Arhiva

Archive for 27 decembrie 2010

„IDEI VERTICALE”, POEZII DE OVIDIU VASILESCU, EDITURA „CĂLĂUZA” v.b. DEVA, Prefaţa de UmaLalitha-Gowri

27 decembrie 2010 Lasă un comentariu

Reclame
Categorii:CARTEA

O CARTE DE NINA CERANU: „RESPIR SUB ALT CER” – „Orice zi în lumină e o binecuvântare de la Dumnezeu. Aproape că nu mai contează cum o trăieşti. E suficient să vezi soarele, să te mângâie cu căldura lui şi să simţi că încă eşti în atenţia lui Dumnezeu.” –aceasta este starea povestirii, esenţa ei, să fii în atenţia lui Dumnezeu, ultima frontieră pentru sufletul apăsat de timp, durere şi veşnicie.”

27 decembrie 2010 Lasă un comentariu

RESPIR SUB ALT CER

Nina Ceranu ne invită tranşant la o călătorie spirituală între două lumi în romanul                Respir sub alt cer[1], o poveste aparent simplă, povestea unui om la sfârşitul zilelor sale, epilogul unui destins, apoi efortul de a rezista timpului prin scris. Romanul a avut drept consilier editorial pe Ilie Chelariu şi lector pe Eugen Dorcescu şi a apărut sub egida Fundaţiei Culturale „Orient Latin”, Timişoara.

Întâmplarea se petrece la Clinică, acolo Iachint scrie un jurnal, un scurt jurnal în care zilele se topesc sub apăsarea bolii, în prezenţa Annei, soţia, a medicului, a timpului bolnav de perspectivă. Experienţa e una brutală, care macină memoria pentru că boala marchează partea intimă a fiinţei, dar speranţa că acele ultime cuvinte scrise vor da o altă dimensiune omului prin mărturia sa.  

Povestirea este una reală şi simbolică în acelaşi timp, omenirea bolnavă aflată la sfârşit de veac, cu ultimele impresii, cu nădejdea în mesajului pe care îl lasă prin scris pentru o altă lume care vine după ea, cu boala care este un personaj mai mult decât real. Ieşirea din singurătatea destinului se face deci prin povestire, acea înşiruire de fapte, nume, imagini, anotimpuri, spaimă, eroare, amintire.

Cartea are o prefaţă de Cornel Ungureanu care conchide că Nina Ceranu pune în lumină mesajului despre concluziile unui om referitoare la existenţă, într-o lume care şi-a pierdut identitatea.

Romanul are ca temă speranţa omului de a sta între două lumi, posibilitatea de a rezista sub alt cer, o idee creştină simplă dar profundă.

Personajul povestirii pare a fi autorul cărţii, de fapt scriitoarea se transpune în mintea celui aflat pe patul din clinică şi, surprinzător, reuşeşte să pătrundă în lumea bărbatului care îşi pierde viaţa treptat, cu fiecare zi, conştient, atent la soţia sa Anna, privind ca într-o oglindă întoarsă, reuşind să citească viaţa din vorbele, din reacţiile ei, din teama ei, cumva detaşat de tragedia proprie. Scrierea poveştii dă senzaţia de viaţă din plin, e narcoza care ţine sub control durerea fizică şi durea spirituală care o urmează, prin refuzul perspectivei imediate. În spatele textului scris se simte tragedia dură, trăită, posibilă, în planul realităţii imediate, mesaj pe care autoarea reuşeşte să-l transmită prin empatie.

Clinica este într-o altă ţară, departe de arealul normal al personajului, calculele vieţii sunt altele, peisajul din fereastră altul. Se simte efortul de a evada din criza existenţei cauzată de boală. Boala e una reală, devine personaj, e personajul de fiecare zi care declanşează energiile morţii, paradoxal, tragedia se transformă în speranţă, în imn dedicat vieţii trecute, prezente, viitoare, un imn discret, implicit, necesar. Cântecul dedicat vieţii ca viaţă, cu toate momentele cruciale: dragoste, moarte, boală, călătorie, speranţă, mesaj, călătorie, ieşirea din criză prin perspectiva altui cer.

Acest lucru rezultă din vigoarea imnului, nu din explozia expresiei.

Orice zi în lumină e o binecuvântare de la Dumnezeu. Aproape că nu mai contează cum o trăieşti. E suficient să vezi soarele, să te mângâie cu căldura lui şi să simţi că încă eşti în atenţia lui Dumnezeu.” –aceasta este starea povestirii, esenţa ei, să fii în atenţia lui Dumnezeu, ultima frontieră pentru sufletul apăsat de timp, durere şi veşnicie.

Viaţa din Clinică este spartă de visul dragostei carnale, un vis care demonstrează energiile neconsumate ale fiinţei, explozia vieţii care biruie moartea, femeia aceea din vis e reală dar şi simbolică, e poate moartea, femeie fără chip, ca o statuie vie din antichitate, lut şi simbol, amintirea Evei care dă viaţă şi aduce moarte în acelaşi timp, prin păcat. Amestecul acesta e doza necesară pentru existenţa zilnică. << „E tot moartea, mi-a trecut prin minte. Femei ca ea n-am iubit niciodată, atunci cum de la asta mă fascinează hidoşenia trupului ei?” Avea pielea poroasă, ca şi cum toată apa s-ar fi scurs din ea şi-ar fi rămas aridă, ca un pământ peste care s-a instalat seceta.>>

E apoi visul declanşat poate de tratamente, poate de mişcarea creierului în jurul ideii de viaţă, e visul de început al dragostei, o dragoste eternă născut din lipirea fiinţelor gemene, el şi ea, matricea de la început, formula care rezistă timpului, cu toate darurile şi erorile posibile. Regăsirea sinelui în sinele cu alte forme, cu alte tristeţi.

Această dragoste care revine brutal în vis şi în existenţa eternă, dar reală, e un cântec, e poemul dar şi povestirea, moartea şi renaşterea, căderea în păcat şi eliberarea prin ritual, acolo, la marginea mării, în aerul sărat şi înalt, ceva între libertatea absolută şi închisoarea absolută, presiunea care naşte dragostea şi prin memoria cărnii.

Întrebarea fundamentală: de ce ea şi nu altă femeie? Răspunsul e poemul ritmat de idee.

Cântec de lebădă, cântecul plecării.

Ultimele cuvinte: Anna, Anna, apoi o luminiţă care vesteşte alt cer.

Trecerea e posibilă, conştiinţa trecerii se fixează prin scris, ultimele puteri pentru a depune mărturia despre viaţă, cuvintele simple care conţin complexe timpuri trăite.

Nina Ceranu a preferat simplitatea povestirii pentru a reda tragedia existenţei, dar şi grandoarea ei, la limita dintre două lumi. Mesajul devine puternic cu fiecare poveste din povestea cea mare de la Clinică. Ideea sinuciderii, posibilă în situaţii limită, e depăşită de speranţa altui cer. Valorile creştine biruiesc, viaţa omului nu e a omului, e stropul de aur venit din alt cer.

„Modalităţile despre modul cum să înving boala au devenit cele mai importante şi încep să semene cu o meserie. Pot să scriu cel puţin un tratat despre încercările de a mă eschiva, ca să mă furişez de Neprevăzuta.” Lupta cu boala e o stare a energiilor primare. Romanul aruncă o perspectivă asupra viitorului mundan prin descrierea tradiţiilor specifice românilor după moarte, tradiţii care încep de devreme, insul care îşi cumpără sicriul de timpuriu pentru a fi sigur de respectarea ritualului, pentru liniştea proprie şi pentru ochii celor care rămân.

Romanul trimite la o altă experienţă literară redată însă prin versuri de Valeriu Bârgău în volumul Tratat despre morţi, apărut după moartea poetului, în anul 2008, sub îngrijirea soţiei acestuia, Mariana Pândaru, un volum care are ca obiect viaţa individului pe patul de spital, la limitele posibile, sub tensiunea altei existenţe.

De fapt e povestirea unui om, marinar, care în timpul vieţii a călătorit în lume şi acum, la final de existenţă, călătoreşte, compensatoriu, la modul spiritual, e mişcarea spiritului care atrage celălalt cer.

Constantin Stancu

Decembrie 2010


[1] [1] Nina Ceranu – Respir sub alt cer, Editura „eubeea” – Timişoara, 2009

Categorii:CARTEA

INVITAŢIE DE LA PAULINA POPA, SĂRBĂTOAREA POEZIEI LA SFÂRŞIT DE AN ŞI ÎNCEPUT DE VERS

27 decembrie 2010 Lasă un comentariu

Categorii:PRESA

INTERVIU DE EXCEPŢIE: NICOLAE BĂCIUŢ ŞI IOAN ALEXANDRU, DIN CARTEA „ÎNTOARCERE ÎN ARIZONA” -Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie”

27 decembrie 2010 Lasă un comentariu

PRIMIM:

IOAN ALEXANDRU

„Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie

 

– Aparţineţi, prin naştere, unui spaţiu geografic şi spiritual inconfundabil, unei Transilvanii de jertfă, iar prin ea, aparţineţi unui întreg topos românesc. V-aş ruga să vă referiţi, din această perspectivă, la devenirea neamului românesc.

– Trebuie ştiut de fiecare dintre noi că poporul nostru, asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stând drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina geto-dacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul geografic, etnografic şi factorul spiritual. Toţi istoricii noştri, toate cunoştinţele neamului nostru până astăzi, marii scriitori până la Istoria lui Călinescu, reeditată de curând, apasă pe toate cele trei clape ale orgii, pentru ca să răsune plenar simfonia neamului.

Toate aceste trei izvoare stau la temelie în geneza acestui neam. N-am fi fost ca popor, fără una din ele. Nu s-a adus pe parcurs una din ele, ci toate au conlucrat la apariţia şi desfolierea ca neam organic, aici, în Carpaţi. Pentru fiecare din aceste trei trepte ne-am dat viaţa de atâtea ori – istoria noastră e podită cu sânge şi oseminte pentru a ne apăra stejarul întreg, fiinţa neamului. Vitejiei strămoşeşti a dacilor ce se socoteau nemuritori, dionisianismului i s-a infiltrat apolinicul, măsura romană, iar în venele amândurora, vinul cel blând, iubirea şi omenia, încrederea în puterea ispăşitoare a suferinţei, dragostea cumpătată faţă de familie, patrie, faţă de Cosmosul întreg, în lumina Logosului întrupat în istorie. Păstorul din Mioriţa este imposibil de imaginat în zecile de mii de variante pe tot cuprinsul ţării, din vremuri imemoriale, fără Păstorul cel frumos şi bun, aşa cum îl avem încă din secolul al treilea în Transilvania.

– Să înţelegem din aceasta că Transilvania e şi un loc privilegiat?

– Ştiu eu? Amintesc Transilvania, deşi şi în restul ţării, în Dobrogea, pe Olt, în Moldova, mărturiile vechimii creştinării noastre sunt cel puţin tot atât de numeroase, dar aici, în Transilvania, am dus o luptă poate mai aprigă decât în alte părţi pentru apărarea fiinţei Logosului. În temeiul acestui Logos întrupat în istorie, n-am putut fi asimilaţi de popoarele  migratoare şi am devenit noi înşine dătători de spiritualitate şi în puterea Logosului am convieţuit laolaltă cu cei ce s-au aşezat mai târziu pe pământ românesc. În iubirea jertfitoare a Logosului am găsit un limbaj comun care este cel al iubirii şi care cred că va rămâne ca un liant între noi, continuu, pe care trebuie să-l cultivăm în inima noastră, să ne dăm silinţa jertfitoare de sine pentru a ne creşte dimensiunea reală a fiinţei noastre care e cea a iubirii şi nu a duşmănirii, a dezbinării. Are dreptate în istorie cel ce iubeşte mai mult. În aceeaşi epocă, un istoric persan scria despre poporul român că e complet creştinat la anul 1050. Această completă creştinare a fost forţa poporului român din Transilvania, care n-a putut fi asimilat de Austro-Ungaria, care n-a avut ce să dea nou spiritului, şi această forţă a iubirii creştine româneşti este admirată.

În anul 1916, în pragul unirii tuturor românilor, un istoric german, Albert Wirth, spunea că românii sunt cea mai tenace seminţie de pe pământ: „Die Rumänien sind die Zähste Rasse der Erde”, fiindcă au ştiut să vieţuiască în adâncurile istoriei ca şi râurile din Munţii Iura şi Carst.

Istoria unui popor trebuie văzută, cercetată, în cele trei mărci: geografic, etnografic şi spiritual, şi ignorarea uneia duce la insuficienta argumentare a celorlalte. Procesul de aprofundare, de redare în întregime poporului nostru a istoriei sale naţionale, una dintre marile realizări ale ultimelor două decenii, trebuie desăvârşit. S-au făcut săpături arheologice esenţiale cu mărturii excepţionale, a fost adusă Columna lui Traian, în copie, în ţară, s-au publicat cărţi de valoare naţională, dar în ce priveşte valorificarea dimensiunii spirituale a poporului nostru, a coroanei, a celei de a treia mătci din etnogeneza poporului român, s-a făcut mai puţin. Riscul este ca, noi fiind indiferenţi de această moştenire, să şi-o însuşească alţii, aşa cum este cazul cu muzica veche de la Putna, cu atâtea descoperiri arheologice capitale, care se ruinează nepăstrate, cu atâtea opere şi personalităţi istorice ale propriului nostru trecut, fie văzute fragmentar, scoase din limitele adevărului ce le-a animat, ridicându-le la dimensiuni eroice, cum este un Mircea sau un Ştefan, sau universale, de martiri ca Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu cu cei trei fii ai săi. Marea spiritualitate umanistă s-a ridicat pe temeiul iubirii, al jertfei de sine, al muncii, al cinstirii familiei şi Patriei, atât de profunde, de cea mai curată şi înaintată spiritual origine care a dat naştere unui Dante sau Michelangelo, unui Bach sau Rembrandt, unui Grigorescu sau Eminescu, la noi mărturisind în popoare acelaşi Logos întrupat în istorie. Trebuie redat şi cunoscut în spiritul său de înalt umanism, aşa cum a rodit el în istoria naţională a poporului român. Această înaltă spiritualitate din care a apărut Cozia şi Putna, Voroneţul şi Trei Ierarhi, apărată de toţi voievozii noştri, de întregul neam.

– Pentru scriitor există modalităţi aparte de apărare a valorilor unui neam, de înălţare a spiritualităţii sale, de comunicare a dimensiunilor sale. Dumneavoastră aţi ales imnul.

– A scrie imne înseamnă a te înscrie într-o tradiţie multă vreme ignorată. Acum se manifestă un interes aparte pentru cultura bizantină, pentru cultura Răsăritului, pentru felul răsăritean de a gândi. Acum, la universităţi din diverse locuri se descoperă dimensiuni noi ale acestei spiritualităţi. A te ocupa la noi de imne este un lucru firesc. Aici e spaţiul convingerii că omul ţine de eternitate. Pentru noi există credinţa că spiritul e veşnic. Dar ce se întâmplă cu trupul? Cum se face recuperarea lui? Dragostea pentru pământ la ardeleni e extraordinară, dragostea pentru pământ nu ca proprietate ci ca un sanctuar, ca loc de izbăvire, de reintegrare în Cosmos. Trebuie să existe responsabilitate faţă de istorie, strămoşi, valori materiale. Tradiţia şi moştenirea sunt literă moartă dacă nu ţi le însuşeşti. Oricât de mare ar fi trecutul, dacă nu ţi-l însuşeşti prin lucrare, priveghere, prin jertfă, el nu capătă sens.

Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie, prieteni, eternitate. În aceste, trepte transpare tot Cosmosul. Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă.

Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie.

Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii.

– Aţi început cu Imnele bucuriei şi, din câte am înţeles, veţi încheia ciclul cu Imnele iubirii

– Acestea două sunt coperţile trilogiei neamului, trilogie în care am încercat să cuprind ceea ce e etern pentru cei ce vieţuiesc în acest spaţiu românesc. Cine va citi aceste cărţi, toate, va vedea că m-am apropiat de acele persoane care au şi astăzi ceva vital pentru noi, cele care şi-au asumat destinul prin jertfă.

– Care ar fi acestea?

– Am vorbit de Mihai Viteazul, despre acest nobil mădular al acestui pământ, care şi-a asumat jertfa ca destin, am vorbit de Horia, care şi-a asumat şi el suferinţa. A preferat să moară, deşi putea să scape. Ştia însă că omul, când e umilit în ceea ce are mai sfânt,  în „evlavia şi cinstea casei mele” – spune el, atunci se jertfeşte.

Mişcarea lui Tudor e iar o jertfă, dar jertfa cea mai zguduitoare e a lui Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi. El putea să-şi scape copiii, lepădându-se de credinţă. Avea posibilitatea opţiunii. A optat pentru moartea de martir, în spiritul neamului.

Pământul românesc e podit cu lacrimi, sânge şi oseminte. Aceste nume sunt un simbol. Orânduiala acestor locuri este imnică. Aşadar, istoria noastră naţională are această frumuseţe de valoare universală. De aceea am ales imnul pentru că era forma cea mai adecvată măreţiei ei. Nu încape nici într-un sonet, nici în alte forme, care au ceva artizanal în ele. Frumuseţea şi desăvârşirea acestor personalităţi îţi cere acest fel de cugetare. Poezia e pentru mine imn. Celebrare,  bucurie, împăcare în lumina Logosului întrupat în istorie. Nu voi înceta să cânt, nu mă voi lăsa strivit de griji, neignorându-le, totuşi. Ca un cuptor topind toate lucrurile, dând arderea focului tămăduitor. În acest fel de rostire, cine iubeşte cu adevărat are şansă. Este iubirea pe care un poet trebuie să-şi aşeze temelia. Prin iubire, de la Ioan Casianul până la Voiculescu, până în zilele noastre, transpare spiritualitatea noastră. Identitatea spirituală e fundamentală.

Mărturiile arheologice sunt imnice. Citiţi pietrele funerare. Ce împăcare, ce bucurie faţă de pietrele păgâne, sumbre, sceptice.

– Ce încărcătură daţi termenilor istorie / contemporaneitate, când acestea se referă la opera dumneavoastră?

– Istoria înseamnă viziune. Aşa am găsit că vine înţelesul ei. A face istorie înseamnă a fi vizionar. Făptura înaintaşilor trebuie asimilată pentru a putea da un sens lucrării tale. Pentru noi, trecutul nu e un pumn de cenuşă, ci sunt înaintaşii şi ei ţin de viitor. Părinţii morţi sunt o avere chiar când osemintele lor nu sunt în ţară, cum sunt cele ale corifeilor ardeleni. Ce a fost în ei trebuie cuprins în noi. Noi ne-am întemeiat spiritualitatea pe oseminte. Voroneţul s-a clădit pe osemintele lui Daniil Sihastrul.

– Se vorbeşte adesea despre criza limbajului. Dumneavoastră folosiţi un registru lingvistic restrâns. Îmi vine imediat în minte experienţa poetică a lui Bacovia…

– …şi monotonia lui Bach, a imnelor bizantine etc… Dar în aceste cazuri se produc desfolieri care nuanţează sensul. Poezia îşi cere astfel, în fiecare zi, o nouă însufleţire. Despre trandafir aş putea să scriu în fiecare zi un imn. Viaţa e prea scurtă pentru a putea epuiza frumuseţea lui. Nu vreau să-mi justific opera. Aşa este.

– Când face referiri la dv., critica vă include într-o generaţie, invocă conceptul de generaţie…

– Sunt bucuros că fac parte dintr-o generaţie solidară. Am fost contestaţi, în parte, uneori cu patimă. Aşa se întâmplă poate cu fiecare generaţie. Poezia nu e însă în cărţi, ci în inimile cititorilor. Şi ţara aceasta citeşte poezie. Nu cred să fi fost vreodată poezia citită cum e citită cea a generaţiei mele (prin ea se face şi recitirea clasicilor) Păunescu, Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Blandiana, Constanţa Buzea şi atâţia alţii. Se face o poezie de ţinută naţională cel puţin la nivelul celei dintre cele două războaie mondiale. Există o generaţie de oameni serioşi care au în centrul lucrării lor fiinţa patriei. Meritoriu e la ei faptul că nu se aseamănă. Există loc pentru oricine. Ce mă leagă de generaţia mea este această solidaritate, chiar iubire – şi nu numai pentru cei pe care i-am pomenit aici. Când unul e trist, suferim cu toţii. Nu trebuie să acceptăm dezmembrări care duc la multe suferinţe şi abuzuri. Nu trebuie să se repete suferinţele lui Voiculescu, Blaga.

– În poezia deceniului nouă au început să se afirme câteva nume care încearcă şi ele să dea personalitate „generaţiei” din care fac parte.

– Îi apreciez şi eu pe unii, printre care şi câţiva de la Cluj. Dar aştept ca ei să treacă de la experimentul verbal la marile probleme, de la cuvinte la Logos, pentru că faţă de Logos orice rostire stă sau cade. Câtă vreme poezia nu se adânceşte în suferinţele unui neam, are puţine de spus acelui neam. Ce să le spun decât de a şti că poezia trebuie să-şi afle rădăcinile acolo unde poporul şi-a aflat mântuire de două milenii? Eu nu am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui.

– După terminarea Facultăţii la Bucureşti, aţi luat contact cu cultura şi civilizaţia occidentală. Ce v-a învăţat şi ce v-a dezvăţat Occidentul?

– Eu socot esenţial studiul la o universitate din Occident. Nici o personalitate din cultura noastră nu a ajuns la sinea sa fără această străinie care înseamnă contactul catalitic cu izvoarele spiritualităţii mondiale. Întâlnirea cu Occidentul a fost prilej de a mă apropia de greci. Heidegger avea scris pe uşa cabinetului său că nu se poate intra la curs dacă nu se ştie greaca veche. Prefera studenţi puţini, dar cu care să poată lucra pe izvoare, pe texte. Prin eforturi serioase, am învăţat şi eu greaca veche şi m-am apropiat de izvoarele culturii. Am învăţat foarte mult de la Pindar şi de la Roman Melodul şi din Psalmii lui David. Ca poet, nu te poţi lipsi de Cântarea cântărilor, de poezia bizantină. Am făcut cât mi-a stat în putinţă ceva ce-au făcut şi înaintaşii mei: şi Eminescu şi Blaga şi Ressu şi Anghel. Şi nu numai ei. Nu ai decât de câştigat. Cu alţi ochi m-am întors în Maramureş. M-am apropiat mai mult de ţara mea. S-a declanşat o sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e declanşator.

– Ce evenimente le consideraţi fundamentale pentru formarea dv. ca scriitor?

– Sunt fericit că m-am născut la ţară, într-un sat, în Transilvania. Contactul cu cosmosul, cu stelele, cu pământul, cu iarba şi în plus o copilărie în toată spelndoarea ei – toate acestea într-un sat intact, în toată frumuseţea lui. Momentele fundamentale ale formării mele ar fi întâlnirea cu satul, cultura universală şi valorile naţionale.

– Cu ce întrebare aţi vrea să se termine dialogul nostru?

– Cu o întrebare pe care mi-o pun adesea: „Aţi iubit îndeajuns?” Şi oare  am iubit îndeajuns oamenii, ţara, prietenii, duşmanii? Singura cale pentru a dăinui, pentru a te împlini, e de a-i iubi pe ceilalţi. Iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne în eternitate. Această iubire doresc să mă însoţească pretutindeni. În Transilvania suntem fraţi şi trebuie să descoperim secretul acestei legături, secret care e pecetluit cu şapte peceţi de Logosul întrupat în istorie.

Bucureşti, 25 mai 1982                                Vatra nr. 6 / 1982


Categorii:CARTEA
%d blogeri au apreciat asta: