Prima pagină > literature > DESPRE VIERU Se ştie că suferinţa este un motor indispensabil (şi nicidecum suficient) al creaţiei autentice. În acest sens, destinul a fost peste măsură de „darnic” cu Grigore Vieru.

DESPRE VIERU Se ştie că suferinţa este un motor indispensabil (şi nicidecum suficient) al creaţiei autentice. În acest sens, destinul a fost peste măsură de „darnic” cu Grigore Vieru.


Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.
Grigore Vieru

Se ştie că suferinţa este un motor indispensabil (şi nicidecum suficient) al creaţiei autentice. În acest sens, destinul a fost peste măsură de „darnic” cu Grigore Vieru. Ce îl particularizează însă în mod categoric pe el în această asociere este faptul că, spre diferenţă de o probabilă majoritate a poeţilor, suferinţa lui Vieru nu are cause personale, individuale, ci este expresia unei drame colective, anume situaţia unei comunităţi întregi de oameni de a deveni proscrişi în propria lor ţară – pe pămînturile de care ţara se leapădă şi pe care le declară străine. Această dramă el o trăieşte zi cu zi, noapte cu noapte, în toate fibrele fiinţei sale. Puţine sunt poemele vierene unde să nu fie sezisabilă trauma individului marcat, direct ori indirect, nu numai de cele petrecute la Ialta, acum 65 de ani, dar şi de evenimente „politice” mult mai recente. Dacă sunt necesare – ori inevitabile – clasificările, Vieru nu poate fi categorisit altcum decît poetul care, prin asumare voluntară şi definitivă, devine vocea durerii neamului, poetul tragediei naţionale a poporului romîn.

Poetul Vieru, omul Vieru, patriotul şi iubitorul de neam Vieru, a fost pe baricadele reîntregirii mutilatei fiinţe naţionale pînă în ultima zi a vieţii sale. Modul însuşi cum ne-a părăsit – într-un suspect accident de trafic, venind de la o comemorare în memoria nu altuia decît Eminescu însuşi, cel pe care cu extremă generozitate pentru limba noastră îl egala cu ea (vezi „Cîntec basarabean”, în cuprinsul acestui volum) – e simptomatic.

Nu ne simţim capacitaţi a emite evaluări definitive, afirmînd că sacrificiul lui Vieru a fost inutil. Dar starea realităţii în care (supra)vieţuim în Romînia exact acest lucru îl indică. Triumful deplin şi ireversibil al forţelor răului. Este, în definitiv, un fals, chiar dacă unul involuntar, a scrie ori rosti acest substantiv propriu („România”) fără a preciza imediat că e vorba de un mit, de o fantezie pur politică. O fantezie susţinută pe baze exclusiv ideologice, pe un traseu deşert, a cărui destinaţie putativă este himerica „integrare europeană”. O Românie ce cată a se redefini după procustienele directive trasate nu de vreun „congres al partidului”, ci de la tribuna celor cu funcţii supreme în administraţia şi cultura românească, a căror misie e să ne arate cum ne putem debarasa rapid şi fără urme de „cadavrul din debara numit Eminescu”. Un areal al existenţei morbide, unde confiscarea se confundă cu firescul, şi unde tot ce se întreprinde, de la confirmările şi para-confirmările amputărilor teritoriale pînă la entuziasmul auto-lobotomizării culturale, se face cu omniprezentul deziderat de a fi pe plac celor puternici. O redefinire deci nu prin afirmare valorică, ci prin auto-anihilare, prin spirit lacheist şi prostituist. „Integrare” au făcut şi Stalin şi Hitler în 1939 prin reprezentanţii lor Molotov şi respectiv Ribbentrop, implementînd-o cu tancurile – un argument, e drept, mai puţin sofisticat decît cel al „nivelului de viaţă”, cel al „drepturilor umane”, ori cel al „democratizării”, triada vînturată infatigabil de propaganda occidentală de astăzi. Imperialismul forţei brute, al invaziilor militare şi ocupaţiei fizice, este succedat de cel cu mînuşi albe numit globalizare. „Formele se schimbară, dar răul a rămas”, ar zice Eminescu.

Realitatea, aşadar, este complet alta. Realitatea se cheamă, de exemplu, „republica molotova”, după unica perifrază justificabilă ce am auzit despre această plăsmuire cartografică pînă în prezent. Realitate se mai cheamă şi ion iliescu şi petre roman, guvernanţii care încă din august 1991 s-au grăbit să „recunoască” acest avorton al istoriei drept viabil şi legitim – după speranţa lor, întru eternitate. Realitatea mai poartă egal de ruşinoasele nume emil constantinescu şi victor ciorbea, care cu de la sine putere au făcut cadou – repetăm: făcut cadou – tot nordul Bucovinei şi întreg sudul Basarabiei noilor noştri vecini de la răsărit încă din iunie 1997. Ce avantaje personale au obţinut indivizii respectivi prin aceste „tranzacţii de vindere a ţării pe parcele”, evident nu cunoaştem. În democraţia noastră incurabil originală, nu vom cunoaşte nicicînd. Ce ştim însă cu siguranţă absolută e că toţi aceşti şi-au înscris temeinic şi irevocabil numele în Cartea Infamiei, alături de tache ionescu, alexandru vaida-voevod, carol al doilea, mihai pacepa şi alţi trădători de neam. Tuturor acestora, şi celor ce le vor continua spiritul, le dedicăm poemul următor:

TESTAMENTUL LUI MANOLE

El, stăpînul de-atunci
Cu obraz neschimbat
De-a istoriei munci.
Noi, sub bici şi porunci
Am răbdat şi-am sperat.

În poeme soldat
Şi-n războaie poet
De pe-al său parapet
Cu stiloul-stilet
Ori cu pumnul a dat.

Pe cei slabi i-a scuipat
Pe puternici i-a lins.
Cu-ai săi fraţi, înadins
Şi cu-al ţării cuprins
El s-a răscumpărat.

Cîte holde-atîţi crai
În al nostru regat
De căpuşe mînat…
În satanic alai
Au supt gura de rai.

Cînd nimic n-a rămas
Din cel plai fermecat
Trişti, în minţi ne-am retras…
Pînă ne-a-nstrăinat
Limba, al minţii glas.

Peste hău, triumfal
Monument şi-a-nălţat.
O, păstor ancestral
Dintre neguri chemat
La judeţul final!

Manole, Manole
Tu, soţ şi părinte
Al durutei ginte
De blestem desfă-ne
Vieţile redă-ne!
Aşa ne-am rugat
Şi l-am implorat.

Iar el, meşter mare
Cetăţean de-onoare
În zid uzurpat
Ne-a înmormîntat
La apus de soare.

Frauda şi travestiul numite „România”, cea care va rămîne în istorie drept „patria care îşi devorează fiii credincioşi” e încă ţinută cumva pe patul său de muribund, într-o stare de agonie perpetuă, cu respiraţie artificială, cu infuzii valutare şi efuzii patriotarde. Ce nu conştientizează însă cei care ne vînd – atît cît a mai ramas din noi – e faptul că spiritele din scrinul Pandorei de ei slobozite se vor întoarce ca un bumerang pentru a-i stîrpi. Prin „legitimarea” (adică legitimare la nivel pur politic) entităţii hitlero-staliniste de peste Prut, prin „dialogul european” ce ei acordă incondiţional separatiştilor de la Chişinău, ei au creat precedentul ce posibilitează cît se poate de real şi cît se poate de probabil „iugoslavizarea”, dezintegrarea treptată a ţării. Pentru ei, „integrarea prin dezintegrare” nu reprezintă măcar un paradox. Dacă avem o „Republică a Moldovei de Est”, nu e cazul să ne mirăm că vom avea şi o Republică a Moldovei de Vest, o Republică a Ardealului, o Republică a Banatului şi aşa mai departe. Vieru însuşi ne atrage atenţia, în unul dintre aforismele sale: „Dacă sunt doi domnitori în ţară, se va găsi şi al treilea”. Şi nu sunt necesare abilităţi speciale pentru a prezice că relaţiile diplomatice Bucureşti-Iaşi, Bucureşti-Cluj, Bucureşti-Timişoara etc vor fi nu mai puţin cordiale decît cele dintre Bucureşti şi Chişinău.

PAUL ABUCEAN

Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: