Arhiva

Archive for 7 august 2010

LUCRURI ŞI LIMBAJE DE MIRCEA STÂNCEL: „Privind în jur Mircea Stâncel îşi defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în care locuieşte sebastian. „


LUCRURI ŞI LIMBAJE

Poezia ca stare, provocarea lucrurilor la viaţă, limbajul care creează sensul, iată semnele sub care Mircea Stâncel şi-a elaborat volumul de versuri. „LUCRURI ŞI LIMBAJE” , apărut la Editura „LIMES” Cluj-Napoca, 2009 cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, în colecţia MAGISTER, sub coordonarea lui Mircea Petean.
În mod cert Mircea Stâncel are experienţa poeziei bune spre care se îndreaptă cu detentă, are vocaţia discreţiei de a fi poet şi de a trăi starea poeziei proprii.
Deşi poetul se disimulează sub aparenţa lucrurilor zilnice şi a limbajului care ne macină existenţa, poezia este acolo, în versul durut, revelat şi memorat. Există în acest volum amprenta spirituală a poeziei ardelene influenţate de Lucian Blaga, accentul poeziei realiste de tip Walt Whitman, suprapuse peste un orizont de aşteptare, aşteptarea fericirii, explicabilă la nivel uman şi motivantă, sau la poezia lui Baconschi, poetul Cadavrelor în vid, sau a Corabiei lui Sebastian, volume pline de greutate în anii şaptezeci, când poezia bună era o experienţă aproape religioasă.
Volumul are trei dimensiuni: „week-end la ţară”, „intermezzo cu balade”, „câteva nopţi & zile cu sebastian” – toate unitare, legate de temele principale ale poetului: întoarcerea la natură, echilibru vetrei eterne, casa la ţară, lucrurile care ne răpesc timpul, limbajele care ne agresează sau care vin să aducă exilul la ţară, departe de ruina oraşului.
Foamea autorului după certitudine vine din glifele discrete ale eternităţii, simboluri ale credinţei care ne îndeamnă să privim spre minunile zilnice şi să ne asigure de protecţia divină într-o vreme când lucrurile sunt în schimbare şi limbajele ating fiinţele, deviind de la rolul de comunicare şi zidire.
Retragerea în mediul poetic, fuga de realitatea imediată îl provocă pe poet, fiinţa este afectată, amintirile sunt distorsionate, lumea e pusă în mişcare de maşinării erotice, se aude un cântec de început de secol în fundal, imposibilul zbor, chemarea naturii, iarba care vibrează, spectacolul ultim, prezenta celuilalt ego sugerat de sebastian, imagine în schimbare pe un fond albastru la liziera pădurii, melancolia clipei eterne în mişcarea anotimpului, casa cu o mie de crăpături ce rezistă, singurătatea între cer şi pământ, visul care nu se împlineşte.
Veşnicia este prezentă în poeme prin temele biblice expuse discret ca în poemul „o sută cincizeci şi trei de peşti” amintind de episodul de la Marea Tiberiadei privitor la pescuirea minunată din Evanghelia după Ioan, sugerând prezenţa lui Iisus: „cineva mă îndeamnă să pescuiesc/să arunc năvodul, eu mă imaginez că sunt pe o corabie,/stau legat de catarg,/cineva ar putea da drumul cântecului spre mine;/ cineva ar putea să mă îmbete/cu sunetele unui pian dezacordat,/cineva ar putea să cânte din corn, dar atunci se schimbă totul;//oricum, sunt îndemnat să arunc năvodul/mi se spune intens că voi prinde peşte/mi se atrage atenţia cu toată puterea că plasele mele/sunt suficient de rezistente.”
Meritul autorului e că pune în lumină acţiunea divină şi nu este ostentativ prin persuasiunea mundană.
Privind în jur Mircea Stâncel îşi defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în care locuieşte sebastian.
Pentru Mircea Stâncel universul apropiat devine definitoriu, casa se menţine şi îl menţine în starea de stabilitate universală într-o lume particulară deşi cimentul nu este indestructibil şi femeia nu se aşează precum Ana lui Manole între cărămizile zidurilor, cărămizi roşii ca sângele.
Poemul „poveste scurtă fără sebastian” pune în lumină existenţa multiplă a omului, există un alter ego ce umple spaţiul prin spiritualitatea lui, acel altcineva care este mai mult decât prietenul dar care dă echilibru lumii, iar lipsa lui dezechilibrează lumea, femeile cad în minciunile estetice ale bordelului, iar femeia păcătoasă ne spală cu lacrimile ei, poate e moartea simbolizată de această prezenţă feminină, afectată de păcatul lumii. În mod cert poetului îi lipseşte îngerul în momentele absenţei, o simte, se înfioră de prezenţa păcatului care îi poate afecta fiinţa.
În fascicolul întitulat intermezzo, poetul cântă viaţa la modul simplu, intensitatea clipei îl copleşeşte: „el este poetul ce mai speră în tine/femeie brună, ce ai vrea să pleci,/cu toate frumuseţile în geanta de umăr,/pe bulevarde sau chiar pe poteci;/”
Versul lui Mircea Stâncel vădeşte urme vechi de lecturi din marile opere literare sau culturale ale lumii, simboluri fundamentale, reluări de teme importante pentru literatura română prezentă, gânduri profunde despre viaţă compuse din lucruri şi limbaje comune, accesibile, cantabile, echilibrate, într-un peisaj real pe care îl vedem zilnic în fuga noastră prin univers.
Deşi poetul este atent la cuvintele sale, la vers, la construcţia poemului, se simte o uşoară tristeţe în care lucrurile scapă de sub control, uneori îşi aparţin şi cad în banal, dar rămân importante prin forţa pe care o dau stării poetice.
„nu sunt atât de pur ca porumbelul la streaşină,/nu sunt aşa de demn ca vulturul de pe bedeleu,/privindu-mă mereu cu îngăduinţă,/nu pot să fiu aşa de bucuros ca nepoţii mei în ziua salariului,/şi nici nu pot zbura ca îngerii, nu mă pot teleporta./ (nu pot zbura ca îngerii)
Versurile şi titlurile poemelor sunt scrise cu literă mică, poetul îşi asumă banalul cotidian şi poezia lui, limitele şi dorul după altceva, crede în visuri şi fiecare poem e un semn al speranţei că viaţa biruie prin puterea ei, că oamenii mai pot iubi, că mai pot avea prieteni şi că există pentru fiecare o casă şi un timp special în care se pot ivi miracole …
„niciodată nu m-am spălat ca aici, în vâltoarea de clorofilă născută ca din întâmplare/pe tărâm, aici în plai, fără nici o schiţă prealabilă/de pe valea ce vine direct din inima unui ţinut liber urcător/şi coborâtor până la sfârşit.”(vâltoarea de clorofilă)

Constantin Stancu
Iulie, 2010

Categorii:literature Etichete:

UN DEBUT INTERESANT: ANABELA COŢOVANU CU VOLUMUL „COMPLOTUL SIMŢURILOR” la Editura „REALITATEA ROMÂNEASCĂ” – 2010, cu o prezentare de Valeriu Butulescu


Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: