Arhiva

Archive for 29 mai 2010

UN POEM DE CONSTANTIN STANCU


LEGĂMÂNTUL

LUI M. SHAPIRO

Acesta e legământul, animale de jertfă pe iarba verde,

în tine animalul neacceptat le priveşte uimit,

vânează felina, pune-i capcane,
alearg – o pe zăpada rece,
în urma vor apare flăcări albastre
şi nu le vei vedea …

Pe iarba crudă –
animale de jertfă,
cuţitul, focul, piatra de jertfă sunt pregătite,
lacrimi atârnă-n vârful arborilor
şi cerul senin …

Categorii:literature Etichete:

TREI ZILE, POEZIA DE DUMINICA …


TREI ZILE
Doar trei zile să mai poţi,
Doar trei zile să ai credinţă,
Toţi vor fi salvaţi, toţi,
Va fi o mare biruinţă…

Trei zile să ai răbdare,
Să priveşti la cerul nesfârşit,
Va răsări cuvântu-n zare,
Tu vei afla că eşti iubit…

Doar trei zile să mai speri,
Să aştepţi o veste bună,
Vei uita c-a fost un ieri,
Când pietrele -or să spună :

A înviat Isus în lumină,
Moartea fost-a biruită,
Şi iertarea o să vină
Scăpându-ne de orice ispită…

In trei zile lumea s-a schimbat,
In trei zile altul a fost veacul,
In trei zile -ai fost iertat,
Morţii afla-tu-i-ai leacul…

Atâta doar, trei zile pline
De răbdare, de speranţă, de credintă
Şi-n sufletul tău vine
Acel timp viu, de biruinţă …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:literature Etichete:

SEMNAL: BEŢIA DE TIMP, O CARTE DE EUGEN EVU …


Categorii:literature Etichete:

TATUAJE PE CER …


Categorii:literature Etichete:

ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT LA EMINESCU, FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS PRIMITĂ DE LA ADRIAN BOTEZ


Fiinţa eminesciană, Eul-Spirit, se caracterizează prin durabilitate iluziei. Există o predominanţă covârşitoare a indicativului, ca mod, şi a prezentului, ca timp.
Începutul, pentru Eul-Spirit, este o pornire prea apropiată de proiect, pentru a avea consistenţă. A începe este un verb foarte străveziu ca semantică, o pură ipoteză teoretică: nu există început al iluziei, ci, în primul rând, sfârşit al iluziei, confirmare a iluziei şi, deci, Mântuire.
(I-101) “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” – a) începutul este, totdeauna, participial, căci este consubstanţialitate (cu pasivitatea haosului) şi consecinţă în acelaşi timp, ale unui act demiurgic, activ; b) începutul este, pe de altă parte, ceva prezumtiv, nesigur, o ipoteză constrânsă a se înconjura de precauţii şi de o zonă extrem de versatil-metaforică: prăpastie-genune-noian întins de ape (oricum, mister profund nesuportabil, sau suportat de oceanul originar al cugetării pasive, aşteptând vârtejul-Spirit).
Căci “este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă” (Luceafărul, I-135) – este evidentă nesiguranţa absolută a situării temporale, singura certitudine nefiind începutul (zona cuprinsă între incertitudinile intermediare, neisprăvite semantic: sara-asfinţit), ci sfârşitul începutului, stabilitatea în durata “bogată”: noaptea.
*
* *
3. Sfârşit
În schimb, sfârşitul are două aspecte:
a) unul la fel de abstract ca al începutului, pentru că şi începutul, şi sfârşitul aparţin stării pur spirituale (pentru exprimare sau, dimpotrivă, deja exprimate): “Fă un sfârşit durerii / Vin’la sânu-mi” – sfârşitul durerii este mântuirea-împlinire a Spiritului;
b) explicitarea încetării chinului-iluzie al vieţii, şi izbăvirea-împlinire: “Mă uimeşti dacă nu mântui” (Scrisoarea IV, I-116): izbăvirea de chinul exprimării-Eros, întru realizarea Erosului-împlinire.
În acest sens, supra, am concluzionat că moartea nu e sfârşit, ci ipostaza cunoaşterii absolute, de sine, a Spiritului (cf. Memento mori: “moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”. De aceea, remarcam, tot supra, că moartea îşi circumscrie, până la contopire, Genialitatea-Geniu: “Raza ta [lună] şi geniul morţii” (Luna-Spirit, plus Moartea-Cunoaştere Supremă).

4. Mişcarea
Mişcarea este începutul, ca raportare la haos şi la disponibilităţile formale infinite ale haosului, pentru amprentare: “Dar deodat-un punct se mişcă…”

5. Ardere-stingere
Apoi desfacerea, izvorârea-venire, atragerea în zona Facere, succedarea, iluzionarea, arderea, rotirea-învârtire, suspendarea iluziei, jocul, încetarea ca plecare, depărtarea, stingerea, “pieirea” în visare.
Cele mai multe ipostaze verbale sunt ale arderii-aprindere-strălucire-lucire etc. – şi ale stingerii.
Între ele, câştigarea puterii spirituale a zborului-plutirii este, ca şi suirea-urcarea, ipostaza conformării la Munte-Arbore Cosmic.
Sunt şi verbe ale avertismentului, pentru cel sensibil la iniţiere: a (se) clătina, a scutura, a lovi, a bate, a tresălta, a tremura, a cutremura (toate ilustrând versatilitatea zonei intermediare dintre lumile profană / vs / sacrală), a păşi, a grăbi (ca verbe ale parcurgerii zonei de tranziţie, prin fragmentare sau accelerare) – dar şi verbe ale pedepsei aplicate întârzierii sau amânării privirii-cunoaştere-înţelegere: verbele demonice, ale conformării la indiferentismul experienţei spirituale epuizate: a se întuneca, a îngheţa, a îngropa (de fapt, orice inflexiune apocaliptică stă pe “muchia” transfigurării, transcenderii, resurecţiei, Revelaţiei, întoarcerii în semantica nopţii bogate).
Verbele Eros-ului sunt cele mai pregnante în Logos, suprapunându-se demiurgiei înseşi, liturghiei creaţiei: a deschide, a cuprinde, a desprinde, a mişca, a răpi, a lăsa, a pleca, a apleca, a rămâne, a da, a simţi, a zâmbi, a surâde, a adormi, a înşira, a întinde, a urma, a durea, a geme, a fermeca, a (des)face, a cugeta, a creşte, a chema, a înălţa, a săruta, a aprinde, a arde, a muri, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a iubi, a privi, a cunoaşte, a înţelege. De fapt, aceste verbe ale Eros-ului, înşirate în funcţie de frecvenţa apariţiei în textul poetic eminescian, se pot grupa, spre exemplu:
a) verbele preliminariilor iniţierii-demiurgie prin Eros (a deschide, a desprinde (vălul de pe obraz – evident, vălul Māyā), a mişca, a înşira, a (des)face (verbe despre consubstanţialitatea-formarea cosmosului psihic-erotic) etc.);
b) verbe iniţiatice, numind faze oculte ale ritualului de desăvârşire iniţiatică prin Eros (a răpi (cu sensul de a fermeca-încânta, a proiecta spre arhetipurile stelei visului), a adormi (fază incipientă anterioară propulsării spre Steaua-Vis), a durea, a geme (chinurile iniţiatice, care duc spre a înălţa, a creşte, a arde, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a muri – evident, a muri iniţiatic));
c) verbele modalităţii iniţiatice: a privi, a cunoaşte, a înţelege etc.;
d) verbele consecinţei metafizice, în plan psiho-cosmic, a iniţierii întru forţa ocultă-Eros: a iubi, a surâde, a surâde, a zâmbi, a săruta etc.

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: