Arhiva

Archive for 19 martie 2010

ABISUL DE LÂNGĂ NOI


ABIS LÂNGĂ ABIS

ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT, este volumul de versuri – testament de zile bune şi de zile rele, testament continuare din cuvintele poetului amestecate cu vorbele oamenilor, purificate de zicerile lui Dumnezeu. Este o antologie de autor, a fost făcută public la Editura online „ Semănătorul” – Martie, 2009, deşi editorii adevăraţi ar fi trebuit să facă tot posibilul pentru a lansa cartea şi în format clasic, pe suport de hârtie, accesibilă publicului din oricare zonă a iubitorului de frumos.
Totul se adună în jurul temei, se coagulează pe firul poveştii de a fii om şi de a crede în Cel de Sus, în Yah Elohim în împletirea aceea de dor, uitare şi vinovăţie, poveste a unei vieţii simţind absenţa- prezenţei lui Dumnezeu, sunt poeme din scrierile mai vechi ale lui Eugen Dorcescu: Omul de cenuşă (antologie 1972 – 2001), 2002; Biblice, 2003 ; Elegii, 2003; Moartea tatălui, 2005; În Piaţa Centrală, 2007, Omul din oglindă (antologie 2003 – 2008), 2008. Excepţie face Rugăciunea regelui Manase, plasată în final, înainte de Epilog, dar apărută încă în 2001 (în volumul Exodul) şi preluată de Biblice.
Deci, Eugen Dorcescu îşi propune o carte de aducere aminte a scrierilor sale cele mai adânci, mai abisale, privind în oglinda poemelor care sunt aduse în prim plan de îngăduinţa divină.
Relaţia om-poet-artist-eremit-Dumnezeu- singurătatea ca prezenţă absolută a luminii, abisul în care fiecare poate cădea fie în sus, în Dumnezeu, fie jos, în omul de pământ amintind de Adam cel care a fost întâiul.
Se poate observa în acest volum evoluţia psalmului scris de Eugen Dorcescu de la simple consideraţii şi observaţii ale celui care crede, pe seama poveştii zilnice, la consideraţii înalte. Poemele au numere în locul titlului, e aici şi o taină a celui care îşi cântă credinţa ca relaţie pură şi intensă, abisală, numerele fiind o legătură directă cu acele cuvinte unice venite de Sus. La vechii evrei alfabetul era mult mai deschis, fiecare cifră avea şi o valoare numerică, de aici esenţa zicerii exacte, în stilul ştiinţei de a ţine universul în echilibru în faţa abisului de din Dumnezeu şi a abisului din om.
Prologul volumului este intens şi deschide perspectiva scrierilor ce urmează: ” N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./Aseară am vorbit cu Dumnezeu./La fel de clar, de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin…/E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/Iradia în fiecare gând,/În fiecare şoaptă şi impuls,/În fiecare zbatere de puls./Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/Discursul în tăcere s-a mutat,/Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/Tăcerea era drumul către El./Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis./”
Prezenţa Celui Divin nu poate fi evitată de psalmistul poet, în orice fapt a zilei este prezent, în oamenii care au căzut, într-o clădire în ruină, într-o zi de iarnă dificilă, ca lepra, toate trimit la evenimentele unice ala cititorului de cuvinte divine, ale martorului Scripturii, căci asta este Eugen Dorcescu, martorul, prin poezia sa.
Natura relevă prezenţa Divinităţii prin frumuseţea absoltă: „Şi totuşi, în străvechea primăvară,/Mă pierd. Şi-s fericit. Un altul sunt./Ins de ţărână, sânge şi Cuvânt,/Ce vede pomi şi flori întâia oară./
În scrierile sale Eugen Dorcescu priveşte tragedia umană din perspectivă Biblică, este viziunea sa profundă despre toate, o viziunea pe care nu o tăgăduieşte şi de care nu fuge, o viziune care îi dă energie şi fură energia într-un sens pozitiv: „ Modelu-nfăţişat de Marea Carte/Ne e tot mai abstract şi mai străin./Fiinţe purtătoare de venin,/Murim încet şi reproducem moarte./”
Poetul psalmist preia din stilul celor care au scris şi copiat Scriptura, şi-a asumat rolul de a primi veşti din abisul perfect la modul delicat al scribului care scrie pur şi simplu adevărurile prin Ochii lui Dumnezeu, e aici un model specific Vechiului Testament din Scriptură împletit cu memoria scriitorului modern care a cunoscut frământările vremurilor din urmă. Unori poetul trăieşte la intensitate maximă relaţia specifică doar creştinilor practicanţi, este epuizat, dorind să se sfârşească totul, ca o eliberare, dar de fapt versul reîncepe lumea de la început cu fiecare poem numerotat riguros, pentru a nu scăpa evidenţei divine, trimitând spre eternitate.
Prezenţa omului afectat de păcat este insuportabilă Eremitului: „ Azi-noapte, printre blocuri, un beţiv/Râdea strident, striga, sporovăia./Şi-un grup de-aceeaşi teapă-l însoţea,/Încurajând delirul lui tardiv./”Este imaginea căderii totale a omului, iadul care începe de aici.
Singura şansă pentru cel lucid, pentru cel care veghează, martorul liniştit este lauda: „Lăudat să fii, Doamne,/pentru lumină şi soare,/lăudat pentru alba ninsoare,/lăudat pentru ploi, pentru grâne,/lăudat pentru luna şi stelele, ce
clipesc primăvara în râu şi-n fântâne./Lăudat pentru bucata de pâine,/şi pentru paharul de apă, date mie ieri,/date azi, date mâine./Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti/fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând./Fiindcă eşti./Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/frunze şi flori./Lăudat că-n final mă omori…/.”
Finalul psalmului nu este unul trist sau pesimit, este chiar eliberarea de trup, ieşirea spre cer, lauda nu este zaranică, se simte aici una din dimensiunile credinţei: nădejdea, apoi moştenirea vieţii veşnice, într-o altă dimensiune, tensiune poemului se rezolvă mai mult prin ceea ce nu spune, prin tăcere în sensul marilor profeţi, revelaţi în Scriptură.
Unitatea de măsură a zilei este dată de prezenţa lui Dumnezeu: „ Faptul că eşti şi nu eşti/e o zi./”
Suferinţa este modul de cunoaştere al credinciosului: „Lacrima chiar, căzută pe piatră,/are formă de cruce./”
Deschiderea spre eternitate dă poetului psalmist emoţia adâncă a celui care vede dincolo de semnele zilei, emoţia care afectează trupul prin puterea ei de a veni din altă dimensiune:” înfiorat până-n măduvă, deasupra negurii ultime,/deasupra negurii primordiale./”
Raportul om –Dumnezeu este tranşat clar, fără speculaţiile intelectualului fermecat de abisul propriu: Aceasta e desăvârşirea/nimicului./Tatăl poate exista/fără lume./Dar lumea/nu poate/exista/fără Tatăl./”
Asumarea destinului propriu aşa cum a fost proiectat de Dumnezeu pentru fiecare, în mod specific, fără generalizările mundane este dimensiunea memoriei de artist şi de om: „Atunci, mă ridic,/şi Domnul, zâmbindu-mi,/mă ducepe drumul ştiut,/în calvarul ştiut:/un om şi o cruce./”
Dreptatea lui Dumnezeu se vede în fiecare vers, Eugen Dorecescu nu speculează, lasă vederea spre viaţă nealterată de viclenia umană: „Plouă peste biserica veche, de/lemn, plouă peste ierburi şi cruci,/ peste scheletele celor vii, plouă/după o misterioasă măsură./”
Sunt versuri în acest volum care tranşează speculaţiile poetice, apelând la revelaţia divină: „/Lumina –/substanţă/a eternităţii./”
Prin cuvinte omeneşti, poetice, evident, poetul pslamist evocă raiul, viaţa de dincolo, cu mijloacele care ne sunt puse la îndemână în această dimensiune: „ Stele şi constelaţii nu sunt/decât schelete de sfinţi, risipite/în lutul văzduhului./”
Mesajul divin este scris în noi, nu-l putem evita, este clar şi trebuie astfel asumat, Dumnezeu şi-a făcut partea, e rândul nostru: „Oamenii doar,covârşiţi de lumină,/par gârbove semne,/hieroglife de tină./”
Există şansa ca cei care sunt aleşi şi acceptă această alegere să vadă ceva din lumea de dincolo: „Domnul arată celor/aleşi/un mic paradis,/un eden virtual,/înainte de stingere./”
Această privire descoperă eremitului sensul morţii, ca legătură a omului de trup şi despărţire de Dumnezeu, pentru o clipă, apoi totul se întregeşte: „Toate cele ce sunt/se împart, ne-mpăcat,/între cer şi/pământ,/între lut şi văzduh./Moartea doar mediază/între carne şi duh./”
În poemul 90 există definiţia stărilor prin care trece fiinţa umană, posibile stări, accesibile prin voia divină, trei stări, trei ceruri, unul jos, altul sus, revelaţia ca certitudine a ceea ce încă nu este, esenţa credinţei depline, mărturia celui condamnat la moarte: „Al treilea şi ultimul nivel,/Cel revelat, e mai presus de-aceste/Închipuiri şi-nspăimântări terestre./Doar duhul se încumetă spre el,/Doar duhu-n zboru-i liber către El,/Şoptind, ca ucenicul: Domnul este!/ De fapt prin mărturia aceasta omul îl strigă pe nume pe Dumnezeu, acest este numele Lui, aşa cum şi l-a spus lui Moise, la zis omului, deci. Copilul îşi cheamă tatăl.
Volumul se încheie cu o rugăciune, este umilinţa celui care ştie dimensiune abisului, încheind cercul cunoşterii prin psalmul poem, este exemplul celui care ajuns în locul ultim al existenţei face legătura, în trup fiind, cu Dumnezeu, e Rugăciunea Regelui Manse, după Scriptură, o rugăciune sinceră, a celui descoperit în faţa lui Dumnezeu, a celui, încă, rob în carnea limitată: „Căci pe Tine Te laudă toate puterile cerului,/şi a Ta este slava, în vecie. Amin !” E o traducere de text biblic, simplu, etern.
Cartea se încheie cu un prolog, încheierea care denotă revenire lui Iisus, apocalipsa, descoperirea ultimă: Crezând şi totuşi nu. Căci, mai presus/De vorba noastră vană şi firavă,/Resimt Cuvântul răstignit în slavă/Şi-mpurpurat pe crucea lui Iisus./”
Efortul spiritual, bătălia omului cu sine, cu neştiinţa sa, cu limitarea sa, efortul de cunoaştere prin psalm, după modelul scribului din vechime, măsurat cu viaţa sa, este cuprins în această carte semnată de Eugen Dorcescu, eremitul prins în poemele sale, prin care a murit, a înviat şi s-a salvat de la uitare …
Volumul nu este unul comod, autorul a folosit teme, idei, cuvinte, imagini, trimiteri care au importanţă doar pentru cel iniţiat cu abisul, la limita dintre poet, teolog şi eremit, păşind peste marginea abisului, cu toate consecinţele.
Cititorul va trebui să-şi asume responsabilitatea cunoaşterii în momentul în care abordează volumul, pentru a înţelege discuţia această simplă, dar necesară şi de a accepta transformarea sa pe timpul discuţiei cu vecinul său, de partea cealaltă a abisului, Dumnezeu …

Constantin Stancu
August, 2009.

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: