Prima pagină > UMOR > UMOR DE SÂMBĂTA, ŞOBOLANII DAU ORTUL POPII

UMOR DE SÂMBĂTA, ŞOBOLANII DAU ORTUL POPII


                                                 Şobolanii dau ortul popii

Primarul era agitat. şobolanii au invadat oraşul. Ei au avut îndrăzneala să nu-şi  anunţe prezenţa, cu toate că televiziunea prin cablu, postul de radio local, chiar şi gazeta oraşului erau pregătite să primească orice fel de iniţiativă privată neprevăzută. Şobolanii îşi făceau de cap, atacau fetele singure, noaptea, atacau demnitarii beţii, mai ales spre dimineaţă, atacau până şi pe şeful gardienilor publici, un bărbat înalt, plin de forţă, împuternicit de domnul primar să facă ordine în oraş, şeful apărător  al drepturilor omului, aşa cum s-a  şi votat în Parlament şi cum s-a ratificat la nu ştiu ce congres internaţional, plus confirmat în consiliul local şi la bodega „Parlamentarul”.

Într-o seară a fost atacat  patronul noului bordel, prima instituţie înfiinţată în oraş, pe baza noii legi date de  consilierii locali care s-au inspirat după tratatul de prietenie pe care oraşul îl avea cu satul european   „Bordenburg”. Atunci a început scandalul. Cineva trebuia să răspundă. Am intuit că eu voi fi acela. Eram încadrat la primărie ultimul, pe baza legii sociale, care obliga pe domnii primari să angajeze pe toţi cei care au fost disponibilizaţi de programul de restructurare, adică programul tuns-ras, prin care economia devenea VIP, cu aspect de  manechin validat de modiştii homosexuali, care stăpânesc inimile  vergine ale  fetelor care au dat bacul anul acesta. Eram adică-cel dat afară, cel care nu mai avea locul său. Dar, aşa cum vrea norocul, eram singurul angajat cu studii superioare din primărie.

 Adică primarul şi vicele sunt aleşi, n-au nevoie de prea multe studii pentru că aşa vrea masele, că e democratic, secretarul merge şi fără, că are vechime şi mai are şi şansa ca înainte de pensie să termine facultatea la seral, prin corespondenţă, că a început să se poarte… Restul erau de profesie neamuri cu primii şi asta era important, trecuseră de testul cu interviul profesional, un test direct, dur, care se lăsase cu înjurături din partea tuturor,  pentru că oamenii aveau dreptul să conteste măsura de testare…

Eram deci calul de bătaie. Eram şeful celor 24 de muncitori, toţi foşti disponibilizaţi, meseriaşi de primă mână, maeştri, care au devenit şi mai buni după ce au ajuns la activităţile sociale, erau cei care sponsorizau birtul verişoarei domnului primar, care birt organiza protocoalele oficiale, zilele de naştere ale funcţionarilor publici, adunările generale ale echipei de fotbal, plus şedinţele de sindicat ale lucrătorilor comerciali din baruri, restaurante şi alte hoteluri…

Am primit ordinul de a rade şobolanii din oraş. Trebuiau să dispară, eram clasificaţi ca cel de al „douăsutălea” oraş mic din Europa, eram europeni şi nu se permitea, că trebuia să respectăm regulile de protecţia mediului, de evitarea dezastrelor, a incendiilor şi a inundaţiilor care puteau să declanşeze catastrofa, mai ales că era vremea ploilor torenţiale… Nu aveam fonduri, nu aveam instrumente, nu aveam otrăvuri,  cu toate că eram cam otrăviţi de situaţie. In calitatea mea de intelectual aveam datoria să nu ratez şansa de a promova în locul celui de la protecţia civilă, adică cel ce urma să se pensioneze peste două luni, funcţionarul care îndeplinea condiţiile pentru că  beneficia de grupa întâi de muncă, era o muncă periculoasă, trebuia să  privească zilnic la  puştile rămase din primul război mondial, menite să apere oraşul în caz de atac computerizat al duşmanului invizibil, care stătea mereu la pândă…Plus trebuia să administreze poligonul oraşului, acolo unde se organizau marile serbări locale şi unde se trăgea la măsea cu această ocazie…

Am consultat democratic pe toţi subordonaţii mei. Ce era de făcut? Aveam vreo şansă cu şobolanii aceştia periculoşi? La început nu am primit răspuns, dar sudorul meu, adică fostul sudor că acum era actualul cultivator de panseluţe în centru oraşului, se reciclase, se perfecţionase, a avut ideea genială.

– Dăm în canalizare cu bucăţi de carbid, e toxic, lucrează din greu şi am găsit eu jumătate de butoi uitat  în spatele primăriei, stă nefolosit, e de ajuns pentru străzile din centru.

Ideea era genială, scăpam de şobolani, nu depuneam efort şi consilierii locali urmau să ne aprobe o recompensă, ore suplimentare, plătite dublu, că din grabă urma să lucrăm  dumineca, adică peste patru zile, după calculele noastre. Am dus planul la bun sfârşit. Carbidul era la loc asigur, în canalele de evacuare a deşeurilor, şobolanii au dispărut, toţi eram fericiţi, oraşul scăpase de controlul sanitar, evitasem dezastrul, molima, ciuma. Eram salvatorii, n-am cheltuit nimic din bugetul local, banii erau la locul loc, buni pentru a se organiza de către consilierii locali cina săracului la cantina socială, acolo unde şomerii primeau raţia de ciorbă, macaroanele, biscuiţii şi gemul. Consilierii au sărbătorit evenimentul, pentru a evita colesterolul au comandat vin de la birtul cunoscut şi ciorbă de burtă, bună de servit pe la orele trei din dimineaţă, că era reconfortantă. E drept că şomerii nu au mai văzut carnea vreo zece zile, dar nu conta, evenimentul trebuia serbat.

În ziua cu pricina, lângă troiţa din centru oraşului, acolo unde se serbează  eroii, domnul primar a sunat adunarea, eram toţi cei de la muncile sociale, toţi disponibilizaţii, pregătiţi să dăm onorul, urma să fim felicitaţi, după care  treceam la lucruri mai importante – cositul ierbii din parcul central, acolo unde urma să cânte fanfara muncitorilor disponibilizaţi de la fabrica de sicrie, reorganizată din fabrica de conserve. Primarul a ţinut o cuvântare, ne-a felicitat, şi-a aprins o ţigară la sfârşit, un Kent, era un obicei nou, preluat de la ceilalţi primari, de la foştii, a aruncat chibritul pe care îl luase din cutia  aceea mică, foarte colorată pe care erau lipite nudurile unor fete simpatice, spun a aruncat chibritul şi atunci toate capacele de canalizare au început valsul, zburau prin aer, dansau peste capetele noastre, peste trecători, jumătate din oraş arăta ca după război,  bubuitul exploziei  a acoperit ultimele laude ale domnului primar, am văzut cum ţigara sa nu era una cu timbru pe care să scrie ceva despre Ministerul de Finanţe – accize, am înţeles că fuma ţigări primite în dar de la francezi, unde fusese acum două săptămâni, cu aprobarea consilierilor, care urmau să plece şi ei în schimb de experienţă în Elveţia. N-am mai zis nimic, nu credeam că domnul primar ar fi îndrăznit să fumeze ţigări de la contrabandă. Am sărit peste şanţurile făcute de explozia canalizării, am intrat în birtul oraşului, sau ce mai rămăsese din birt, jumătate de local, am comandat un whisky tare, l-am dat pe gât, m-am şters la gură şi am spus verişoarei domnului primar:

–          Tura aceasta o plăteşte consiliul local din fondul de protocol!

A consemnat Constantin Stancu

Categorii:UMOR
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: