Prima pagină > literature > ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT LA EMINESCU, FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS PRIMITĂ DE LA ADRIAN BOTEZ

ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT LA EMINESCU, FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS PRIMITĂ DE LA ADRIAN BOTEZ


Fiinţa eminesciană, Eul-Spirit, se caracterizează prin durabilitate iluziei. Există o predominanţă covârşitoare a indicativului, ca mod, şi a prezentului, ca timp.
Începutul, pentru Eul-Spirit, este o pornire prea apropiată de proiect, pentru a avea consistenţă. A începe este un verb foarte străveziu ca semantică, o pură ipoteză teoretică: nu există început al iluziei, ci, în primul rând, sfârşit al iluziei, confirmare a iluziei şi, deci, Mântuire.
(I-101) “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” – a) începutul este, totdeauna, participial, căci este consubstanţialitate (cu pasivitatea haosului) şi consecinţă în acelaşi timp, ale unui act demiurgic, activ; b) începutul este, pe de altă parte, ceva prezumtiv, nesigur, o ipoteză constrânsă a se înconjura de precauţii şi de o zonă extrem de versatil-metaforică: prăpastie-genune-noian întins de ape (oricum, mister profund nesuportabil, sau suportat de oceanul originar al cugetării pasive, aşteptând vârtejul-Spirit).
Căci “este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă” (Luceafărul, I-135) – este evidentă nesiguranţa absolută a situării temporale, singura certitudine nefiind începutul (zona cuprinsă între incertitudinile intermediare, neisprăvite semantic: sara-asfinţit), ci sfârşitul începutului, stabilitatea în durata “bogată”: noaptea.
*
* *
3. Sfârşit
În schimb, sfârşitul are două aspecte:
a) unul la fel de abstract ca al începutului, pentru că şi începutul, şi sfârşitul aparţin stării pur spirituale (pentru exprimare sau, dimpotrivă, deja exprimate): “Fă un sfârşit durerii / Vin’la sânu-mi” – sfârşitul durerii este mântuirea-împlinire a Spiritului;
b) explicitarea încetării chinului-iluzie al vieţii, şi izbăvirea-împlinire: “Mă uimeşti dacă nu mântui” (Scrisoarea IV, I-116): izbăvirea de chinul exprimării-Eros, întru realizarea Erosului-împlinire.
În acest sens, supra, am concluzionat că moartea nu e sfârşit, ci ipostaza cunoaşterii absolute, de sine, a Spiritului (cf. Memento mori: “moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”. De aceea, remarcam, tot supra, că moartea îşi circumscrie, până la contopire, Genialitatea-Geniu: “Raza ta [lună] şi geniul morţii” (Luna-Spirit, plus Moartea-Cunoaştere Supremă).

4. Mişcarea
Mişcarea este începutul, ca raportare la haos şi la disponibilităţile formale infinite ale haosului, pentru amprentare: “Dar deodat-un punct se mişcă…”

5. Ardere-stingere
Apoi desfacerea, izvorârea-venire, atragerea în zona Facere, succedarea, iluzionarea, arderea, rotirea-învârtire, suspendarea iluziei, jocul, încetarea ca plecare, depărtarea, stingerea, “pieirea” în visare.
Cele mai multe ipostaze verbale sunt ale arderii-aprindere-strălucire-lucire etc. – şi ale stingerii.
Între ele, câştigarea puterii spirituale a zborului-plutirii este, ca şi suirea-urcarea, ipostaza conformării la Munte-Arbore Cosmic.
Sunt şi verbe ale avertismentului, pentru cel sensibil la iniţiere: a (se) clătina, a scutura, a lovi, a bate, a tresălta, a tremura, a cutremura (toate ilustrând versatilitatea zonei intermediare dintre lumile profană / vs / sacrală), a păşi, a grăbi (ca verbe ale parcurgerii zonei de tranziţie, prin fragmentare sau accelerare) – dar şi verbe ale pedepsei aplicate întârzierii sau amânării privirii-cunoaştere-înţelegere: verbele demonice, ale conformării la indiferentismul experienţei spirituale epuizate: a se întuneca, a îngheţa, a îngropa (de fapt, orice inflexiune apocaliptică stă pe “muchia” transfigurării, transcenderii, resurecţiei, Revelaţiei, întoarcerii în semantica nopţii bogate).
Verbele Eros-ului sunt cele mai pregnante în Logos, suprapunându-se demiurgiei înseşi, liturghiei creaţiei: a deschide, a cuprinde, a desprinde, a mişca, a răpi, a lăsa, a pleca, a apleca, a rămâne, a da, a simţi, a zâmbi, a surâde, a adormi, a înşira, a întinde, a urma, a durea, a geme, a fermeca, a (des)face, a cugeta, a creşte, a chema, a înălţa, a săruta, a aprinde, a arde, a muri, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a iubi, a privi, a cunoaşte, a înţelege. De fapt, aceste verbe ale Eros-ului, înşirate în funcţie de frecvenţa apariţiei în textul poetic eminescian, se pot grupa, spre exemplu:
a) verbele preliminariilor iniţierii-demiurgie prin Eros (a deschide, a desprinde (vălul de pe obraz – evident, vălul Māyā), a mişca, a înşira, a (des)face (verbe despre consubstanţialitatea-formarea cosmosului psihic-erotic) etc.);
b) verbe iniţiatice, numind faze oculte ale ritualului de desăvârşire iniţiatică prin Eros (a răpi (cu sensul de a fermeca-încânta, a proiecta spre arhetipurile stelei visului), a adormi (fază incipientă anterioară propulsării spre Steaua-Vis), a durea, a geme (chinurile iniţiatice, care duc spre a înălţa, a creşte, a arde, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a muri – evident, a muri iniţiatic));
c) verbele modalităţii iniţiatice: a privi, a cunoaşte, a înţelege etc.;
d) verbele consecinţei metafizice, în plan psiho-cosmic, a iniţierii întru forţa ocultă-Eros: a iubi, a surâde, a surâde, a zâmbi, a săruta etc.

Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: