Arhiva

Archive for 28 martie 2011

REVISTA „POESIS” NR. 1-2-3/2011, Redactor şef: George Vulturescu. Revistă de poezie, apare sub egida USR. Editorial, antologia „Orfeu”, cronică literară, poemul contemporan, biblioteca Poesis, eseu, confesiuni, tineri poeţi, polemică, cartea străină, traduceri, portrete, parodii, eveniment cultural: Augustin Buzura – Titlu de Doctor honoris causa, Univ. de Vest „Vasile Goldiş” – Satu Mare, 2010, laudatio Gh. Glodeanu.

28 martie 2011 7 comentarii

Categorii:REVISTA

SEMNAL: EUGEN DORCESCU TRADUS ÎN MEXIC!


Revista CRÍTICA (Revista cultural de la Benemérita Universidad Autónoma) din Puebla, Pue., MÉXICO, a publicat, în numărul său din martie – aprilie 2011, Cinco poemas (Cinci poeme) de EUGEN DORCESCU. Traducerea celor cinci poeme a fost realizată de Lilica Voicu-Brey şi Silvana Rădescu, în Atelierul de Traducere Literară al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din La Laguna, Tenerife, Spania – Atelier întemeiat şi condus de cunoscutul scriitor, prof. univ. dr. Andrés Sánchez Robayna.

Categorii:POEMUL

EXILAT ÎN STRIGĂT DE VIOREL SAVIN, CRONICA DE ADRIAN BOTEZ. „Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi…”


CARTEA NOULUI IOV: „EXILAT ÎN STRIGĂT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parcă rătăcit printre scrierile sale dramatice!), ultimul apărut, al omului de teatru şi scriitorului băcăuan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigăt” (115 pagini – poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov mărturiseşte curăţenia sufletului său şi se lasă la judecata lui Dumnezeu: „Şi de data aceasta/plângerea mea/este luată/tot de răzvrătire/şi totuşi/mâna mea/de-abia înăbuşă/suspinele mele”)  – este, întru adevăr, o carte de mărturisiri, făcute cu sinceritate/onestitate de Duh liminară, dusă, uneori, până în preajma brutalităţii – nici măcar o clipă, însă, neatingând hotarele vulgarităţii. Ba chiar cu bucuria mistică a mărturisirii Durerii şi Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea şi împlinirea funcţiei cathartice şi soteriologice a Poeziei: „o piatră străbate/umbrele lor/şi mă loveşte în piept.//Doamne,/cu câtă bucurie/o ridic!…” – cf. Cu câtă bucurie…!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi (atitudine hristic-altruistă, întru Eros Agapé): „nu-mi lăsaţi timp să vă rog/să fiţi mai buni” – cf. Supravieţuire, p. 20 – deşi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptării unor „mesaje” (aproape)…contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea să-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastră/îmi este/chiar dovada iubirii/ce vă port!” – cf. Strigăt (1), p. 25 – sau, dimpotrivă, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru că este unul cu conţinut metafizic inimaginabil-major, trebuie să fie amânat (voluntar, conştient de nimicnicia şi grosolănia materiei!), până la metanoia deplină a cuvintelor: „aş fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am făcut-o…” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; că scrierea, înlocuind ek-stasa iniţiatică a Ascetului Meditativ întru Eternă Potenţialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelaţie Deplină:  „dar eu am aflat deja că în lume/hârtia/de-ar fi rămas imaculată/semenii mei/ar fi fost fericiţi!” – cf. Ura, p. 34.

Avem de-a face cu o carte a deplinei maturităţi, o carte a bilanţurilor pline de curaj, deşi semănată, foarte des, şi cu obsesii senecte şi chiar funeste („îmbrăţişat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspecţii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(…)stă şi-aşteaptă amărâtul/(…) îngerii să-i dea sfârşitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urcă pământul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; şi chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleacă, întru dedublare fiinţială, odată cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Călătorie a Re-Iniţierii: „şi miros tot mai plăcut/putrezind”, cf. piersica – nemulţumirile şi motivaţiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar şi cu zvâcnituri de revoltă contra resemnărilor senecte, cu  încercări de frondă juvenilă verbalo-formală: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrăzneşte, până la capăt, autentice intersectări cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire…), când şiruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule…Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN stă, în primul rând, în vigoarea expresivă a mărturisirii!

…Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei…”Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului… – o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasă exilat…cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic, dar foarte des rămâne spunere fermă şi îndesată, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dicţie de adevărat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), până şi Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodată admiţând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de  bătălie/polemos/polemică dură cu răul – pentru Poet, ea este zonă de iniţiere/re-iniţiere, prin SUFERINŢĂ REVELATORIE – căci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni şi mai puternici…chiar cu riscul de a nu obţine transcenderea i-mediată. Niciodată a autocompasiunii! Poetul îi dispreţuieşte şi-i compătimeşte, uimit – cu înţelegere, dar şi cu maliţie fină, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveţi atâta nevoie /să credeţi/ că mor trist…/însă eu /vă dezamăgesc şi ridic/cu infinită bucurie/piatra ce mă loveşte” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlănţuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice şi, deci, parţial, ieşind din Poezie…!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventată şi construită de oameni (arătarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiformă/şuntează lichele importante la vârf !/(…)eşti pomenit/când o târfă locală/se deschiloţează cu frenezie/în Capitală” – Desfigurarea Soarelui şi, deci, aparenta cvasi-eliminare a forţelor benefice, din lume: „după soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mână” – strângerile de mână devenind sinonimul Sărutului Iudei, din Grădina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I către băcăuani, p. 50; Bâlciul Deşertăciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustător şi Exasperant-Proliferant: „şi mai vedeam omeneşte tăifăsuind/laşi nemiloşi/defăimători ticăloşi/haini/proştii tuturor ocupaţiilor înrudiţi în pohfală/jigodii pofticioase de măriri ilicite / oameni de bună credinţă greşind/oameni curaţi/murdărind/învăţaţi susţinând aberaţii (…) farisei chezăşuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelită…” – dar, din orice rău, iese, pentru cel înţelept, ceva bun, ba chiar rezultă paradoxul autoregenerării spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (…) simţeam cum devin /perfect/pentru a mă naşte din nou” etc. etc. etc.).

Alteori, însă, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii şi Taumaturgiei Cosmice („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”) , prin efectiva TRĂIRE-CA-LUPTĂ/SUFERINŢĂ, în această lume –  i se face milă de adversarul/adversarii său/săi, straşnic strunit/struniţi şi pornit/porniţi de demonul urii, al lovirii şi  însângerării semenilor – total inconştient/inconştienţi că orice rău făcut, după înţelepciunea religioasă (creştină şi buddhistă, egal!), se transformă în bumerang (după ştiuta zicală: „Bine faci, Bine găseşti –  Rău faci, rău găseşti!”, sau după sentinţa biblică: „Ce faci, face-ţi-se-va!”) şi are efect de introducere în spirala dement-alienantă şi-n labirintul violenţei (violenţa – ca instinct josnic/înjositor şi incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  milă de tine/omule/nu mă lovi – /îţi faci rău:/ atroce/îţi creşte pofta/de sânge!” – cf. Strigăt (2), p. 41.

…Deasupra tuturor dezlănţuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivaţie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! – presentimentul apropierii Judeţului din Urmă şi al excluderii finale a Răului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacăului-Infern, însă, tronează Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizări Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce aleşii tăi de elită/se zbat cu disperare să strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduioşător/şi dezorientat primeşti/ dispreţul magnoliei/ce înfloreşte / lângă/statuia lui Bacovia…!” – cf. Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul, p. 42. Fie şi numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tărie, că spaţiul, odinioară mitic, al Bacăului (astăzi, parcă ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe… „Buza Apocalipsei”!

…Şi mai există, fireşte, pentru orice creştin autentic (şi Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie şi semn că este!), o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic-cosmică, în emersie şi imersie, totodeodată: aceea Supremă, Hristică – A FI BUN CONDUCĂTOR DE DURERE, pe Golgota Strigătului „Eli, Eli, lama sabachtani…?” – …a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate păcatele lumii”: „exilat/în strigăt voi călători/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducători de durere!” – cf. Strigăt (10), p. 113.

…Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lecţie de Bravură în Suferinţă, o lecţie de Atitudine Hristică, Atotcompătimitoare Lucidă (afară de sinele său, total expus intemperiilor vieţii-Trăire Efectivă şi Hiperbolizat-Maximizată!), Grav Taumaturgică  (dar total asumat, precum şi total conştientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minuţioasă exorcizare, într-un joc retoric necruţător!) – dar şi avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al căror miros se simte, tot mai pregnant, în nările dilatate de nelinişti mistice!

                                                                              prof. dr. Adrian Botez

  

 

Categorii:CARTEA

SEMNAL EDITORIAL: MARIANA BRĂESCU ŞI CĂRŢILE, AMINTIRI, IMAGINAŢII, IMPERFECŢIUNI PROVIZORII, CERTITUDINEA CUVÂNTULUI, DANS ÎNTRE IDEI…


Categorii:CARTEA

REVISTA „VATRA VECHE” NR. 4/2011, REDACTOR ŞEF: SCRIITORUL NICOLAE BĂCIUŢ


PRIMIM DE LA NICOLAE BĂCIUŢ:

Vatra veche 4, 2011 BT

Categorii:REVISTA

ACTUALITATEA SCRISULUI: PILOŢII ORBI, UN ARTICOL DE MIRCEA ELIADE DIN ANUL 1937!


PRIMIM DE LA DUMITRU HURUBĂ:

Cat este de actual articolul!
De speriat, chiar nu ne-am schimbat ?
Nu am evoluat?
Sa luam aminte…

Mircea Eliade – „Pilotii orbi”, articol publicat in ziarul Vremea, 1937

« Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea”
politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a
furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul
elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus
politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au
desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva
sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului
nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate.
Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si
eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea
asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti
aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu
numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã
sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã
voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã
conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire
încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate
înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei:
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e
vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de
milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este
ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã
a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai
vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase
epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului
nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste
marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine
îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã
micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale,
micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea
– toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai
vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor
politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si
puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni
sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot
atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de
bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã,
statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã
aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele,
obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a
înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai
istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în
descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea
capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui
instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu
care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat
de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a
nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea
destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe
de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru
istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã
puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai
pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile
pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si
câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã
mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii
cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã
“administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de
pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut
împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind
100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au
gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti,
deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au
permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã
nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze,
pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele
minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le
cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai
din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura
conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”,
“Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si
clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au
dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde.
Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o
minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce
au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã.
Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în
asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le
înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii
orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã,
politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu
sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un
joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi
lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am
avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri
ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã
pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si
Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã
fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au
fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti
amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri
barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu
grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici
alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru
odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat
pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus
porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au
tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul
(în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si
“cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit
si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat;
cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul
si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã
substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât
de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în
loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu
scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din
lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde
numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de
vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii
e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de
milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu
chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al
românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã
obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta:
neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva
veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte
cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si
care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor
alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la
bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi
timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne
imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar
întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt
oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu
bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct
care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele
slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult
pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si
meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au
schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai
pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n-are importantã numãrul
evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac
avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd
de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si
inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel,
si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult
de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu
istoria…
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin
intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã
nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !
„Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!” (urare
getică straveche) …»

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categorii:PRESA
%d blogeri au apreciat: