Arhiva

Archive for 25 martie 2011

CÂNTECUL DIMINEŢII, POEZIA DE DUMINICA


CÂNTECUL DIMINEŢII

                       Ioan 14 : 6

A creat întreg universul –n foc,

Nopţile şi visele ni le-a creat,

Domnul ne -a dăruit viaţa în loc,

Într-un timp hotărât binecuvântat …

Doamne ! şi sufletul ni l-ai creat,

Ca un dar ce vine de departe, din slavă,

E darul darurilor, ne neuitat,

Darul acela fără plată şi grabă …

Cu iubire ne-ai creat, cu iubire,

Pus-ai în noi lumină, viaţă, vis,

Ne-ai copleşit cu mântuire,

Ca steaua înmugurită-n Paradis …

Când greutăţi ne vor căuta frenetic,

Răsărind din timp şi netimp,

Din veacul acesta rătăcit şi eretic,

Ne zideşti cu veşnicia în schimb …

Ai vindecat bolnavi în tristeţe,

Pe copii neprihăniţi i- ai ales,

Bătrânilor le-ai dat tinereţe,

Iar veşnicia ne-zăpezeşte ades …

De aceea spre Tine merg luminos,

Cu fiinţa neputincioasă, slabă,

Prin cântec, psalm, prin tot ce-i frumos,

Privesc prin vremuri, în slavă …

De acolo, din slava Ta absolută,

Eu te aşept, iată, să vii curând,

Iar peste toată viaţa mea durută,

Pluteşte Cuvântul Tău, prea blând …

Să cântăm cu sufletul, cu fiinţa,

Să ne rugăm cu sfială, –n credinţă,

Şi să învăţăm viu ce-i biruinţa,

În duh, în gând, în fiinţă …

Categorii:POEMUL

POEZIA CA ELIBERARE, IOAN BARB – SUB VIA FIINŢEI PLÂNG STRUGURII, Editura A.T.U. – Sibiu, 2010


Categorii:CARTEA

HRISTICUL EMINESCU (2), UN SERIAL DE ADRIAN BOTEZ


2-BOTEZUL CU POEZIE (FOC ŞI APĂ)

Se pare că Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor[1], despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem şi răscumpărător şi b) Demiurgul cel Rău (în Demonism – Ormuzd fals), care a săvârşit Creaţia (“Cosmosul este, ca urmare a căderii omului, dominat de rău, dar răscumpărarea este o a doua Creaţie şi lumea îşi va redobândi desăvârşirea originară” – cf. M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostică: nu poate fi cunoscută esenţa realităţii şi a reflectării ei în conştiinţa oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegării porţi, fără să dezlege – cel puţin, nu în/pentru această lume). Se sugerează, însă, existenţa mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a forţei unice etern renăscătoare – agheazima lacul cu apă vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Hristos (Cel Uns), capeţi trupul mistic. Mai mult, prin vehemenţa chinurilor golgotice (cf. Rugăciunea unui dac, unde răstignirea peste prea-plinul noapte bogată-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deităţii lui Meister Eckhart) şi prin dorinţa de sfâşiere ritualică, pentru reîntregirea în trup mistic – se prefigurează euharistia (graţie divină împărtăşită-împărţită pentru Suprema Sinteză – virtutea resurecţională): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfă pentru nemurire, este răstignire pentru mântuirea/resorbţia energetică a universului. Strop de apă vie – poezia trebuie să participe (ca şi Hyperion la activitatea-Demiurgos – resorbţia în sine a Divinului va prefigura, totuşi, deitatea) la lacul-agheazimă. Poezia este pars pro toto, este iniţiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinţa-Iisus, este Voinţă (ocultată) pentru învăţarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregăteşte, prin Poezie, pe toţi, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistică – Trup Mistic (Potenţarea Maximă a Creaţiei).

Deci, drumul este diferenţa dintre Revelaţia lui Hristos şi parousia, dintre  Revelaţia Spiritului şi identificarea cu Fiinţa Divină – dintre comuniunea necesară (revelată ca necesară: ta twam asi etc. – identificarea părţii prin tot), până la des-fiinţarea (parousia) fiinţei spirituale în Fiinţa Divină.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiinţat posibilitatea duplicităţii divine: divinul este unul, cel din Fiinţa Divină, obţinută prin iniţiere interioară. Iniţiere individuală, dar iniţiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toţi potenţialii iniţiaţi – deveniţi reali iniţiaţi). Acest Ritual ni-l revelează pe Hristos ca Luceafăr al Mărilor (II-37), identic cu Adevărul: dar Adevăr nu înseamnă doar Binele (aşa cum îl înţelegem, de obicei: ca lumină albă), ci ca o cooperare a Binelui şi Răului la Demiurgie şi, implicit, la iniţierea (Spânu-Harap-Alb, Făt Frumos-Vrăjitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinţă Divină.

ADRIAN BOTEZ*

*                      *

 


[1] MIRCEA ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, p. 321.

Categorii:literature
%d blogeri au apreciat: