Arhiva

Archive for 8 mai 2010

GARDUL VECHI …


Categorii:literature

HAŢEG, ORAŞ DE PROVINCIE


ORAŞ DE PROVINCIE

Pentru locuitorii din Haţeg
Oraş de provincie,
oraş unde Zalmoxe intră -n chioşcul de ziare,
e dornic de veşti, ce s-a mai întâmplat la Roma, la Ierusalim, la Ampelum,
oraş de provincie unde lupii se odihnesc pe asfaltul plin de instincte …

Oraş de provincie,
aceste cetăţi romane, aceste cetăţi străine, aceste cetăţi dace
plutesc în aer,
umbra lor se sprijină pe frunzele care alunecă din balconul dimineţii …

Oraş de provincie,
aici am descoperit iubirea,
aici m-a iubit Bendis, aici i-am sărutat sânii de miere şi piatră …

Oraş de provincie,
spre seară mă vor străbate suliţe de argint,
spre seară cerbul va paşte umbra, lupii, timpul, frunzele,
statuile,
la miezul nopţii oraşul va fi capitala unui sentiment …

Categorii:literature Etichete:

POEZIA DE DUMINCA DE CONSTANTIN STANCU


OMUL LUI DUMNEZEU

Vrei să fi cu adevărat Omul lui Dumnezeu ?
Să te bucuri în lucrarea dreptă şi sfântă ?
Intre cei bun şi curat nu-i greu
Să primieşti îndoită putere ce cântă …

E putere venită de sus, de la Tatăl,
E autoritatea pecetluită în duh,
Toate vestesc pe Isus împărat, iată- L,
Luminate prin cele ce vin şi se duc …

Faptele tale vor fi rodul şi semnul
Iar cel ce are toată puterea în toate
Arată o faţă luminoasă şi îndemnul
Atrage fiinţe, făcându-le curate …

Omul lui Dumnezeu de vei fi,
In jurul tău se va auri lumina
Şi o vei arăta la fraţi şi la fii,
Alungând vrăjmaşi ce tulbură Cina …

Biruinţa va fi veşnic asigurată,
Dusmanii vor fi orbiţi, nu îngăduiţi,
Doar cu arme spirituale invingi şi, iată,
Cu blândeţe vor fi chiar rătăciţi …

Duşi departe, în lumea neştiută,
Numai să rămână vertical şi-n credinţă
Poporul Tău din Cetatea crescută
Pe muntele pregătit pentru biruinţă …

De Omul lui Dumnezeu cine se atinge ?
De Ilie, de Ioan, de Elisei, de cei socotiţi ?
Doar prin har şi adevăr poţi învinge,
Rămând curat şi viu printre părinţi …

Aceasta-i minunea : să accepţi lucrarea
Lucrarea sfântă ce nu-i a ta,
E a celui ce-a făcut pământul şi marea
Şi ţi-a pus în inimă vie, dragostea …

Categorii:literature Etichete:

MIRCEA CIOBANU – O CRONICĂ DE EUGEN DORCESCU


MIRCEA CIOBANU

Descris ca relief, în ceea ce are, deci, perceptibil, spaţiul poeziei lui Mircea Ciobanu (Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, 1966; Patimile, 1967; Etica, 1971; Cele ce sunt, 1974) se constituie din opoziţia deal – vale, realizată (ontologic) prin retragerea apelor mării: „Ştiind că o mare retrasă-şi/ Lăsă moştenire – a val – /Ritmata ei verde minune/ Undind între vale şi deal,/ Mă cred pe un fund de acvariu…” (Imnuri, p. 23). Valea e acoperită de nisip şi de blocuri de piatră; dealul (malul) – la fel. Iar dedesubt, drept sprijin, e numai piatră dură (bazalt) (Ibidem, p. 51). Peisaj arid, sub ger sau arşiţă, cu vegetaţie săracă (spini, tufe, iarbă arsă, pomi rari).
În esenţă, aşadar, substanţa este piatră. O spune, explicit, autorul însuşi: „Cele ce sunt şi la malul avar (unde lemnul/ tufelor seacă la vânt) se arată ca pietre…” (Cele ce sunt, p. 37).
Peisajul nu este nelimitat. Materia (roca) îşi circumscrie aparenţa în inelul zării (Imnuri, p. 113; passim), avântul pe verticală fiindu-i oprit de cer. Substanţei (în diferitele ei înfăţişări) îi este proprie o formă (inteligibilă) – sfera: „În ţăndări învelişurile sar/ Şi dau mirat de sfere-n alte sfere…” (Imnuri, 12). Vom constata, apoi, că – în interiorul sferei – se întretaie planurile orizontale sol şi cer cu planurile verticale corespunzătoare (Imnuri, p. 16, 24 etc.). Spaţiul matrice este, aşadar, un cub înscris în sferă (sugestia, chiar dacă deturnată, a celebrei cvadraturi a cercului, cu ipostazierea iraţionalităţii ei, nu poate fi, oricât am încerca şi, eventual, oricât am dori, alungată, indiferent dacă poetul a avut-o sau nu în vedere). Cubul rămâne, totuşi, o formă tranzitorie, el evoluând, necontenit, între punct şi sferă (după cum sferele însele sunt generate, mereu, de undele care umplu spaţiul) (Patimile, p. 10, 33, 95, 101 etc.) (1).
Pe orizontală, sus şi jos, avem a face, în consecinţă, cu două platouri circulare (cercuri), în interiorul cărora este trasat câte un pătrat (Patimile, p. 48, 100; Etica, p. 19, 29 etc.). (Se menţine, deci, şi se întăreşte misterul străvechi, şi perpetuu, al cvadraturii cercului).
Izomorfismul planurilor este cvasi-total: cerul e o mare, marea e un cer (Patimile, p. 56). Ni se vorbeşte de râpa seninului (Imnuri, p. 102), se postulează egalitatea cer = pământ (Patimile, p. 32) etc.
În sfârşit, nu doar deasupra planului celest se află un soare, ci şi dedesubtul celui teluric (dedesubtul arenei, cadranului, câmpului, ariei): „Terestrul soare din adânc mă ţine/ din mine să nu pot să mă desplânt…” (Imnuri, p. 63).
Cât priveşte timpul, ni se propune o viziune ciclică (Imnuri, p. 45), o desfăşurare de „unde temporale”, o rotire-n loc, un şir ritmic de ore stagnante (Imnuri, p. 49), ba chiar echivalenţa timp – umbră (Ibidem, p. 50) (să se vadă şi Imnuri, 87, 100 sau Patimile, 89, Etica, 39 etc.).
Un asemenea timp măsoară două tipuri de mişcare: una pe orizontală (spre margini, cf. Cele ce sunt, p. 31), având aspectul unor unde concentrice; cealaltă, pe verticală (între cele două cadrane), urmând traseul dublu al spiralei (urcuş – coborâş). Numai vântul se angajează, nestingherit, în cunoscutele sale rotiri interferente, aproape haotice (sau doar aparent haotice), oricum misterioase, imprevizibile (2). Pentru spirală – coloană, vezi Imnuri, p. 52 etc.
Fiind o urcare şi o coborâre neîntrerupte, deplasarea pe verticală este, de fapt, şi ea, o rotire, descrie şi ea un cerc – perpendicular pe cercul deplasării orizontale. Permanenta revenire a mobilului în acelaşi punct schimbă mişcarea în nemişcare: „alerg de ieri în ţara răsturnată/ şi-acelaşi cer mă vede stând pe loc” (Patimile, p. 126).
În centrul pătratului de jos e locul individului uman. Acesta nu se lasă definit după analogiile curente (florale, astrale, acvatice etc.), fapt ce reprezintă una din notele cu totul originale, cu totul aparte ale acestei poezii. Reţinem câteva de-personificări, mai degrabă abstracte, contaminate de spaţiul analizat mai sus: verigă (Imnuri, p. 26), cub, piatră, osie de cerc, stâlp, cerc, limbă de clopot (Patimile, p. 10, 41, 43, 49, 79, 118).
Vom remarca, prin urmare, că – în contrast cu precizia spaţio-temporală a mediului – individul se arată a fi lipsit de formă. El şi-o caută mereu, cu deosebire în oglinda apei şi a cristalului, apa şi nisipul (materii amorfe) fiind elementele din care încearcă să-şi plămădească (prin mijlocirea unui liant) chipul: simplă corporalizare a arhetipului, a unimei (Imnuri, p. 26, 52; Cele ce sunt, p. 37).
Definiţia insului o va face simbolul. Tipologia stilistică, adică, în mare, încadrarea în una din cele două direcţii definitorii – eminesciană sau macedonskiană – ale liricii noastre (tipologie de un eleatism emblematic, în cazul lui Mircea Ciobanu) se completează cu una din cele mai complexe tipologii estetice ale poeziei de azi (situare pe scara valorilor) (3). Mircea Ciobanu izbuteşte trei poeme simbolice pregătite de întregul corpus de texte care le precedă şi impregnate în tot ce le-a urmat.
E vorba de Oaspetele cu spadă, Armură şi Augur.
Cea dintâi dintre aceste trei poezii transcrie sinteza ins/ alter-ego (daimon) – tipul Faunul, deci. În Armură, tipul Faunul şi tipul Hyperion se întrepătrund; realitatea de-personificatoare (şi, concomitent, personificată) e găsită în cultură, nu în natură. Anticipări: statuia (Imnuri, p. 31), tiparul de ceară (Ibidem, p. 35). Augur (4) definitivează confruntarea cu lucrurile (să se vadă şi romanul Martorii al aceluiaşi).
Aşadar, pe de o parte, ins; pe de alta, lucruri (= câini, dulăi, nori) = lupi (Imnuri, p. 11, 31, 44, 108; Patimile, p. 60).
Un model al spaţiului construit de creaţia lui Mircea Ciobanu este cetatea („crenelele zării”, Imnuri, p. 101; „Zarea cu pieptul apăs”, Cele ce sunt, p. 31 etc.). Volumele Etica şi Cele ce sunt dezvoltă cadrul simbolurilor din Armură şi Oaspetele cu spadă.
Reproducem Armură, text prelungit, din păcate, dincolo de limita sa aşa-zicând organică (limită situată, credem, imediat după primele două strofe), dar unde, totuşi, profunzimea şi claritatea îşi sunt – una, celeilalte – revers şi garanţie: „Îmi voi lăsa sudoarea pe un mal/ Şi-i voi privi statura călătoare/ Rămasă-n urmă cu un gest final/ De-a mă primi în straiul ei de sare.// O vreme şi-altă vreme va pluti/ Prin treceri grave-n rază şi căldură/ Va rătăci pe diguri cenuşii/ Insinuând contururi de armură…”
Am putea re-afirma, schematizând, oarecum, lucrurile, că nivelul senzorial, cel afectiv şi cel al raţiunii adaptative (altfel spus, nivelul contactului cu imanenţa) generează epicitate (text epic) şi dramatism (mai exact: text dramatic). Sau, eventual, generează poezie minoră, descriptiv-confesiv-sentimentală. Sufletul este, prin definiţie, liric. Iar spiritul, lume a transcendenţei şi cale spre transcendenţă, este extatic. Către acesta din urmă tinde poezia lui Mircea Ciobanu (5).

Orizont, 38/1978

NOTE

1. După convingerea noastră, nici clasica sferă, nici modernul (dar şi străvechiul)
cub, în idealitatea lor strict intelectuală, nu pot asigura, fie singure, fie – cu atât mai puţin – în coliziune, o formulă (şi o soluţie) de echilibru al lumii (al lumilor). Numai Crucea, model metafizic, sinteză a orizontalităţii şi a verticalităţii, este în măsură să împace lumea cu sine însăşi. „Crucea este în inima relaţiilor dintre noi – ea este structurată în lucruri. Este ‚temelia universală’ „ (E. Stanley Jones, Viaţă din abundenţă, The Bible League, Bucureşti, 2002, p. 369). Pe de altă parte, în Apocalipsa 21, 16 citim: „Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă”. Acestui enunţ, Părintele Bartolomeu Valeriu Anania îi dedică, în josul paginii, un scurt comentariu: „Ceea ce înseamnă un cub, simbol al perfecţiunii”. Cf. şi The New Study Bible, Zondervan Publishing House, 1995, p. 1948, glosa referitoare la Revelation 21, 16: length…wide…high. Thus a perfect cube, as was the Most Holy Place of the tabernacle and the temple”.
2. Adăugăm, acum, nu atât în completarea vechiului nostru comentariu, cât spre a da glas unui gând înduioşat, unor amintiri, legate de omul profund religios, care a fost Mircea Ciobanu, următorul verset din Scriptură: „Vântul suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este cu tot cel ce este născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Gr. pneuma şi ebr. ruah înseamnă, ambele, şi „vânt” şi „duh”. De fapt: „La foi n’est-elle pas une révélation?” (Marek Halter, La mémoire d’Abraham, Robert Laffont, Paris, 1983, p. 110).
3. Cf., pentru detalierea acestor concepte (tipologie stilistică, tipologie estetică), Eugen Dorcescu, Proiect de istorie a poeziei române contemporane, Preliminarii, „Orizont”, 19/1978; Tipologia stilistică, Ibidem, 23/1978; Tipologia estetică, Ibidem, 26/1978.
4. Vezi Eugen Dorcescu, Analiza stilistică a textului poetic modern, în „Filologie XX”, II, Universitatea din Timişoara, 1978, p. 129 – 135.
5. Acest ultim pasaj nu figurează în textul publicat cu aproape trei decenii în urmă.

EUGEN DORCESCU

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: