Prima pagină > CARTEA > RĂDĂCINA ÎNSTELATĂ, POEZIA LUI CONSTANTIN MARAFET

RĂDĂCINA ÎNSTELATĂ, POEZIA LUI CONSTANTIN MARAFET


RĂDĂCINA ÎNSTELATĂ, CÂNTEC PENTRU CEL CARE SE RÂMNICEREŞTE…

 

 

Rădăcina înstelată[i] este volumul de versuri pe care Constantin Marafet îl propune cititorului ca pe baladă despre esenţa poeziei sale, printre rime, cuvinte ciudate, cântec, dragoste, taină, căderea în vers pur şi simplu, fără menajamente, fără regrete, orbit de poem, sugrumat de poemul cu ghiare.

Autorul caută esenţa poeziei, fără o viziune studiată, ci legănată, lăsându-se răpus de cuvinte, de tradiţie, de simboluri clasice şi cuvinte noi.

Titlul volumului este melodios şi incitant, ales bine de scriitor, sub inspiraţia temelor sale.

Legănarea scrierii îl stârneşte în locul unde trăieşte, Râmnicul Sărat, de aceea poezia sa pare marcată de inflexiuni din Ion Barbu, Tudor Arghezi ori Bacovia, sau Marin Sorescu în La lilieci, toate preluate prin filtrul tristeţilor sale provinciale.

Mugur pe ram, din cuvânt în necuvânt, dulcele stres, ochi de dor, ramură eucaliptă, armura grea a tăcerii, reflexele zăpezii din topaze, albul înflorind în poezie, crinii au albit de dor, cartea încăpătoare din cer, iată motive poetice de tristeţe şi de bucurie, clipa se dilată, locul capătă noi semnificaţii, versurile se arcuiesc sub idei topite de mister, evadarea din cotidian pare posibilă.

Volumul are mai multe părţi, fiecare trimiţând la o idee: Deschidere, Din frunză, Cereasca mană, Jertfelnic, Smerenia icoanei, Închidere, totul ca într-un ritual poetic ce deschide temele pe care cititorul le poate descoperi, totul începe cu arcuirea peisajului poetic şi se termină cu închidere acestuia, semn că autorul îşi păstrează autoritatea asupra versurilor sale, le apără de tăceri, doreşte controlul prin scrisul său. Poeziile au clipe diferite de la rădăcini, la coaja de mesteacăn, ori respiraţie, sau cicatrice, terminând cu vatra. Sunt inserate în poezii cuvinte ciudate, pierdute din alte poezii mai vechi, venind din literatura română: ravac, ghiocul, hierodule, arnăuto, falanster, saturnală, florile agave, malacov, saduchei, agape, manele, danţ ecvestru, holbanul, pogoniciul, paparudă, etc…

Autorul îşi declară supunerea faţă de poezie: ”O, Doamnă Poezie, ucenic/rămân în veac supus cu ascultare/la vrednice de-a pururea izvoare/un mugur pe ram un bob în spic/” – rădăcini.  

Poezia se metamorfozează în femeie, în iubită, devine soră, ori frate în Râmnicu Sărat,  ca-ntr-un basm nesecat.

Într-un oraş pierdut de provincie, poetul abia îşi cântă infernul liric în care a căzut, marcat de temele profunde ale artei, este o zbatere şi o trecere în revistă a pierderilor de tot felul: „fecioare îngheţate-n golful serii/pe rându-ntâi dorm doamne-n malacov/ca pielea mării moarte. râsul mov/îl trec într-o metaforă truverii./”  – vernisaj.

Există o vatră în care poetul îşi capătă locul stabil, puternic, există un loc în ceruri: „o floarea florilor sentimentale/acest veac de iarnă sunt stingher/mai înfloreşte-mi partea mea de cer/tot în pământul cerurilor tale./ – vatră. 

De reţinut pierderea ortografiei în poezia aceasta, oboseala cuvintelor, energia puţină a metaforelor, virgule abia schiţate, puncte care frâng versurile, cuvinte vechi, uneori modelate de poezia altor poeţi, ca un câştig a poeziei române ce nu se poate pierde, titlul poemelor scrise cu literă mică, poemul abia rezistă într-un oraş de provincie în care joaca de-a poezia pare o mică nebunie şi unde oamenii nu realizează că există ceva adânc, există rădăcina înstelată.

„oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc/ verde mi-ai trimis în haită/virguliţe cu cagule/ce se dau hierodule.” – oh şi ah. A se vedea aici sugestia ieşirii prin cer prin întonarea numelui oraşului, ca un destin generos, joaca pare a aminti de ceva serios, mult mai adânc…

 Dar, din această joacă răzbate speranţa de evadare, evadarea dintr-un timp strâmt, abia perceptibil în care provincialul se pierde, marcat de cântecul din planul doi, de necuvintele încrucişate.

Despre poezia lui Constantin Marafet, Nicolae Dabija scria: „Poemele lui seamănă cu nişte masaje închise într-o sticlă aruncată în mare, care aşteaptă să-şi găsească cititorul, cine ştie când, cine ştie unde…”

Este o tristeţe în poezia aceasta, poetul se îngroapă în versuri, e o moarte între cuvinte vechi şi noi, căutând iubire, dacă nu ar fi un strop de sânge care cade lin pe albul in, înflorind în poezie, pentru că plata păcatului de a scrie a fost cumva plătită, şi pentru ca neamul celor care cântă în urbe să învie, ţinând poezia pe umeri.

Adrian Botez scrie despre autor: „Un caracter viguros, de o hărnicie rară, şi ca om (soţ, tată, prieten – incredibil devotat, în orice împrejurare), şi ca editor (cel mai prolific dintre editorii particulari…) şi ca scriitor (autor de monografii care cer gârboviri, aproape sacre, de eremit, poet talentat, jurnalist cu „nerv”, etc) – Constantin Marafet este unul dintre aleşii care sfinţesc locul unde muncesc.

Autorul este conştient de viaţa sa trecătoare, balansând între o zi şi alta, sub stea stingheră, cu lacrima sărată în gene, cu moartea în secundul rol, cu noaptea ca un cântec din altă parte: „cât e omul pe pământ/într-o acordată gamă/viaţa cu diezi îl cheamă/în amvon înalt şi sfânt/” – din frunză.  

 

 

Constantin Stancu

Martie 2011.


[i] Constantin Marafet, Rădăcina înstelată – poezii, Editura „Mesagerul”, Chişinău, 2009.

Categorii:CARTEA
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: