Prima pagină > literature > IN FAŢA MORŢII

IN FAŢA MORŢII


MOARTEA LUI TEO

Joi, 7 septembrie 2000, i-am telefonat, înspre seară, cum fac adeseori, lui Cornel Ungureanu. El mi-a spus că a murit Teo (numele cu care colegii şi prietenii îl alintau pe Ion Dumitru Teodorescu). A murit complet singur, în odăiţa lui dintr-un bloc de nefamilişti, unde a fost găsit după mai multe zile de la deces…Când va fi înmormântat? Probabil mâine. Luaţi prin surprindere, membrii familiei şi confraţii de la Filiala Uniunii Scriitorilor încercau să rezolve, cât mai iute, demersurile impuse de împrejurări.
A doua zi, în 8 septembrie, deci, pe la ora 10, nimeni nu ştia încă locul şi momentul înhumării. Abia în jurul prânzului am aflat, de la Paul Eugen Banciu: la ora 15, în cimitirul din Calea Buziaşului. Am luat tramvaiul şi m-am dus într-acolo.
Era o zi senină şi caldă, o frumoasă amiază de toamnă. Am ajuns mai devreme. Lângă capelă, tăifăsuiau cantorul şi o femeie în vârstă, pe care o cunosc, din vedere, de la Catedrală. Cimitirul, imens, era aproape pustiu. În latura lui dinspre sud, tocmai se desfăşura o înmormântare protestantă.
„Nu va fi depus în capelă, mi-a zis cantorul, referindu-se, evident, la cel ce fusese Teo. Direct la mormânt. Acolo se va oficia slujba”. Şi a adăugat: „A fost descoperit târziu. Intrase în descompunere…”
M-am îndepărtat puţin de capelă şi am privit grupul de credincioşi protestanţi. Când am revenit, apăruseră o seamă de confraţi. Aşteptam, acum, cu toţii, maşina de la „Servicii funerare”. Iat-o. Coşciugul a fost transportat spre limita estică a ţintirimului, unde, între buruieni, fusese săpată groapa. Micul nostru alai (câteva persoane din familie, câţiva scriitori, câţiva necunoscuţi) a pornit pe aleile năpădite de iarbă uscată.
Îi voi numi pe scriitorii prezenţi (puţini, fiindcă alţii n-au ştiut, de vreme ce, dată fiind situaţia, dată fiind precipitarea, nu s-a trimis nici un anunţ la ziare): doamna Maria Pongracz-Popescu (şi soţul ei, artistul plastic Dumitru Popescu), doamna Lidia Cerneţ (soţia lui Laurenţiu Cerneţ, care, bolnav, n-a putut veni), Cornel Ungureanu, Ion Marin Almăjan, Anghel Dumbrăveanu, Marian Odangiu, Lucian Alexiu, Paul Eugen Banciu, eu…
După slujbă, preotul a vorbit – concis şi inteligent – despre cel plecat (şi despre sensul şi non-sensul vieţii de aici). A rostit şi titlurile cărţilor publicate de Teo (titluri care mi s-au părut întotdeauna foarte bine găsite): Fierbintele vânt cu nisip, 1968; S-a întors Paternic, 1969; Ţipătul de nuntă al păunului, 1970; Aproapele, 1974; Şase căluţi în galop, 1977; O săptămână de bunătate, 1980. Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei, a vorbit, de asemenea. Apoi, sicriul a fost coborât în pământ, iar noi ne-am întors la casele noastre.
Aşadar, şi viaţa şi moartea lui Teo se încheiaseră. El ieşise cu totul, şi definitiv, din timpul real. M-am întrebat şi mă întreb: există o continuitate între personalitatea lui Teo (ins grav, solemn, boem incurabil şi, poate, disperat, spre sfârşit), opera sa (proză faulkneriană şi un volum nepublicat de sonete) şi modul cum a trecut în eternitate? Se spune că moartea petrifică în destin o existenţă anume. De ce am sentimentul că destinul lui Teo, pecetluit în acea după-amiază de septembrie, sub ochii umbriţi adânc ai firavei asistenţe, e mai greu de cuprins decât ne-am închipui? Poate că el murise, în fond, demult, atunci când a încetat să scrie proză, poate că, timp de două decenii, şi-a supravieţuit, consemnând în sonete exact această supravieţuiere…A luat cineva dintre noi în serios agonia existenţial – estetică a lui Teo? Bănuiesc o fractură în acest destin, o dramă pe care mă tem că n-o vom identifica integral niciodată.
Moartea lui Ion Dumitru Teodorescu, crâncenă şi tăcută, aidoma cutiei negre de lemn, cât o jumătate de sicriu, ce-i cuprindea rămăşiţele pământeşti, ne va marca (şi ne va culpabiliza) iremediabil, pe toţi, scriitori sau nescriitori, fie că ştim ori nu, fie că acceptăm ori nu acest lucru. Nici o fiinţă umană n-ar trebui să părăsească scena lumii în chipul în care a părăsit-o el.
Iată de ce mi-a fost dureros de greu să pun pe hârtie aceste rânduri.
EUGEN DORCESCU
Orient latin, 4/2000

Reclame
Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: