Arhiva

Archive for 21 martie 2011

EXPUNEREA CRUCIFIXULUI ÎN ŞCOLILE PUBLICE, NORMELE EUROPENE.


ŞCOALA ŞI SIMBOLURILE RELIGIOASE

Vineri, 18 martie 2011, Marea Camera a Curtii Europene a Drepturilor Omului a constatat, in cauza Lautsi si altii impotriva Italiei, referitoare la expunerea crucifixurilor in scolile publice, ca prezenta acestora in scolile publice nu conduce la incalcarea dreptului la educatie, garantat de articolul 2 din Protocolul aditional nr. 1. Totodata, Marea Camera a considerat ca nu se ridica nicio problema distincta in privinta libertatii de gandire, de constiinta si de religie, garantate de articolul 9 din Conventie.

Romania a intervenit in aceasta cauza criticand hotararea initiala a Curtii (din 3 noiembrie 2009), care constata incalcarea dreptului la educatie precum si la libertatea de gandire, de constiinta si de religie, ca urmare a expunerii obligatorii a crucifixurilor in salile de clasa din scolile publice, potrivit unui comunicat al MAE.

Curtea, in acord cu observatiile formulate de Guvernul Romaniei, a avut in vedere faptul ca statele se bucura de o larga marja de apreciere in ceea ce priveste concilierea sarcinilor asumate de acestea in domeniul educatiei, cu dreptul parintilor ca educatia copiilor lor sa se faca in conformitate cu convingerile lor religioase si filozofice. Sub acest aspect, Curtea a precizat ca respecta deciziile pe care le iau statele in acest domeniu, cu conditia ca masurile astfel adoptate sa nu constituie o forma de indoctrinare. In plus, avand in vedere locul preponderent pe care il ocupa o anumita religie in istoria unei tari, Curtea a remarcat ca acordarea unui spatiu mai larg acestei religii in cadrul programelor scolare nu poate fi considerata o forma de indoctrinare.

Se arata in hotarare ca nu exista indicii conform carora autoritatile nationale s-ar fi aratat intolerante fata de elevii care aveau alte convingeri religioase, fata de atei sau fata de elevii care aveau credinte filozofice neasociate niciunei religii. De asemenea, Curtea si-a intemeiat hotararea pe faptul ca reclamanta, in calitate de parinte, si-a pastrat intact dreptul de a-si educa copiii in conformitate cu propriile sale convingeri filozofice.

De asemenea, Guvernul Romaniei a evidentiat ca, in masura in care expunerea unui simbol religios nu este asociata cu anumite obligatii scolare legate de religie, aceasta nu ar determina atingerea sentimentelor religioase intr-o masura suficient de grava pentru a se putea constata incalcarea dispozitiilor din Conventie invocate.

Categorii:PRESA

HRISTICUL EMINESCU (I), SERIAL DE ADRIAN BOTEZ


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

HRISTICUL EMINESCU

Intransigenţa eminesciană, intransigenţa morală, în sensul respectării trăirii mitice-tradiţionale, trimit la intransigenţa hristic-ortodoxă. Nichifor Crainic spune, în Nostalgia Paradisului[1]: “Aderând la Revelaţie, artistul devine un comentator al lui Iisus Hristos în ordinea frumuseţii”. Chiar dacă nu suntem întrutotul de acord cu interpretarea dată de Nichifor Crainic “zâmbetului” Luceafărului, redăm cuvintele teologului-scriitor din finalul capitolului Simbolul androgin[2], întrucât sugerează con-substanţialitatea lui Eminescu – cu ordinea superioară, cerească, prin intermediul Androginului Luceafăr-Geniu: “Nu ni se spune aici (finalul Luceafărului) de un zâmbet îngăduitor sau ironic, dar îl simţim, în toată supranaturala lui punându-se peste condiţia mizeriei noastre pământeşti. Pe buzele Sf. Ioan Botezătorul, pe buzele Prinţului Mâşkin sau pe buzele Luceafărului, e acelaşi zâmbet în care fulgeră distanţa dintre cer şi pământ; ironic sau îngăduitor pentru noi, dar revelator al unei ordini superioare de existenţă, către care suie nostalgia ridicată din tragica noastră experienţă omenească”.

S-ar putea spune că Eminescu nu predică. Dar ce este predica, cât efortul de lămurire a Logos-ului, de purificare a Logos-ului, numit oameni şi lume? Hristos care predică oferă corectivul Logos-ului, fără energii pentru trecerea obstacolului dintre :

            a. inerţia Logos-ului degenerat în mocirla (Rovine-lume) – şi

b. Logos-ul-sabie, Logos-ul mântuirii, care să smulgă din această stare de Logos-inerţie şi să treacă în Logos-ul-sabie (Revelaţia). (Războiul sfânt este VEHEMENŢA METAFIZICĂ, pentru a ajuta Spiritul-Soare) să nu se blocheze, ci să se reveleze, ciclic. Sângele zeilor şi oamenilor trebuie jertfit, pentru a fi salvată dinamica ciclică a Luminii.

La fel, poezia eminesciană oferă corectivul Logos-ului-Lume, oferind ritualistic, Logos-ul de re-arhetipalizare (revenire la originaritatea sacrală a arhetipurilor). Oferă toate gestualităţile unui Logos al mântuirii: în primul rând, nu are nici cea mai mică teamă de a pătrunde în Infern, adică de a pătrunde în zonele-tabu ale Fiinţei spirituale. Şi de acolo înainte, nu are nici cea mai mică ezitare de a construi gesturile mântuirii: Zborul, ca îmbrăţişare (eros) a Arborelui Vieţii; Răsăritul-Revelaţie a lui Hristos-Eros Agapé: “Cum din mormânt răsare Hristos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie” (II-36).[3]

*

1-CINA CEA DE TAINĂ (EMINESCIANĂ)

Masa mistică (pâinile şi peştii) prefigurează, ca gestică ritualistică, Cina cea de taină: El, Iisus, este peşte şi pâine, şi se oferă universului, ca, îngurgitat fiind, să acţioneze din interiorul mistic al Fiinţei spirituale, restaurând Fiinţa Divină.

Cina cea de taină EMINESCIANĂ este oferirea de sine, vehemenţă de ruptură (explozivă şi implozivă, totodată) – sfâşierea de sine: cf. Rugăciunea unui dac, unde se săvârşeşte o crucificare specific eminesciană, pe o Golgotă specific eminesciană:

a. crucificarea prin şovăire-scepticism-interogaţie tragică (“Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”) nu este atât expresia nelămuririi individuale, ci expresia unei nelinişti metafizice cu implicaţii supraindividuale: Eminescu conştientizează existenţa ritualistică a lumii, Ritualul-Omenire – şi îşi pune problema necesităţii şi finalităţii Ritualului-Omenire, plecare de inimi, supunere a fiinţei aparente la manifestările unei Fiinţe Superioare Disparante, un daimon care “plânge, râde (…) spre a se-nţelege, în sfârşit, pe sine însuşi” – deci, finalitatea Ritualului-Omenire este expresia-conştientizare a lui Dumnezeu. Scepticismul eminescian, îndurerat şi metafizic, în acelaşi timp, este sinonimul acelui “Eli, Eli, lama sabachtani?”;

b. urmează, apoi, întărirea pe cruce, Revelaţia prin har şi slavă. “El singur zeu stătut-au nainte  de a fi zeii / Şi din noian de ape puteri au dat scânteii (…) / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I, / El este moartea morţii şi învierea vieţii!” Teandria s-a realizat, Spiritul-Dumnezeu repetă gesturile Cristului-Dumnezeu (ca amprentator activ dar şi ca amprentat pasiv, asupra căruia coboară Sfântul-Duh-Voinţa de expresie-amprentare);

c. din acest moment al realizării-împlinire teandrică, jertfa nu mai poate fi interpretată în individualism, ci în supraindividualitate de acum, Relevatul-Poet nu-şi mai aparţine, ci este în misiune sacră. Tot ce va face, se va răsfrânge asupra Creaţiei, pe care(şi)-a revelat-o, deci, a chemat-o, împreună cu sine, în “lumina zilei”. Vârtejul-vehemenţă a deconstrucţiei Timpului Cosmic conduce la Apocalipsul Fiinţei fenomenale. Dar conversia iubirii-milă (“inima-mi umplut-au cu farmecele milei … duiosu-i viers…”) în ură şi blestem (“Spre ură şi blestem aş vrea să te înduplec”) prefigurează conversia supremă a Fiinţei fenomenale îi Fiinţa Sacră. Stingerea eternă, fără de urmă – înseamnă retragerea decrepită din amprentele-lume, deci, şi retragerea, consecutivă, a amprentelor-urme – în vederea refacerii plenarităţii energetice a unei Noi Plănuiri-Lume (Mântuitorul-Eden).

Cânii care sunt asmuţiţi să rupă inima (“Ş-aceluia, părinte, să-i dai coroană scumpă, / Ce-o să asmuţă cânii ca inima-mi s-o rupă”) reprezintă starea de păcat vehement, stare care naşte reacţia de feed-back, de geneză a anticorpilor faţă de degenerarea Fiinţei divine din Fiinţa spirituală, şi a fiinţei spirituale în dispersie către Haos: ca să preîntâmpine disiparea completă şi pierderea în haos (deci, blocarea circuitului expresie-resacralizarea …), ruperea-sfâşiere de sine şi dăruirea de sine-monedă sacră (fărâma euharistică) reprezintă forţa de re-centripetizare, de re-energetizare a bucăţilor fărâme (degradate energetic-spiritual şi, deci, având vocaţia centrifugală).

Cine este cel care asmută cânii, ca reacţie euharistică, faţă de degradarea comunităţii cosmice? Este Eul Divin din Omul Transcendental. Deci, coroana scumpă, de Om Transcendental, cooperant cu Părintele Dumnezeu, este a Poetului-Orfeu (Orfeu se oferă-jertfeşte, prin sfâşiere euharistică).

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-te stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Cine poate arunca cu pietre în faţă? Cel fără păcat, adică cel retras din amprentele, din vârtejurile vehemenţei expresive-lume. Faţă-re-împietrită (prin lovire-contact cu Cel Retras din Vârtejurile-Lumi) este faţă re-sacralizată de către Cel sacru. Deci, Poetul este călăul şi victima gestului iniţiatic, de recuperare, a Muntelui Cosmic (Suprema Faţă de Piatră  –  Piatra Filosofală). Deci, Poetul este Fiinţa Divină, cu viaţă veşnică, după experienţa Morţii Veşnice (ca Ritual iniţiatic, răsfrânt în Ritual-Omenire. Este Christos. Orice vehemenţă este gest ritualic de recuperare a arhetipului degradat.

Urma-vale energetic-amorentă expresivă este resorbită total în Fiinţa Divină – dar nu pentru a obţine vidul, ci preaplinul (care, consecutiv, după mântuirea-Eden, se va reconverti în undele energetice-amprente ale altei lumi etc.). Nirvana blochează în sine toate posibilele şi probabilele ipostazieri-reîncarnări. Tocmai acest preaplin oferă şansa şovăirii, în faţa noii exprimări divine: această şovăire creează senzaţia întreruperii ciclului, a ştergerii eterne a posibilităţii de amprentare (haosul pentru carnea-amprentă acceptată). Stingerea eternă este Soarele Mistic (Negru), faza de ascundere, în atotputernicia proprie, a deităţii. Stagnarea la rădăcină Arborelui Sephiroth – Regatul Mistic Malkuth (din Cabbala ebraică).

*

*                      *

Trezirea (în sens mistic: Revelaţia) este urmărită de Iisus (prin sine, dar şi prin sinele-lumii: apostolii doisprezece: 3 x 4) în Grădina Ghetsemani (Eden şi Golgotă, totodată) – este urmărită şi de Eminescu, în poezia sa. Trezirea interioară, dinspre Kundalini spre vertex, pentru a uni cu cosmosul. De aceea, imaginea centrală a poeziei eminesciene este Muntele, înconjurat de starea de Eros (îmbrăţişarea-spirală dublă), ca aureolare, situare în Triunghiul Fiinţei Divine, în Soarele Negru. Somnul eminescian este înafară somn, înăuntru maximă activitate-zbor către Cărarea-Cale, întoarcerea la/în Ritual. Şi, prin Ritual, la Mit.

Câţi dintre noi, cei care îngânăm Logos-ul eminescian, avem puterea să ne trezim, să stăm treji, întru mântuirea Neamului nostru Eminescian?

*


[1] N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 283

[2] Idem, p. 278.

[3] Este ciudat cum Rosa del Conte (cf. Eminescu sau despre Absolut, pp. 385-386, Ed. Dacia, Buc., 1990)

se opreşte cu trei strofe înaintea acestor versuri eminesciene, limitându-şi analiza la concluzia: “părăsită de Dumnezeu, omenirea …” (op. cit., p. 105)/.

Categorii:CRONICĂ

DESPRE OMUL EMINESCU


PRIMIM DE LA EUGEN EVU:                         

  Despre omul Eminescu, despre noi înşine

 

Cumplită imagine a lui Eminescu bolnav,( la Botoşani în 1887)… egală doar cu a lui Avram Iancu, bolnav, aşa cum este în Istoria lui Călinescu…Flagel care făcea ravagii în Europa occidentală, probabil luat de la nemţoaica Mite Kreimnitz, sifilisul nebuniei. Unii

Zic că tratamentul epocii, cu leacuri toxice, ( mercur), ar fi fost fatal. Inclusiv doi fraţi din cei alţi 10 (!) ai poetului au murit de ea. Îl descrie şi Iorga ( „ Oameni care au fost), bolnav mintale, târându-şi picioarele pe străzi, trăgând fetele de păr ( !?), isteric, etc. Omul nu mai era ÎN EL.

     Eminescu a avut obsesia bolii, transpare asta din întreaga-i operă, proiecte uriaşe, abandonate, incinte şi sanctuare, temple abandonate , amintind de Shakespeare..( mai ales în proiectele dramatice). De recitit „ Sărmanul Dionis” şi „ Geniu pustiu”, ambele cappo’d’opere ale disperării… Şi desigur, „ Călin nebunul”..O trenă neagră, de exagerări şi fantazări sunt „ legende”, anume că ar fi murit în urma unei lovituri cu piatra, a unui nebun din ospiciul unde a fost internat.. Legenda lui Rilke, a morţii în urma unei infecţii de la un spin de trandafir, este una mai „ romantică”, dar ce a fost romantismul întemeiat de Hoelderlin, şi el înnebunit dar cu norocul unei protecţii sus puse…), dacă nu contaminare a suferinţei naturii şi după moarte ?

*

Ceea ce numim Geniu este înnăscut, aşadar genomic, de unde pre- destinul, adică suma de efecte în existenţa duratei…El se cere fie îmblânzit ( orfeic), fie asumat temerar sisific, sau prometeic ( „ cu vultur propriu” ..)…

Geniul se auto-devoră, sau cade din paranoic în patologicul schizofrenic. Din preaplinul lui,  avem a înţelege inclusiv ceea ce nu trebuie să acceptă, să primi din „ neantul” iraţional…Poate scepticismul dioGENIC al lui  Em.Cioran este preferabil fanatismului ultra- mistic al unui Petre Ţuţea…, după patologii  raţionalişti -marxişti  fiind diagnosticat  manie obsesivă, mesianism? Idolul rupt de sine de acest tip, se crede (!), eliberator, vine mereu de undeva, din „ ceruri”, spre a elibera mulţimile, spre a deveni „ fiu al lui dumnezeu”, „ trimis”, erou naţional, dacă se poate chiar universal…

*

În definitiv, Geniu este masculinul Genelor, aşadar are rol- rost fecundator, fertilizant, care se corupe în ultimul stadiu (…), în a fi posesiv, a viola pluralitatea : aşa a fost şi …Păunescu.  A se înghesui în  derizoriul panteon  pe orizontală, din cimitirul Bellu ? Sau cândva, în viitor, în Cimitirul vesel, de la Săpânţa? Ori în lamentabila frunzăraie a …manualelor şcolare, a dicţionarelor ? „WHO i’s WHO” ?

*

Careva scria despre Eminescu că, prin firea sa, „era nesuferit, pentru că ştie cine este el, ştie şi cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o dispreţuiască şi stă ca o carte deschisă înaintea tuturora”…

      Ce asupritoare stare de sine au astfel de oameni între semenii lor”. Crucificaţi între Fatum şi Datum.

*

„ Lipsa de rezervă a sufletului ales, este nesuferită celorlalţi”? Dar atunci acest enunţ pe cine anume acuză ? Pe Unul sau pe unii?

*

„ Un corp am fost, îngemănat, trăind o viaţă-obscură”…scrie poetul…Este aici mitul esenţial al gemelarului, al fratelui şi nefratelui, al întemeietorilor umanului, din aceeaşi mamă, dar antitetici, poate colateral miturilor Cain- Abel, Romulus şi Remus, şcl.…

Eminescu a avut foarte mulţi fraţi, doar sora lui pare a-i fi fost …ne- gemelară.

*

Vampirismul nu este a spiritului, ci al energiilor; un vampirism reciproc energofag. E legea continuă în cosmos şi deci în vietăţi.

*

Dacă piatra ar avea gură, glas, ar cânta sau ar urla ? Poate doar ar înflori…

TEXT EUGEN EVU

Categorii:GÂND

HORA GÂZELOR, POEZIA PENTRU COPII


                         Cuvinte pentru îngeri cu aripi de fluturi

Cu mult curaj, dar şi cu foarte mult talent şi dăruire, scriitoarea Daniela   Ghigeanu se apleacă spre o latură prea puţin abordată a literaturii: literatura pentru

copii. Cel mai dificil şi delicat cititor este copilul. El devine într-o clipă un

critic dur, tranşant, dacă mesajul nu e simplu, uşor de descifrat şi pe placul

lui. Cu vădită nonşalanţă, el opreşte brusc cursul poveştii şi refuză să mai

asculte. El devine categoric sau dimpotrivă, dacă povestea îi place, devine

cel mai atent şi mai interesat ascultător (cititor).

         Este atâta gingăşie şi puritate în scrierile Danielei Ghigeanu, încât

citindu-le copiilor, trăieşti cu emoţie şi neasemuită bucurie frumuseţea

copilăriei cu toate minunile ei.

         Cele mai frumoase şi cele mai nobile sentimente şi trăiri umane îşi află

locul în poveştile ei: iubirea, bunătatea, dăruirea, credinţa, apropierea de

semenii noştri oropsiţi. Toate aceste valori morale sănătoase şi

incomensurabile ating sufletul micuţului ca o vrajă de zână bună ori ca o

aripă uşoară de înger în volumul de povestiri „Tolba fermecată”.

         Copilăria se preface într-o grădină minunată, o lume fascinantă de

forme şi culori, un univers mirific cu gărgăriţe-mbulinate, albinuţe coafate,

libelule delicate pudrate cu aur,  gândăcei pufoşi, o horă de gâze orchestrată

de aceleaşi delicate vieţuitoare (poezia ,,Hora gâzelor” din volumul ,,Căsuţa din turtă  dulce”), ca într-un virtual desen animat, dar mult mai minunat aici este totul, pentru că prin abundenţa epitetelor şi a metaforelor simple, imaginea creată cititorului este de-a dreptul încântătoare.

Daniela Ghigeanu dă dovadă de o impresionantă măiestrie în arta

povestirii, împletind trăirile şi emoţiile înalte cu impresiile profunde,

aşa încât efectul final artistic şi emoţional este maxim, înduioşând uneori

până la lacrimi pe micul cititor, dar şi pe marele povestitor.

Fiecare poezioară este o petală trandafirie din sufletul ei mare pe care

se aşază mereu fluturi cu aripi de îngeri şi îngeraşi cu aripi de fluturi.

 Este o vrajă plăcută în toate şi o minune dumnezeiască este totul.

            Imnul primăverii

 

                (din vol. Mirodenii, publicat la Ed.Contrafort, Craiova, în 2007)

 

Peste colnic adie iar zefirul

Şi îşi desface cupa trandafirul,

Roiesc albine vesele-n dumbravă,

Se-arată primăvara cea suavă…

Un cor zglobiu de îngeraşi se-adună

Să cânte o poveste despre lună,

Cu aripioare argintii, pudrate,

Se-aşază pe zambile parfumate.

Trei fluturaşi aplaudă voioşi,

Bursucii cască somnoroşi,

Doar veveriţa sare speriată,

Pierzându-şi nuca preferată.

Un microcosmos fascinant într-o armonie perfectă cu Universul.

Aceasta este lumea văzută de Daniela Ghigeanu.

                                               Gabriela Haşegan,

                                               Biblioteca Judeţeană ASTRA SIBIU

Categorii:CRONICĂ
%d blogeri au apreciat: