: Christosul-Alesul).

Deci, Prostituata Sacră (Dalila-Maria din Magdala), este vehemenţă din care rămâne senina esenţă: pururi vergina (de neatins) Marie-Demeter, aparţinând atât misterului eleusin, cât şi misterului creştin.

Plecarea-trădarea este mistică, nemotivată absolut. “Unde te duci?” (plus: “de ce te duci?”), “Când o să vii?” (plus: “de ce ai plecat”). Pur şi simplu: “deodată trece-o cugetare. / Un văl pe ochii tăi fierbinţi: / E-ntunecata renunţare, / E umbra dulcilor dorinţi”. O sinteză a contrariilor (renunţare-dorinţă, de fapt, renunţarea la fosa Elenă-prostituată, pentru Mistica Prostituată): prin vehemenţa paroxistică a trădării, rămâne Veşnica Vergină Maria – întru statornicie divină. Amprenta-văl o desemnează co-demiurg[1].


[1] Izotopia semantico-funcţională, în anistorie, dintre Zalmoxis şi Chrisots, este marcată de către tracologul Adrian Bucurescu şi la acest nivel, al Prostituatei Sacre (Zâna albă, Mitologie românească, în nr. 226 / 1994, din rev. Strict secret): “Cea mai mică dintre cele şase însoţitoare ale zeiţei Halmyris era Maria Mygdonia (Maria cea foarte darnică). Tot ei i se spunea şi M-Alva (Cea Albă). În anul în care Zalmoxis a revenit printre geţi, M-Alba a fost cea care a turnat pe capul zeului un vas întreg de mir scump. Cât  timp a mai petrecut Zalmoxis pe pământ, Maria Myydonia şi-a iubit zeul cu o patimă arzătoare. De aceea, ea a fost numită şi “Logodnica Domnului”.

Similitudinea onomastică şi funcţională dintre Maria Mygdonia şi Maria Magdalena este frapantă: Fata Chaosului (Nefărtatul feminin) este foarte darnică cu formele (cu ceea ce nu are întemeiere) – şi, aparent, paradoxal, dar în logica sacră, este îndrăgostită arzător (fiind co-părtaşă apofatică la demiurgie) de cel care dă temei la toate (Zalmoxis Christos). Acestuia din urmă, Maria Mygdonia-Maria din Magdala i se oferă ca oglindă a morţii (mirul, plus părul-răsfirare-chaos, cu care îi şterge picioarele (sau capul) – temeiuri ale lumii), pentru a transsubstanţia mirul-oglindă în untdelemnul divin-solar, întemeietor al ciclurilor eterne.

Categorii:literature
%d blogeri au apreciat: