Arhiva

Archive for 15 mai 2010

CORTUL ÎNTÂLNIRII


CORTUL

Dumnezeu a dat mare importanţã Cortului Întâlnirii aşa cum apare el în vremea lui Moise şi, ulterior pe timpul lui David, în vremuri de demult, descrise în Biblie.
Cortul întâlnirii reprezintă un loc sfânt, separat de lume, în care omul se putea închina lui Dumnezeu, sub călăuzirea slujitorilor şi a lui Dumnezeu, chiar.
Sunt câteva aspecte ale închinării la Cortul Întâlnirii, pe care le putem reţine, destul de actuale:
– era mobil, putând fi transportat, pentru ca prezenţa lui Dumnezeu sã se manifeste în orice loc, indicând imanenţa Sa.
– Dumnezeu este Cel care alege locul închinării, preoţii trebuind sã slujească pentru a-I mulţumi, pentru a –şi exprima adorarea.
– Scopul principal al cortului este închinarea, indicând spre închinarea elevatã din perioada Harului, sub puterea Fiului, descrisă în Noul Testament.
– Cortul presupune jertfe, ca o cerinţã esenţialã pentru credincios.
– Scopul închinării în cortul întâlnirii este lauda, mulţumirea şi dragostea pe care omul o poate adresa lui Dumnezeu în prezenţa Sa, în orice loc.
– Cortul indicã spre reclădirea Templului la evrei şi a cortului dărâmat de păcat în chiar fiinţa noastră.
– Cortul proiectează închinarea creştinilor în faţa lui Dumnezeu, fără a se face deosebire între oameni.
– Dumnezeu a dat modelul de închinare în Cortul Întâlnirii, pentru a înţelege chemare la care am fost atraşi.
Deşi vremurile au trecut, modelul pare actual şi ne cheamă la o reflecţie asupra semnificaţiilor de început ale închinării la Dumnezeu. Puţină istorie, puţină aplecare asupra Bibliei, ne dă pace în gândurile noastre în aceste vremuri în care oamenii caută simboluri şi semne. Şi ele sunt atât de aproape …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

ÎNTOARCEREA


ÎNTOARCEREA LA ERIDU

Eşti altul, mereu altul,
cerul şI pământul sunt aceleaşi,
va veni o vreme când vei privi la
picioarele tale,
vei vedea un alt pământ,
dacă vei ridica ochii spre cer,
deasupra va fi un alt cer,
priveşte în afara ta,
priveşte în sufletul tău,
până ce poţi vedea,
până când aripa nu-ţi acoperă
fruntea şI pleoapele …

Stai la malul mării, aşteaptă,
ai răbdare, aşteaptă,
după un timp marea va dispărea în aşteptarea ta,
vei crea un timp, acolo,
la malul mării,
vei inventa infinitul albastru
pregătit pentru uraganul cu nume de copil…

Este şI imaginea ta în plină lumină,
umbra rotitoare ca floarea soarelui,
întunericul mai apoi,
noaptea care va curge pe streşină,
noaptea va cădea pe pământ,
va intra în pământ
ca o ninsoare neagră …

Este şi soarele care naşte piramide,
e luna care învată păsări de arigint să zboare,
sunt cetăţile care aşteaptă venirea mesagerului,
dar e o singură cetate unde lumina
înmugureşte oameni …

Muşcă din fruct,
dinţii tăi vor descoperi un alt fruct,
cu miez de foc,

după o vreme
copacii se fac nemuritori,
după o vreme oamenii nu mai numără copaci,
doar fecioarele înbrăţişează copaci
în fiecare primăvară …

O lacrimă adunată în lacrimariu de piatră,
un ţipăt ce străbate betonul, piatra, cuiele,
apoi nu va mai exista
nord, sud, apus, răsărit,

vei locui în
cuvânt …

Sub picioarele tale pământul
va fi cuvânt răzvrătit,
deodată cresc aripi,
cuvântul zboară
spre un alt cer
unde este un alt pământ …

Şarpele a ieşit din pantofii tăi,
e vremea să intri-n metrou,
să începi o nouă zi,
apoi, după trei zile şarpele va intra în diamant,
va dispărea într-o durere …

Întinde mâna –
fructele s-au copt,
rădăcinile au înviat,
rădăcinile au dat flori, fructe –
dulci, amare,
sunt fructe pe care le poţi cunoaşte,
doar întinde mâna …

Priveşte-n faţă un cuvânt,
nu te speria de veşnicia lui,

râul a rupt stânca,
râul a trecut de stâncă,

curge-n inima ta …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:literature

IN FAŢA MORŢII


MOARTEA LUI TEO

Joi, 7 septembrie 2000, i-am telefonat, înspre seară, cum fac adeseori, lui Cornel Ungureanu. El mi-a spus că a murit Teo (numele cu care colegii şi prietenii îl alintau pe Ion Dumitru Teodorescu). A murit complet singur, în odăiţa lui dintr-un bloc de nefamilişti, unde a fost găsit după mai multe zile de la deces…Când va fi înmormântat? Probabil mâine. Luaţi prin surprindere, membrii familiei şi confraţii de la Filiala Uniunii Scriitorilor încercau să rezolve, cât mai iute, demersurile impuse de împrejurări.
A doua zi, în 8 septembrie, deci, pe la ora 10, nimeni nu ştia încă locul şi momentul înhumării. Abia în jurul prânzului am aflat, de la Paul Eugen Banciu: la ora 15, în cimitirul din Calea Buziaşului. Am luat tramvaiul şi m-am dus într-acolo.
Era o zi senină şi caldă, o frumoasă amiază de toamnă. Am ajuns mai devreme. Lângă capelă, tăifăsuiau cantorul şi o femeie în vârstă, pe care o cunosc, din vedere, de la Catedrală. Cimitirul, imens, era aproape pustiu. În latura lui dinspre sud, tocmai se desfăşura o înmormântare protestantă.
„Nu va fi depus în capelă, mi-a zis cantorul, referindu-se, evident, la cel ce fusese Teo. Direct la mormânt. Acolo se va oficia slujba”. Şi a adăugat: „A fost descoperit târziu. Intrase în descompunere…”
M-am îndepărtat puţin de capelă şi am privit grupul de credincioşi protestanţi. Când am revenit, apăruseră o seamă de confraţi. Aşteptam, acum, cu toţii, maşina de la „Servicii funerare”. Iat-o. Coşciugul a fost transportat spre limita estică a ţintirimului, unde, între buruieni, fusese săpată groapa. Micul nostru alai (câteva persoane din familie, câţiva scriitori, câţiva necunoscuţi) a pornit pe aleile năpădite de iarbă uscată.
Îi voi numi pe scriitorii prezenţi (puţini, fiindcă alţii n-au ştiut, de vreme ce, dată fiind situaţia, dată fiind precipitarea, nu s-a trimis nici un anunţ la ziare): doamna Maria Pongracz-Popescu (şi soţul ei, artistul plastic Dumitru Popescu), doamna Lidia Cerneţ (soţia lui Laurenţiu Cerneţ, care, bolnav, n-a putut veni), Cornel Ungureanu, Ion Marin Almăjan, Anghel Dumbrăveanu, Marian Odangiu, Lucian Alexiu, Paul Eugen Banciu, eu…
După slujbă, preotul a vorbit – concis şi inteligent – despre cel plecat (şi despre sensul şi non-sensul vieţii de aici). A rostit şi titlurile cărţilor publicate de Teo (titluri care mi s-au părut întotdeauna foarte bine găsite): Fierbintele vânt cu nisip, 1968; S-a întors Paternic, 1969; Ţipătul de nuntă al păunului, 1970; Aproapele, 1974; Şase căluţi în galop, 1977; O săptămână de bunătate, 1980. Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei, a vorbit, de asemenea. Apoi, sicriul a fost coborât în pământ, iar noi ne-am întors la casele noastre.
Aşadar, şi viaţa şi moartea lui Teo se încheiaseră. El ieşise cu totul, şi definitiv, din timpul real. M-am întrebat şi mă întreb: există o continuitate între personalitatea lui Teo (ins grav, solemn, boem incurabil şi, poate, disperat, spre sfârşit), opera sa (proză faulkneriană şi un volum nepublicat de sonete) şi modul cum a trecut în eternitate? Se spune că moartea petrifică în destin o existenţă anume. De ce am sentimentul că destinul lui Teo, pecetluit în acea după-amiază de septembrie, sub ochii umbriţi adânc ai firavei asistenţe, e mai greu de cuprins decât ne-am închipui? Poate că el murise, în fond, demult, atunci când a încetat să scrie proză, poate că, timp de două decenii, şi-a supravieţuit, consemnând în sonete exact această supravieţuiere…A luat cineva dintre noi în serios agonia existenţial – estetică a lui Teo? Bănuiesc o fractură în acest destin, o dramă pe care mă tem că n-o vom identifica integral niciodată.
Moartea lui Ion Dumitru Teodorescu, crâncenă şi tăcută, aidoma cutiei negre de lemn, cât o jumătate de sicriu, ce-i cuprindea rămăşiţele pământeşti, ne va marca (şi ne va culpabiliza) iremediabil, pe toţi, scriitori sau nescriitori, fie că ştim ori nu, fie că acceptăm ori nu acest lucru. Nici o fiinţă umană n-ar trebui să părăsească scena lumii în chipul în care a părăsit-o el.
Iată de ce mi-a fost dureros de greu să pun pe hârtie aceste rânduri.
EUGEN DORCESCU
Orient latin, 4/2000

Categorii:literature Etichete:

TABLOU DE FAMILIE


MEMORIA CLIPEI

Un tablou de familie care poate străbate vremurile, blând ca o prezenţă venită de Sus, aşa ne redă Artur Silvestri imaginea unei familii care poate rezista la căderea în ruină a trupului.
După cum singur mărturiseşte în cartea „ MEMORIA CA UN CONCERT BAROC „ VOL.III – Tablou imaginar de familie „, Editura „ Carpathia Press „ – 2005, autorul scrie de frica morţii, deşi a început prin a scrie ca să nu moară, o lecţie de conştiinţă, dar şi de viaţă, când constanţi că viaţa nici nu-ţi aparţine, că doar Isus poate fi viaţă, că eşti doar martor în timpul vieţii tale, un martor care mai poate rămâne în nerisipire, sub blînda aripă de lumină …Să nu uiţi, să nu uiţi, pare a fi strîns totul într-o rugăciune a scrisului…
A scrie despre mesager, despre aducătorul de apă, sau despre un grădinar, despre „ doamna ambasador „ , despre enigmă, a scrie ca şi cum ţi-ai aduna familia sub umbrela Cuvântului, căci vine vremea să te strângi în mare mişcare din cer şi de pe pământ din circuitul sufletelor în natură şi-n creaţie.
Când familia de sânge îl căuta pe Isus deşi nu –L înţelegea, nu-L accepta ca fiind ceeea ce ESTE, acesta a răspuns, pe pământ fiind, dar cu ecou şi-n cer, că familia sa sunt cei care fac voia Celui de Sus, stabilind o regulă trainică – legătura spirituală nevăzută, dar prezentă, după cum gândul în mintea prizonierului.
Deşi om al cetăţii, implicat în lucrări de mare tensiune socială- în renaşterea memoriei la români, în fenomenul imobiliar ca mod de a trăi fără bani, într-un mediu al banilor, de a trăi prin valori spirituale într-un mediu al valorilor patrimoniale, Artur Silvestri simte sindromul singurătăţii şi asta pentru că relaţia cu divinul este una care ţine de individ şi cu cât de maturizezi prin har, cu atât devi tot mai singur în relaţia ta cu Tatăl …
Poţi reţine din acest concert baroc faptul că întodeauna casa autorului a fost o bibleotecă, că există o limbă a îngerilor care nu ne aparţine, dar foarte intimă, că în tabolul de familie este o altă realitate, că în faţa acestei realităţi, omul se face tot mai mic, descreşte pentru ca ceva impercetibil să crească …
Scriind despre familia sa, despre cei care sunt legaţi prin sângele memoriei, prin focul care ne arde fără să ne mistuie, Artur Silvestri redă imponderabilul din fiecare personaj despre care scrie, acel ceva transparent şi uşor care vine de sus şi care marchează fiecare fiinţă. Trebuie reţinut acest efort de captarea esenţelor pe vârful inimii, acest efort de a uni omul real cu cel spiritual, etern…
Dspre Mitropulitul Tit Simedrea şi aminteşte ca despre un om care clădise biserici şi fântâni, şi care la un moment dat dispare din zona vizibilă a lumii pentru a trăi într-o zonă unde ESTE contemporan cu cei dinaintea sa, cu strămoşii, într-un spaţiu fără lume, fără timp, doar spirit, până ce chilia unde trăieşte se luminează…
Despre Francis Dessart citeşti că este mesagerul unor stări care înseamnă viaţa, în căutarea cheii de boltă a stinţelor şi artelor, pătrunzând în cauza cauzelor, sub un suflu divin, trecând dincolo de frontieră, dar care scrie lămurit, pătrunzător în zona lumii ca şi creaţie în mişcare înspre Dumnezeu …
Artur Silvestri scrie despre cei care scriu, despre cei care se roagă scriind şi laudă scriind, cu uşurinţa de a exprima inexprimabilul, despre cei care ţin limba română vie prin ceva nedefinit, dar care rezistă ruginei din vremuri, despre înţelepciunea pur şi simplu, despre cei care tăiesc simplu, fără o biografie de zbucium prin vremuri care ard precum acidul, în final, despre iniţiaţii care trăiesc cu Dumnezeu într-o relaţie care zideşte înlăuntrul, despre cei care scriu mereu câte o scrisoare precum apostolii altădată epistole care menţin timpul în starea lui pură de timp dăruit şi nu de unul fabricat.
Să fii solomonar în vremea marilor descoperiri ale lumii, să-şi fie frică de Dumnezeu, ca să capeţi înţelepciune, iată un secret ce vine din Munţii Apuseni de la oameni care se lasă locuiţi de cuvânt, cum ar fi Tofil Răchiţeanu care se lasă modelaţi de anotimpuri la timp şi nelatimp …
Să redai lumii spiritul care dă tăriei inimii, despre Mariana Brăescu fiinţa ce a ivit o revistă şi care dăduse şi ideea tainică ce susţine scrisul, totul devenind fenomen într-un spaţiu românesc în care există mult infinit, „ fenomenul Casa Lux „, ce şi-a făct loc prin profesiuni, cutumă, specializare şi literatură. Este un model de viaţă care dă respect cuvântului, trăind frumos ….
Scrisul şi stilul cărţii, acest portret de familie, este unul al iluminării prin suferinţă, al căutării şi al găsirii, un scris în căutarea numelui de înger care călăuzeşte, în scrierea cu sânge a cărţii enigmatice, o sângerare invizibilă care se face vizibilă prin singurătate …
Împreună cu omul de munte, cu omul scrisului, cu omul oraşului invizibil trăieşte omul astral, proiectat în infinit dar atât de specific încât prezenţa lui doare, este o rană a vremurilor ….
„ Era o atitudine ce întâlnisem foarte rar, aproape niciodată, un amestec de solidaritate fără cuvânt şi necondiţionată, de loialitate şi spirit confratern; şi, în toate, un aer de nobleţe care trebuie să aparţină –şi aparţinea – doar celor care vin de demult şi depăşesc clipa prin însuşi faptul că există. „
Am rememorat acest fragment de text pentru a simţi modul cum Artur Silvestri pune în tabloul de familie „ memoria clipei „ sau infinitatea clipei ….
Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: