Arhiva

Archive for 1 mai 2010

IMAGINE DIN MUNŢII RETEZAT


Categorii:literature

DESPRE GRIGORE VIERU DE NICOLAE BĂCIUŢ


FIINŢA POETULUI

Grigore Vieru s-a născut poet şi a nemurit poet. În fiinţa lui a curs poezia, o poezie când blajină, când răscolitoare, dar niciodată indiferentă, neutră, detaşată de ceea ce se petrece în jurul ei.
Oricât ar încerca unii să-i conteste vocaţia de poet, amendând-o circumstanţial cu vini care n-au legătură cu poezia, Grigore Vieru rămâne poet prin tot ceea ce a făcut, prin tot ceea ce a lăsat moştenire.
Opera lui pare mai prezentă acum, în reverberaţia tragicei dispariţii a poetului. Vocea poeziei sale e vibrantă, ecoul ei e preluat de alte voci care stau de veghe la întregirea limbii române în graniţa ei de pământ.
Poezia lui Grigore Vieru e în circulaţie. Fără paşaport, dar cu acte de identitate certe. Ea circulă şi caută să fie înţeleasă şi în alte limbi.
O întâlnire fericită, graţie poetului Eugen Axinte, a făcut posibilă această antologie, în care Paul Abucean a tradus fără să trădeze poezia lui Grigore Vieru. Selecţia îi aparţine traducătorului, iar titlul mi-l asum, deşi ar fi fost şi alte tentaţii.
Poezia lui Grigore Vieru trebuie citită, oricât de mult ar fi citată în fragmente ale ei. Oricât dde memorabile ar fi acestea.
Grigore Vieru trebuie (re)descoperit mereu, în patria limbii sale, cât şi în patria sentimentelor fundamentale ale fiinţei.
Pentru că, oricât de naţională, poezia lui Grigore Vieru îşi găseşte oriunde loc ca să ne facă înţeleşi, aşa cum suntem, fiindcă „aceştia suntem noi”.

NICOLAE BĂCIUŢ

UN POEM DE VIERU

Sunt

Sunt pomul cel cu mere roşii,
În vîrf se leagănă luceferi.
De trunchi se scarpină leproşii,
Hulind pe oamenii cei teferi.

Sunt floarea cea în chip de liră,
Născută într-o vreme crudă.
Căznitul suflet o admiră,
Beţivul peste ea se udă.

Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe faţă preoţi o sărută.
Pe spate scîrnave cuvinte
Înşiră golănimea brută.

Sunt o albină truditoare
„Fardată” cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujaţi cu roşul Uniunii.

Sunt, poate, însuşi viitorul
Poporului cu chip de salce.
Pe care-l mai învaţă chiorul
Pe unde şi-n ce fel să calce.

Sunt cel ce vrea să cînte-n Piaţă
A Libertăţii dulci prescură.
Pe spate cu-n baston de gumă,
Cu un căluş cazon în gură.

Sunt pata cea de sînge, zisă
Republica Moldovenească,
Ce-n loc să frigă ucigaşul
Încearcă veşnic să-i zîmbească.

Sunt dorul care zboară peste
Zăgaz şi apă înspumată.
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.

Sunt Prutul singur şi istoric,
Ghimpată sîrmă îl răneşte.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăşte.

Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii,
Chiar dac-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.

Je suis (Sunt)

Je suis le pommier qui pousse
Vers les étoiles du firmament,
Tandis que le lépreux se gratte
Contre son tronc, tout maudissant.

Je suis la fleur en forme de lyre
Surgie dans une époque mesquine.
Les âmes patissantes l’admirent,
Les sans vergogne y urinent.

Je suis le livre liturgique
Que baise le prêtre agenouillé,
Et au dedans, la lie immonde
Griffonne ses obscenités.

Je suis l’abeille laborieuse
Portant le jaune pollen au sein.
Les rouges lui casseraient les ailes,
Faucille et marteau en main.

Je suis, avec un peu de chance,
L’avenir d’un peuple tourmenté,
Auquel le borgne ne se lasse
De signaler par où marcher.

Je suis de ceux qui dans la Place
Glorifieraient la Liberté.
Pour bien marcher, j’ai des matraques
Et un bâillon pour bien parler.

Je suis cette tache de sang qu’encore
D’aucuns appellent la Moldavie.
Son tortureur éxige d’elle
Qu’elle le console et lui sourie.

Je suis cette nostalgie qui vole
Au delà des bornes et des armes.
Elle a des ailes d’espérance
Et une couronne de grandes larmes.

Je suis le Proute de solitude,
Au cours blessé et déchirant.
A chaque instant la mer l’avale,
Et il jaillit à chaque instant.

Je suis le chant d’un brave peuple
Que l’on n’étouffe ni terrifie,
Ni même avec la rude force
Des milliers de Sibéries!

I Am (Sunt)

I am the apple tree that rises
With shiny fruit toward the stars,
While down below a leper scratches
Against its trunk his ugly scars.

I am the lovely harplike flower
Which sprang in times of misery.
The humble soul will wonder at it,
The drunkard over it will pee.

I am the holy book whose cover
Is kissed with fervor by the priest,
Whereas its back is smudged and scribbled
By the abject and dastard beast.

I am the honey bee that carries
The yellow pollen through the air.
The Reds who want to chop my winglets
A hammer and a sickle bear.

I am, with luck, the very future
Of this afflicted people who
Is shown the path and how to tread it
By one unseeing mole or two.

I am of those awaiting Freedom,
To praise her publicly one day.
They straighten me with blows of truncheon,
And tell me what I am to say.

I am the bloodstain some have labeled
As the „Republic of Moldova”.
Her executioner reminds her
To smile until the party’s over.

I am this everlasting longing
Which flies across the lonely spheres.
It soars on wings of hope above them
Surmounted by a crown of tears.

I am the river Pruth, that flowing
Amid the sorrow and the pain.
For ever does the sea consume it,
For ever will it spring again.

I am my people’s ardent singing,
That no one can surpress or scare,
Not even if the Russian killers
Set up Siberias everywhere!

Categorii:literature Etichete:

POEME DE CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAÑEZ, POET SPANIOL, ÎN TRADUCEREA LUI EUGEN DORCESCU, FRAGMENT DIN CARTEA CĂLĂTORIA


TABLOURI
1
ZORI ALBAŞTRI coagulaţi de nori trandafirii
într-un automobil ce traversează iute deşertul.
Şi marea.
2
UN PEISAJ IRLANDEZ îmbibat de apă,
de ape ce se amestecă în privire
şi în subtilităţileile gustului.
Şi fâneţele şi munţii
ce se ivesc, egali,
după curbele unei şosele
ce însoţeşte faleze.
3
O MARE ESTIVALĂ nepăsătoare turcoaz
ce eliberează de memorie şi de durere.
O mare antică.
4
O ÎNSERARE ROŞIE de furtună
şi fuga, focul, frigul.
Un chip ce se striveşte de fereastră
şi aşteaptă diluviul.
5
O STRADĂ OARECARE din Plaka
– pisici şi ruine –
şi un om ce se plimbă,
absorbit şi în pace,
26
cu o grindină aspră şi îngheţată.
Şi cântecul cicadelor.
6
O MASĂ PENTRU doi.
O pipă de apă şi ceai de mere.
Muzică într-un cimitir din Istambul.
7
O MARE CENUŞIE de iarnă.
Valuri de trei metri se sparg în brizanţi
şi vântul aduce salpetru şi apă
ce înveleşte şi înmoaie chipul.
Surâsul şi aroma muşchiului.
8
O ECLIPSĂ DE lună ascunsă de nori.
Perdelele trase
şi câteva lumânări de priveghi.
Nici greieri nici broaşte.

Categorii:literature Etichete:

PROFESOR DE ADMITERE


„ ARTA IASTE UN TEMPLU ”

„ PROFESOR DE ADMITERE „, este piesa de teatru care aduce cititorului şi a adus spectatorului un buchet de viaţă, dramaturgul Mariana Brăescu probând cu multă maturitate că o naţiune sănătoasă îşi menţine rădăcinile, că acestea sunt puternice şi strălucirea aparentă nu poate modifica planul adânc al lumii, că cei cuprinşi în viţa de vie, asemenea omului sincer, deschis vieţii, au rod şi asta fără să ţină seama de noţiunile filozofice, de actul artistic, de modele de moment.
Dincolo de sclipirile vieţii este chiar viaţa, cu forţa ei de neoprit, cu „ beţia „ destinului care vine de departe, cu umbra umorului de bună calitate ….
Acţiunea piesei de teatru se petrece într-o podgorie, acolo unde Tudor Neamţu este şeful şi chiar artistul viticultor şi unde vin în documentare mai multe personaje care dau culoare acţiunii şi care tind să ducă sensul mai sus de semnele zilei: Criticul de artă, Cântăreţul, Actriţa, arhetipuri simbol. Dar tot acolo se mişcă sub haloul unui aer al speranţei fiul şefului: Tudorel, aflat la vârsta treptelor: examenul la facultate.
Cele trei personaje ale artei modele ale lumii, sunt dispuse să-l pregătească pe fiu pentru o carieră plină de strălucire, pentru altceva, poate mai înalt, poate mai interesant, dar examenul de admitere cel mai bun pentru tânăr este chiar profesia de inginer viticultor pentru care şi optează, continuând tradiţia familiei. Lecţiile de pregătire, meditaţiile, celor trei personaje sunt pline de viaţă, scenele se mişcă spre un plan al suspansului şi al umorului cu sensul spre elitele sterile.
La aceste lecţii participă şi Moş Costică- viticultor şi el, om apropiat familiei Tudor, un înger al podgoriei şi al fiului, pregătit mereu cu o vorbă plină de bunătate, apropiat de idealul vieţii simple şi directe.
În final Moş Costică este cel care prinde lecţiile de artă şi se metamorfozează, comportamentul său devine altul, mentalitatea, vorbirea, ideile sunt ale unui ins din tagma elitelor, deşi este prea târziu pentru el, aerul firelor cărunte îl marchează prin vorbe şi acţiuni. Cele trei personaje părăsesc scena şi podgoria iritaţi de eşecul în faţa tânărului care promitea atâtea. Moş Costică este şi el indignat, fiul nu a optat pentru a fi critic de artă, cântăreţ sau artist, el s-a vrut doar trăitor al vieţii sale.
Subiectul piesei de teatru este un prilej pentru Mariana Brăescu de a pune faţă în faţă mai multe planuri: viaţa reală şi arta ca viaţă, triumful gloriei pământeşti şi triumful vieţii pur şi simplu, omul din popor cu elitele, viitorul ca element de siguranţă sau viitorul ca posibilitate, limbajul de zi cu zi şi limbajul artei pentru artă, seriozitatea personajelor cu umorul necesar, etc.
Fundalul este şi el simbolic deşi la prima vedere nu pare aşa: acţiunea se petrece într-o vie, ca semn al unui popor al încercărilor, ispititorii sunt cele trei persoanje emblemă, vinul ca motiv estetic, scenele din opere celebre jucate de persoane obişnuite. Toate se leagă prin Moş Costică un personaj plin de viaţă arătându-ne că viaţa este un dar care trebuie primit şi că băutura cea mai bună este chiar timpul vieţii tale. Personajul acesta dă farmec scenelor, vorbele sale sunt pline de duh, de umor şi vin din experienţa omul care a trăit toate acestea, care ştie pe fiinţa proprie că esenţa vieţii este să spui da oportunităţilor şi să nu-ţi fie teamă de schimbare.
Sunt câteva teme care dau dinamism piesei: tradiţia, modelul vechi românesc, gazda primitoare de oaspeţi, relaţia părinte copil şi copil părinte, lumina discretă a familiei formată din cei legaţi spiritual, ideea de templu de fiecare zi, cartea biruind farmecul vinului bun, satisfacţia petrecerii simple, valori reale creştine, de altfel…
Toate vin de departe, din conştiinţa poporului român şi trimit spre pragul unei admiteri. Dacă scenele încep liniştit, viaţa din podgorie pare a nu fi fost atinsă de mult de evenimente importante, ulterior scenele piesei prind viteză şi viaţa se degradează treptat sub presiunea celor trei personaje care vor ceva ce nu se poate, cu tot arsenalul de argumente, vorbe, idei. Intrarea celor trei în peisaj la începutul piesei, simultan, cu bucuria în fiinţe, tulbură viitorul, dar asta aparent, pentru că în adânc lumea din podgorie îşi păstrează ritmul şi rădăcinile dau vlăstar, pe Tudorel, fiul care reuşeşte.
Piesa de teatru a fost relansată de Editura Carpathia Press – Bucureşti în anul 2005 şi merită citită şi poate jucată din nou pentru că este una plină de acţiune, frazele şi dialogurile rostite de personaje sunt vii, nu au nimic fals, personajele trăiesc momentul şi au căpătat ceva din vinul vechi: sunt ameţitoare prin culoare lor de oameni reali, care trec examenul de admitere.
Este arta un Templu ? Întrebare de început şi de sfârşit de piesă, de viaţă, de mileniu şi poate că arta de a trăi viaţa ca pe un dar este adevărata artă şi nu una doar de dragul artei în sine, ci una cu sens, cu deschidere.
Personajul lui Moş Costică are curajul să redeschidă rana lumii, iar umorul său deschide viaţa în ciuda presiunilor de tot felul care vin din lume, din ispită, din carnea omului limitat la vremurile istoriei.
Ediţia din 2005 redă câteva din declaraţiile actorilor care au jucat piesa, vorbele Marianei Brăescu într-un interviu, scurte note critice şi poate esenţa unei opere, a unei piese de teatru: viaţa în plină mişcare de la nesiguranţă la siguranţă.
Autoarea a ştiut întotdeauna că va scrie teatru, a ştiu că scrisul va fi arma ca va rezista timpului. Având în minte persoana actorului Mihai Mereuţă, pornind de la scenă spre viaţă a reuşit un personaj de excepţie… Modelul real există, trebuie să-l vedem dincolo de vremuri …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

POEZIA DE DUMINICA


PESCUIREA MINUNTATĂ

Ioan 21 : 6

Într-o dimineaţă Isus va fi pe mal,
Vom auzi Glasul Său clar îndemnând,
Aruncaţi-o în partea dreaptă, sub val,
Şi mreaja nu se va rupe, pescuind …

Acolo, în dreapta corabiei veţi găsi,
Peşte şi rodul fi-va însutit,
Cu El învăţăm în adevăr a pescui,
Dacă ascultăm de Cel ce ne-a iubit….

Şi ne iubeşte mereu, vorbind blând,
Isus se arată prin vreme şi veşnicii,
Să privim prin credinţă şi Cuvânt,
Ascultători pescari, prieteni şi copii …

Să cunoaştem încă o dată lucrarea,
Pescuirea minunată să ne întărească,
Să-nvingem păcatul, valul, marea,
Prin Isus, Cel ce vrea să ne găsească…

Pe mal, în dimineaţa luminată,
Era jăratic, peşte şi pâine, pregătite,
Eram chemaţi la prânz de – ndată,
La o părtăşie în cele sfinţite…

Ştim noi sau nu ştim, pe Isus ?
Şi marea şi dimineaţa, iată, vorbesc,
Să pescuim pe pământ în valul dus,
Dar nădăjduind la netimpul ceresc…

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: