Arhiva

Archive for 9 decembrie 2010

UN GÂND PRACTIC: DRUMUL SPRE BOGĂŢIE


PRIMIM DE LA MAGDALENA FILIP

VALORIFICARE

Cei bogati au inteles ceva foarte important:

societatea este compusa din oameni,
iar intre oameni se stabilesc relatii foarte complexe.
 
 
Principiul folosit de cei care au acumulat mari averi
se numeste VALORIFICARE.
 
 
Un exemplu, ca sa intelegi mai bine: 
 
 
Ford era priceput sa construiasca el singur masini
si sa castige bani.
 
 
Insa si -ar fi vandut efortul si timpul sau.
 
 
Pentru ca efortul unui singur om este limitat,
el ar fi reusit sa construiasca o masina sau doua pe an.
 
 
Ford insa a avut inteligenta
sa valorifice efortul si timpul altor oameni.
 
 
I-a invatat sa-i copieze sistemul,
acestia au construit mii de masini
si astfel Ford a devenit foarte bogat.
 
Asadar, fara VALORIFICARE,
adica fara sa utilizezi efortul si timpul altor oameni,

nu vei putea niciodata sa acumulezi averi,
ci doar iti vei intretine existenta cu un venit limitat.

TEXT MAGDALENA FILIP

Reclame
Categorii:PRACTIC

FĂRĂ MORALITATE, UN GÂND DE EUGEN EVU. IMITAREA ZEILOR … „Natura nu cunoaşte moralitatea, nici mila, nici alte legi pe care omul le-a declarat morale, ea are legea junglei. În illo tempore, relaţiile incestuoase erau chiar considerate şi continuate sacre ( ceea ce subînţelege că imitau oarecumva zeii…)”


PRIMIM DE LA EUGEN EVU:

Incestul ca „păcat originar”…

                                                 Nimic nou sub luna lumii…

      Pejorativ zicând, Adam s-a împreunat cu „ sora” sa, devreme ce, conform mitului genezic evreiesc, Eva a fost „ carne din carnea „ lui şi „ os din osul lui”… Deci ei au concept fiu din acelaşi sânge, fiind consanguini. Miturile,  epopeile, ca şi basmele din toate zonele redau acest fapt riscant din punct de vedere al efectelor, dar şi istoria relativ recentă, mai ales cea a regilor, unde monarhia are interesul atât a păstrării unor reguli cu ţinta descendenţei, cât şi a averii moştenite direct….Dacă miturile despre zei conţin acelaşi fapt-act pe care-l numim modern incest, şi în cazurile istorice efectele au fost degenerarea, distrofiile, urmaşi alineaţi, etc.

*

Într-un vast studiu comparativ, despre basmele românilor şi al popoarelor învecinate, dar şi al tuturor popoarelor romanice,  premiat academic în 1889 (!), Lazăr Şăineanu oferă un impresionant sumum de glossare şi comentariu al domeniului, incluzând şi tematica incestului în omenire.

Subiectul fiind unul „ delicat”, desigur că nicăieri nu s-a conservat mai bine ca în basme, în tradiţia orală a popoarelor, cea laică, însă nu odată şi cea creştină, fie oarecum „ voalată” sub stigma dogmatică.

    În imemoriale timpuri, matriarhatul era victima principală, adică femeia deopotrivă venerată

În era păgână, a Naturii- zeiţă supremă, mama Geea cea cu alte zeci de nume, dar acea femeie- Mater era şi abuzată, fără scrupule, iar fiicele ei erau nu odată posedate de propriul tată, sau de rude directe….Incestul este în acest înţeles, şi el, un „ păcat originar”, urmările fiind cele fireşti, iar despre imoralitatea acestui act nu se poate vorbi în înţelesul actual, ci în legea naturii şi a primitivismul comportamental al Naturii, eventual sub motivaţia „ înmulţirii şi stăpânirii pământului”, ordin atribuit creatorului..

*

Deci incestul vine din era primitivă, fără relaţii conjugale, departe de ceea ce eventual este înscris în Geneză, ca pereche….Dealtfel acolo nici nu aflăm ceva explicit, imperativ în acest sens. Devreme ce Adam îi are pe Cain şi Abel cu Eva, se subînţelege că fiii lor s-au căsătorit tot cu surori, deoarece „ Adam a avut fii şi fiice”…Poate că şi acest lucru a determinat căderea drastică a vârstei primordiale a omului adamic şi  matusalemic….Adevărul pare a fi disimulat, camuflat în tradiţie şi apoi în texte, din motive strict religioase.

Natura nu cunoaşte moralitatea, nici mila, nici alte legi pe care omul le-a declarat morale,  ea are legea junglei.  În illo tempore, relaţiile incestuoase erau chiar considerate şi continuate sacre ( ceea ce subînţelege că imitau oarecumva zeii…) .

*

 Conform istoriei lui Strabon, parţii antici sanctificau unirea dintre fii şi propriile lor mame, în Persia religia sanctifica unirea dintre fiu şi mamă,  pe motivul vigorii şi sângelui tânăr) .

Priscus  scrie că la tătari asemenea căsătorii erau permise, tot astfel şi la huni.( vezi analale medievale); Attila s-a căsătorit cu fiica sa Esca… neavând cu ea urmaşi, a luat-o pe o alta, Ildiko, cea care avea să-l ucidă prin otrăvire.

   Venind în timp, familiile regale în mai toate ţările considerate civilizate, fie şi cu acordul tacit sau ocult al bisericii în „ conlucrare” cu puterile. Nimic nou sun luna lumii…

Încă vechii regi egipteni, faraonii, erau obligaţi a lua de soţie pe sora lor… Cleopatra a devenit nevasta fratelui ei  Ptolemeu, din faimoasa dinastie ptolemaică. Peste ocean, la peruvienii Popoarelor Soarelui, de asemenea. Incestul este atribut al primitivismului, în modernitate fiind considerat un act criminal şi reprimat prin lege, ceea ce nu îl face să dispară, nici în zilele noastre…

Nenumărate cazuri, care mai de care mai oribile, sunt relatate de medii în era internetului şi televiziunii.

*

Măreţii greci antici, (ca şi cei incaşi), aveau acelaşi obicei, cum am spus, mai ales din motivaţii extra-amoroase, materiale, ale tronurilor şi privilegiilor  lor.

   Mythra din legenda vedică, s-a căsătorit cu propriul ei tată. Zeul ( sau omul zeificat )) Indra, s-a căsătorit cu fiică-sa Ahalya…Olimpul elenic abundă în astfel de fapte.

În legenda despre Soare şi Lună, la români,  incestul este extins mitologic la modul cosmic;( vezi şi balada Sora soarelui); Soarele s-a îndrăgostit de sora sa Ileana Simziana ( ciudate nume ce amintesc de Luna şi de îngerul căzut Semiaza, din apocrifele lui Enoch, n) …iar  Dumnezeu ( Dumindzău, aşadar Domnul zeilor) – ) o schimbă pe Simziana în lună şi pedepseşte Soarele „ ca în veci să nu se întâlnească”…Nici regii Bibliei nu lipsesc; între sutele de „ ţiitoare” pe care le inseminau Solomon, David şi alţii, erau şi surori sau rude apropiate; scopul presant era de a avea urmaşi viguroşi, neapărat feciori…In Biblie sunt şi alte istorisiri ( îmbătarea părintelui pentru a se culca cu ele), sau altele, numai că tot din consideraţii de cenzură a dogmei iudaice, astfel de fapte nu sunt înfierate, ba, uneori, tot victimele sunt cle vinovate de „ păcat”…

*

   La popoare învecinate, ortodoxe, nici popa nu e scutit de astfel de „ dezvăluri” privind incestul: „ un basm macedo-română se numeşte „ Popa ia de soţie pe fiică-sa”…Incestul este atribuit şi miturilor dacilor ( Decebal cu fiica sa), sau ungurilor ( regele Ungariei…). De fapt toate popoarele din arealul larg european au astfel de relatări ( În Muntenia:  Fata popii a cu stem; Fata popii din sfeşnic; În Moldova „ Găinăriţa”; în Ardeal „ Frumoasa”; Fata din buturugă” (  prelucrare de N. Densuşianu); Pajura; Lisandra; Ispirescu are şi el basmul „ Împăratul cel fără de lege”,  „ Sfânta Vineri”etc. Lista este impresionantă. Dacă decodăm mitul lui Narcis, cel autentic, ni se relevă de fapt un simbol al incestului în plan psihic; Narcis vede în luciul ape pe sora sa, necum pe sine. Restul e…parabolă.

               Deci nimic nou sub luna lumii, nici măcar sub …semiluna balcanică…

TEXT DE EUGEN EVU

Categorii:GÂND

MIRCEA STÂNCEL, LUCRURI ŞI LIMBAJE, O CRONICĂ DE DUMITRU HURUBĂ. „Romantic-romantic, Mircea Stâncel, dar plătind tribut, cel mai adesea consistent, neomodernismului, dovadă a talentului şi priceperii sale de a se… descurca rezonabil, nu rareori admirabil, în te-miri-care curent literar „pus în circulaţie” în a doua jumătate a secolului trecut.”


PRIMIM DE LA DUMITRU HURUBĂ:

MIRCEA STÂNCEL – NEOMODERNISTUL BINE TEMPERAT

 Pentru că plasarea de către unii comentatori a poetului Mircea Stâncel între „optzecişti”, mi se pare cam nejustificată, ba, aş zice, chiar forţată, îmi permit un scurt preambul înainte de a comenta ultimul său volum de versuri – Lucruri şi limbaje, Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2009.

Aşadar, din punctul meu de vedere, este evident, iar istoria literară, critica literară şi cititorii, la urma urmei, au dovedit că „optzecismul” nu este o găselniţă momentană, ci un adevărat concept literar cu aplicaţii demonstrative, mai ales în poezie. Însă eu m-am întrebat adesea: şi dacă n-ar fi existat „Cenaclul de luni” condus de Nicolae Manolescu? Oare, am mai fi putut vorbi despre o „generaţie optzecistă” – la fel de clar delimitată – fără a supăra pe unii, pe alţii? Nu, sigur că nu. Iar în această ordine de idei, nu vreau nici să subestimez gruparea – ferească-mă Dumnezeu de-un asemenea păcat! –, dar nici să o supraestimez, urmând ideea că absolutul nu există decât în caz… demiurgic. Chestiunea e: suntem, oare, suficient de credincioşi, încât să credem acest adevăr biblic, transferat spre optzecism fără să cercetăm? Noi? Nici vorbă! Ateismul nostru, ca să folosesc un „acoperiş” binevoitor, ne împinge de la spate să cercetăm, să ştim mai multe şi, mai clar, să pătrundem dincolo de aparenţe, concret,  circumscriindu-ne în „necredincioşenia” lui Toma, adică, să punem mâna pentru a putea crede. În această ordine de idei, cel puţin în ceea ce mă priveşte, chiar dacă Nicolae Manolescu a „pus mâna” pe generaţia ’80, a lansat-o şi a girat-o cu prestanţa sa, eu, ca un aderent la zicerea tomistă (de la Toma necredinciosul, evident…), am impresia că riscăm să înregimentăm acolo, în această grupare acceptată drept etalon, tot ce iese din tiparele unei literaturi naţionale şi, de ce nu?, tradiţionale. Astfel, crezând, fără să mai şi cercetăm, nu în puţine cazuri, redirecţionăm – parcă aşa se spune în terminologia ultracosmopolită momentan-autohtonă, dar şi pentru a ne eschiva de la mai „brutalul” aruncăm – spre/în rezervaţia optzecistă cam tot ce ni se pare că aduce a creaţie ermetico-pretins-filozofică, a postmodernism, sau a suprarealism exacerbat. Şi, chiar dacă e cu supărare, mă simt obligat să spun că aruncătorii se întâmplă să fie, nu de puţine ori, înşişi cronicarii literari cărora le putem acorda, unora, câte-o circumstanţă atenuantă pe care aş numi-o, cu scuzele de rigoare, diletantism. Mă rog…

Şi, dacă tot am dat de… diletantism, ideea scrierii acestor rânduri mi-a venit tocmai de la acest cuvânt, fiindcă, despre creaţia unuia dintre reprezentanţii importanţi ai poeziei române contemporane, Mircea Stâncel, Radu G. Ţeposu, în al său volum Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ediţia a III-a, Ed. Cartea Rom., Buc., 2006, la pagina 336, face o afirmaţie căreia, imitându-l pe autor, i-aş zice grotescă. Zice el: „la Mircea Stâncel descoperim un diletantism voios.”  I-auzi! Personal recunosc (nu fără smerenie), că n-am citit întreaga operă poetică a lui Mircea Stâncel, dar i-am urmărit evoluţia artistică atâta cât s-a putut datorită proastei difuzări a cărţii la nivel naţional, însă, printr-o deducţie logică, nu?, un poet în a cărei expresie lirică găsim versurile de mai jos, nu poate fi acuzat de… diletantism, fie el şi voios, sau cu atât mai puţin… voios: „am să te duc şi pe tine la ţară, cu file cu tot, cu haine şi rafturi,/vom merge cu autobuzul acesta nou, şi acolo o să simţi/mirosul de igrasie din ziduri, cum ştiu că-ţi place,/de uşi nedeschise,/şi va veni şi câinele când ne simte mirosul, de aceea îţi spun,/lasă tristeţea, grădina este plină de clorofilă şi spaime,/e primăvară vară toamnă, ca în bacovia şi-n macedonski,/primăvara are dinţi de joagăr şi nu iartă nimic(…)”(antecedente şi continuări, pag.11, din vol. citat mai sus). Sau această fixare în spaţiul rural de care poetul face uz cu un fel de plăcere, şi în care strecoară cu eleganţă nuanţe grav-sentimentale: „mă gândesc mereu la poveştile pereţilor,/şi ele nu sunt puţine,/stau salvate ca pe un hard ce nu mai poate fi utilizat;/în spatele meu e cineva care nu cedează la presiuni,/eu cred că totul e ascuns în sunetele simple/ce îmi bat la geam;”(week-end la ţară, pag.20).

Citatele-exemple-argumente ar putea continua cu acelaşi scop: de a descoperi „voioşia”, însă nu ar aduce mari noutăţi; în schimb, aflu o noutate de la Horia Gârbea, care este şi mai tranşant, scriind: „Se ştie că Mircea Stâncel este un senior al poeziei optzeciste! Eu aş spune altfel: Mircea Stâncel poate fi catalogat un senior, dar nu prea al optzecismului liric. Adică, mai dă şi el câte-o raită structural-ideatică prin zona grupării în cauză, însă nu pare a se simţi tocmai în largul său pe-acolo, aşa că se întoarce la sinele poetic, se introspectează şi, pe această coordonată, ne transmite mesajul său lirico-molcom-ardelenesc: „Sunt omul de pe mureş – exilatul,/într-un cartier absurd cu plină lună,/mereu închis în dulci prostii şi case,/pe unde toată sărăcia lumii se răzbună;//(sunt mereu cel verde, pag.56). În acelaşi ton, cu aceeaşi puternică reverberaţie, de această dată lirico-rurală, Mircea Stâncel găseşte în întâmplările din viaţa sa seva stimulatoare pentru ca valoarea materiei brute să crească prin convertirea ei în creaţie: „A venit foarte târziu de la ţară,/mai poartă cu el „mirosul de fân”,/în miezul unor berării înfundate,/pe unde toate desfrânatele rămân;”//(celui venit târziu, pag.57).

Şi ce mai poate încânta pe un prezumtiv cititor al poeziei stânceliene? Ironia şi autoironia abia perceptibile din „fuga lecturii”, umorul discret şi ultrasensibilitatea când tentaculele sale receptoare adulmecă, surprind nuanţe şi fixează în memorie momente, situaţii, imagini, constituite într-un tot, adică materia primă care, odată acumulată, mai devreme ori mai târziu, se va transforma în creaţie poetică, în artă. Este, cu alte cuvinte şi între altele, elementul configurativ al blazonului senioral – dacă tot veni vorba. Dar nu al poeziei optzeciste, repet, sau nu numai. De altfel, iar aici e locul şi momentul să o spun: Mircea Stâncel nu prea face parte din gruparea respectivă, nu l-am găsit şi nici nu e potrivit să-l enumăr alături de autori precum: Ion Bogdan Lefter, Elena Ștefoi, Nicolae Sava, Romulus Bucur, Marian Constandache, Daniel Pişcu, Augustin Pop, Aurel Pop, Ion MonoranMaria-Eugenia Olaru, a căror valoare literar-artistică nu o contest, însă, din punctul meu de vedere, chiar dacă-i aflăm printre optzecişti, ei fac parte din alt pluton decât Adrian Alui Gheorghe, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Nichita Danilov. Florin Iaru, Nora Iuga, Matei Vişniec, Alexandru Muşina, Magda Cârneci Mariana Marin, Mariana Codruț, Ion Mureşan, Daniel Turcea, Liviu Antonesei, Nicolae Băciuț, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitraşcu, Călin Vlasie, Ioan Vieru, Eugen Bunaru, Corneliu Ostahie… Departe de mine gândul de a spune că unii ar fi mai valoroşi decât alţii, ci doar că este vorba despre un alt fel de abordare a tematicii, altfel sunând discursul lor liric şi nu e cazul şi momentul să intru în alte detalii. În concluzie, cam unde să-i facem loc şi lui Stâncel? Nu mă gândesc la ierarhii, nici într-un caz, dar cred că poate fi vorba despre structuri psiho-artistice diferite, aici considerând că trebuie să luăm în calcul şi un discret motto, al autorului de pe verso-ul paginii de gardă a volumului, dar având semnificaţia lui grea!: „aşa cum a spus eminescu, eu rămân ce-am fost, romantic?” Nu par ca lucrurile să fie clare? Căci, zice poetul: „iubita mea e ascunsă în cartea pe care o duc subsuori,/iubita mea cultivă pesimismul,/după gât cu acest cartier vulnerabil, între două staţii prăfuite;//abia mă strecor pe sub ferestrele mănăstirilor,/cu mâinile mele nefiresc de albe/ce cântă la un pian din secolul trecut;”//(cu şi fără confesiuni, pag.37). Însă, romantismul stâncelian se manifestă şi se simte mai pregnant în poemele (şi sunt multe, cel puţin în acest volum!) sechestrate în spaţiul ideatic „lansat” de Mircea Eliade în urmă cu peste şase decenii –  Le Mithe de l’Eternel Retour (1949). O prelungire, sau o deturnare a zicerii spre creaţia lui Mircea Stâncel ne generează ideea că poetul „suferă” de o permanentă întoarcere spre sat, spre rural: „…a-l purta cu tine pe trakl prin munţii sebeşului…” (pag. 9); „am să te duc şi pe tine la ţară, cu file cu tot, cu haine şi rafturi,”/(pag.11); „(…)aş vorbi despre camera mea de la ţară,/în care nu mai spune nimeni poveşti;”(excelentă imagine poetică! – d.h.), (pag.16); „amorul meu, a venit luna mai, apoi desigur va veni toamna,/de acum putem sta întinşi pe iarbă în lizieră o oră”/(pag.17); „focul din sobă arde ca la începuturi cu butuci de vie,/eu adorm în patul unde m-am născut singur”(pag.20); „dacă mai puteţi, priviţi prin peisajul acesta de aluni şi corni”(pag.26); „cine mai vopseşte vârful şi trunchiul şi rădăcinile/cu verde, şi cu toate acestea nu e nimic glorios” (pag.63) ş.a.m.d., ş.a.m.d. Iar concluzia ne duce lesne spre motto-ul mai sus citat. Şi-acum, voi încerca să fac o legătură Stâncel-optzecism-Cărtărescu (considerat liderul grupării) care, în una dintre proaspetele sale creaţii, Poema chiuvetei, spune: „într-o zi chiuveta căzu în dragoste/iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie/se confesă muşamalei şi borcanului de muştar/
se plînse tacîmurilor ude./în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:/-stea mică, nu scînteia peste fabrica de pîine şi moara dîmboviţa/dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine/ele au la subsol centrale electrice şi sînt pline de becuri/
te risipeşti punîndu-ţi auriul pe acoperişuri/
şi paratraznete.”
Dar nu am niciun liant la îndemână…

Romanticromantic, Mircea Stâncel, dar plătind tribut, cel mai adesea consistent, neomodernismului, dovadă a talentului şi priceperii sale de a se… descurca rezonabil, nu rareori admirabil, în te-miri-care curent literar „pus în circulaţie” în a doua jumătate a secolului trecut. Câteva poeme din volumul de faţă fac foarte bună casă cu neomodernismul în care, după cum se poate constata fără efort, poetul se simte foarte bine: să mai visăm încă (pag.33); în holul verde (pag. 41); elegie barbară cu împrumuturi (pag. 55); invazie de clorofilă (pag. 63); trup de femeie douămiistă alăptând (pag. 67); încă mai vorbesc lucrurile tale (pag. 79) ş.a.

Să nu fiu înţeles greşit: prin cele exprimate până aici, deşi par o pledoarie pro domo, nu sunt! Este doar încercarea mea de a demonstra că nu oricare poet* ieşit în lume în preajma optzeciului este, prin definiţie, optzecist (*scriitor ar suna, parcă mai bine, dar are un aer de uşoară… stridenţă în context). Dimpotrivă, iar istoria şi critica literară se conformează acelui quod erat demonstrandum, în acest sens Mircea Stâncel fiind doar un caz. Pentru că el are puterea şi harul ilustrării cu argumente solide şi imbatabile că obiectele poemelor sale pot aparţine atât vieţii interior-intime, cât şi celei exterior-sociale, fără să-şi piardă din intensitate, iar produsul artistic din valoare.

Deşi aflat la o vârstă când alţi autori se gândesc şi chiar îşi publică ediţii de autor, Mircea Stâncel (n. 22 oct.1947 – sper să nu greşesc, iar dacă da, mea culpa…), nu pare să aibă asemenea preocupări. De-a lungul anilor a publicat poezie (debut la Cartea Românească cu vol. Cămaşa de sare (1981), romane, interviuri, eseuri…

Acest preambul a fost necesar având în vedere că – măcar în volumul de versuri care face obiectul prezentelor rânduri, semnat de Mircea Stâncel, – creaţia acestui autor nu-mi pare a se lipi de creaţia optzeciştilor, cum au pus unii repede eticheta, decât într-o măsură frecvent nesemnificativă. De-aceea îmi şi permit să afirm că a-i integra opera între cele ale unor Cărtărescu, Muşina, Stratan, Iaru, Coşovei – ca să-i numesc doar pe câţiva – ar fi o mare greşeală. Citindu-i opera, în primul rând creaţia lirică, este lesne de constatat că Mircea Stâncel se desprinde de colegii săi de generaţie tocmai printr-o abordare a tematicii alese alunecând doar în unele locuri spre postmodernism, neomodernism ş.a. – însă nu fără a plăti tribut expresiei lirice tradiţional-ardeleneşti, deşi problema pare uşor forţată. Dar nu e! Trebuie doar să parcurgem cu atenţie creaţia sa şi-l vom regăsi perpetuu pe debutantul din revista Familia (Oradea) sub îndrumarea (?) lui Ştefan Aug. Doinaş, în anul 1971. În acest context, îngădui-mi-se să cred că întreaga sa creaţie din perioada 1971-1980, dar şi în continuare, urma să se muleze pe optzecism. Nu a fost aşa, iar volumele sale publicate sunt argumente ale afirmaţiei mele. Aceasta nicidecum nu înseamnă că el ar fi un perdant – nici nu se pune problema, fiindcă el face faţă, la o adică, atât integrării în optzecism cât şi hălăduind şi înafara acestuia fără ca produsul său artistic să-şi piardă din valoare. Trebuie doar să-i acordăm, în ambele cazuri, câte o circumstanţă atenuantă. Câştigul va fi în egală măsură şi pentru el şi pentru noi, regăsindu-l pe poetul echilibrat, poate prea adâncit în trăiri existenţial-sobre, poate un pic prea reţinut în expresia epică, deşi se poate pricepe cu uşurinţă disponibilitatea sa în sensul unei comunicări, poate pe o frecvenţă ceva mai diversă a mesajului liric. La talentul şi valoarea lui Mircea Stâncel, nu cred că ar fi o problemă…

Mircea Stâncel, LUCRURI ŞI LIMBAJE

Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009

DUMITRU HURUBĂ

Categorii:CRONICĂ
%d blogeri au apreciat asta: