Arhiva

Archive for 19 februarie 2010

DESPRE DANTE DE EUGEN EVU

19 februarie 2010 Lasă un comentariu

Eugen EVU

Convivio
sau o coborâre ad inferos

motto: Andiam che’la via lunga ne sospigne”….

dedicato per Angelo şi Giuseppe Manitta

Funcţie de incidenţă şi situare, inteligenţa – intuitivă – principiu ordonator cosmic, este pluri- dimensională, aşadar polisemantică…Aşa funcţionează deitatea.

Viaţa este abstractul ce iau trup în real – prin aceea că lumea ne este ( suntem) omul proiectat în spaţialitate- timp şi efectualitate. Creierul ne este aidoma unei oglinzi, aşa funcţionăm noi în fiinţă..
Viaţa ne este acest ceva ce redefinim mereu şi continuăm sau înterupem în atemporalitatea dintre „ de la, până la „, dintre cândva- undeva- spre altcândva- acolo. Aheronul cel „ pulsatoriu” rezonant este şi el în noi înşine.

Creativitatea- cu atât mai mult cea mentală, ne este binomică mimesis şi imitatio Dei. Sau viceversa. Reminiscenţă teandrică (?) ca Partedin: în Enuma Eliş şi epopeea lui Ghilgameş, avem izvorul sugerat că umanul ( actual, curent, ca specie)- conţine o treime de zeu, genetic zicând, aşadar o descendenţă separată, ( cu imuabilul procentual!) din Unul pancreator, ce presupune un cod genetic ( datum) şi o probabilitate de emancipare în zeu, prin fatum ( iubirea de propriu destin).

Particip la ceea ce cuget dar în aceasta nu sunt singur. Sunt interdimensional, ci nu pe o constantă ce stagnează , cum ar fi o memorie liniară, ( în univesr, remember, nu există linie dreaptă !) , sau aplatizată virtual. Sunt în mişcare circulară, cum timpul-spaţiul, sunt ciclic, reductiv la durata vieţii mele, deci sunt cumva captiv în Spirală. Fiinţa funcţionază spiralic, aşa e cosmosul rezonant minţii umane.

De regăsit suntem în cumpăna acestei vârste post- adamice, de 70 de ani activi despre care Dante scrie în Convivio, 35 de ani….Numeroşi geniali ai lumii ating vârful la 30-35 de ani. Vârsta christică ca dimensiune a omului ( şi fiu al omului). Dante numeşte acesata „ înălţimea maximă a arcului” în cronologia sau reductivă reproiectată în călătoria de dincolo ( Infernul). El este exact când înţelege vârsta umanului – speciei actuale de 70 de ani, definind-o ( idem Convivio) „ înălţimea maximă a arcului”…
Trilogia lui Dante conţine eroarea celor pe care i-a cercetat şi asimilat sublimând în opera sa, ca structură- cod, şi revelaţia clară, dar şi umbrele ; mă refer la Aristotel, Socrate, Platon…când Aristotel în cosmogonia sa este antropocentric şi terra- centric, iar ceilalţi sunt cum îi ştim prin „ ocheanul întors” al cunoaşterii de tip eladic, re-dimensionată în pantheonul latin şi trans- creştin.

Dante scria din infernul propriu, de aici proiecţiile sale cumva mereu actuale pentru omul care scrie şi azi: de reînţeles din Infernul ( paradigmă creştină ) este acel loc straniu numit Limb, unde damnaţii ar fi cei geniali în co- existenţă, actanţii civilizatori, eroii, învăţaţii, semi-zeii- idoli ai vremurilor lor. Alegând doar şase, Dante discriminează dar o face firesc empatic, se face ecou convivilor săi, prin extensie şi ai noştri….
Sintagma „ durere fără chin” („ aici, cum pricepui, din auzite/ vuia văzduhul nu de plâns hain/ ci doar de tânguiri neostoite/ iscate din durerea fără chin”( ( v.25-28, Inverno).
Cei din cercul Limbului – spaţiu intermediar între încă- zeitate şi om, nu simt chinuri fizice, ci numai morale, deoarece ei nu au nici o vină în afară de aceea de a nu fi crezut în Cristos”…Siajul dogmei cade cu umbra chiar pe construcţia schelei parabolei Infernale- ca parte a ..Comediei divine. O comedie care este suprema tragedie ! Ori e vorba de o divinitate căzută din condiţia ab- initio, aşadar Domnul( în limba română neolatină!) este Demonul, Daimonul, sau un Substitut al celui absolut, de tip Demiurgos, sau Genetician- înger căzut? „ Al cărturarilor părinte” ( Aristotel) este sfântul şi idolul gândirii danteşti şi reverenţa totală a discipolului e de admirat, nu denigrat, ceea ce nici eu nu fac.

Trilogosul dantesc este opus labrinthos, este o coborâre în Sine- ca Sinele Lumii, este submersiune prin regresiunea memoriei, ca un mod de stare autoindusă telepatic !; Călătoria este o etajare – perindare- reproiectare a cugetului uman, este un spectru al Trinităţii ( Teandros, Triada) ce de fapt e duală în uman! ( dualismul!), şi ca atare el, călătorul în trei dimensiuni, este una cu dimensiunea Condiţiei Infernale, a existenţei noastre „ pedepsite” post- Noe-zic: A trăi doar 70 de ani – în scrisa Vechiului Testament, după potopul biblic. O altă eroare a lui Dante. Empirismul superior al marelui geniu este de tip incredibil de modern, dar socratica sentinţă „ cunoaşte-te pe tine însuţi” este cheia cunoaşterii tridimensionale a Logosului. Atmosferic zicând, viziunea este una demonică, nicidecum divină.

Ce caută încă-omul şi geniul – spiritul superior manifest Alighieri Dante în lumea de dincolo? O caută pe Femeia pierdută, el este un alt Orfeu, ea alta- aceeaşi Euridice. Asta caută geniul destinat Limbului, unul omniprezent în chiar Existenţa-ne pur- infernală (sic,n): femeia pierdută, femeia răpită, poate Eva cea înşelată de Satan, dacă nu sedusă de entitatea altei dimensiuni, care îi ia omului adamic perechea pentru sine creată, din sine diferenţiată…platonic ( din androgin).

Dacă Dante ar fi fost femeie, el ar fi fost cel căutat de ea. Cherchez la femme, sau alternativa…
Părinţii cărturarilor danteşti nu aveau soluţia şi nici decendenţii lor din modernitate nu o vor avea, prin aceea că soluţia este în seifurile extra-murros, nu în memoria noastră ancestrală, nici cea dobândită.
Dacă Democrit- materialistul cu atomii săi, – ar călători dantesc, ar avea intuiţia lui Einstein de a decoda din Biblie ( şi nu numai), parabola micro- macro-cosmică, sau a legilor sale relativiste, şi ar gândi aşa:
„precum în Om, aşa şi în Atom. Nici Dante nu îl prinde în ecuaţia operrei sale în această posibilă „ cheie”.

Aristotelicul Ptolemeu, cel prin eroare admirat de poetul genial român Nichita Stănescu în antimetafizica lui, călătorind prin rătăcire, (…), este deasemeni în acel Limb al „ suferinţelor fără chin fizic, ci doar moral”- aşadar în condiţia cărturarilor dintotdeauna, însă păstrez rezerva motivaţiei danteşti, anume celei necredinţei- negăsirii lui Cristos pe calea revelaţiei.
Divina Comedie este opera spectrală a psihicului uman. Omul care scrie azi este instantaneu şi acutizat (!) în tripla condiţie trilogistică, Infernul Purgatoriul Paradisul.

Comedia divină a devenit comedia Umana.

Uluitor ce intuieşte Dante în stihul său, privitor la viteza faptului real, recte gândului- intelectului telepatic- cosmic, neputincioasă în vremea sa, faţă de cea a actului scriptic. „Nu pot să spun, de fiecare-n parte/ căci fapta-i iute, scrisu-n schimb greoi / şi-marnic mă-mboldeşte lunga carte”…
În Infernul ( implicit propriu şi al lumii lui), cel mai remarcabil este descris Limbul, zona cumva interferentă dintre divin şi divin- căzut-uman. „ „ din şase câţi eram ne-am rupt noi doi/şi, părăsind poiana cea senină/ în loc de vaer an ajuns apoi/ pe unde-n veci n-a strălucit lumină” ( v.148-151).

Camarazii de explorare în Inferul condiţiei „ de dincolo”, cu inerentul „ dincoace” al conştiinţei,
sunt şi marii săi convivi geniali arabi, Avincenna, geometrul, comentator idem al lui Aristotel, ultra- empatic analizat de Dante şi în Convivio, sau în De Monarhia. Interconexiunile gâdnriii celor şase invocaţi de v 148, sunt sinapsele „ codului Dante” în trilogia sa, sau Averoes.

Infernul dantesc este bidimensional, sus şi jos, în tăria gândirii şi scânteierile stelare ale visului, dar şi în subcortical, în undergraund-ul celebral reptilian. Relicvă şi relictă.
Dante însuşi scriind Divina Comedie, este nefericitul de tip Leopardian, de fapt, acolo unde „ n-a strălucit lumină- în afara Limbului cel „ fără chin fizic”, ci doar psihic- moral, al conştienţei.
O gândire transpusă în operă de un gigant, sau cel puţin prin misterul fiinţei însăşi, proiectând gigantesc vizionar condiţia lui homo cogitans, cea implacabilă, ca o stigmă a …Logosului în Aheron-ul …arhontic. Al arhaicei condiţii ontice, Arhet’ ip. Ci infernul absolut este scufundat în tenebre, doar el este …dincolo, fără dincoace de …

Din Jurnalul Fractaliei
Hunedoara, 27 Oct. 2009

Categorii:literature Etichete:

POEZIA DE DUMINICA

19 februarie 2010 Lasă un comentariu

ECCLESIASTUL – FRAGMENT –
VERSURI DE EUGEN DORCESCU DUPĂ CARTEA ECCLESIASTUL

În zilele nimicniciei mele
Văzut-am multe. Iată, un om drept
Punând, de tânăr, mâinile pe piept,
În timp ce altul, înrăit în rele,
Mânjit de fapte crude si misele,
Rămâne-n urma celui înţelept.
Nu fi-nţelept si drept peste măsură !
Vrei să dispari ? Dar nici nelegiuit
Si fără minte până la sfârsit.
De ce să mori, când Domnul se îndură
Să-ţi lase încă vreme de trăit ?
De una să te ţii. Si de cealaltă
Să nu te rupi. Căci cel care Îl teme
Pe Dumnezeu, în orice loc sau vreme,
Va izbândi, prin voia-I preaînaltă.
Înţelepciunea-i dă celui ce-o are
Puteri sporite si adăugate.
Nici zece luptători într-o cetate
Nu vor răzbi cu el să se măsoare.
Asa-i în veac făptura omenească :
Pe tot pământul n-o să afli una
Care să facă bine-ntotdeauna.
Si nici un drept să nu păcătuiască.
Tocmai de-aceea, nu lua aminte
La orice vorbă. N-o lua în seamă.
Ca nu cumva, în norul de cuvinte,
S-auzi pe sluga ta cum te blesteamă.
Căci mult prea bine inima ta stie
De câte ori tu însuţi, cel ce-ascultă,
Ai fost sedus de josnica insultă
Si-ai defăimat pe alţii, la furie.

Categorii:literature Etichete:

CATEVA POEME DE CONSTANTIN STANCU

19 februarie 2010 Lasă un comentariu

CÂND MĂGARUL SĂLBATIC VA VORBI

Nevoia de a sta zilnic de vorbă cu Dumnezeu,
dincolo de hărmălaia lumii,
oameni care se salută dar care nu se mai pot cunoaşte,
vezi, din farurile autovehiculului radiază
în acelaşi timp lumina şi întunericul …

Dincolo oamenii vorbesc,
dincolo, El tace …

Totul este aproape:
aproapele tău, copii, nevasta, ţara,
de aceea fii atent,
la miezul nopţii sau spre dimineaţă,
va cânta cocoşul, măgarul sălbatic va vorbi,
pietrele vor vorbi …

EROII DE FIECARE ZI

Aş vrea să vezi dincolo de cuvintele noastre
curgerea lină a vieţii,
picăturile de apă de pe podea
şi ceaşca pentru cafea
în care amestecăm liniştiţi istoria acestor vremuri,
pentru ca eternitatea să nu ne fie prea amară …

Discutăm despre lume şi despre noi,
aruncăm în arbori ultimele ştiri,
nici nu ştii cum ne pregătim capetele pentru ghilotină,
o ghilotină subţire,
aproape nevăzută,
din care mai picură sângele cald încă
a celor de dinaintea noastră ….

Locul de sub vremuri este pregătit …
INIMA SOLDATULUI

S-a spart zidul ce înconjura palatul,
a fost pus repede un soldat care să păzească golul acela prin care se putea vedea împăratul coborând treptele serii,

Soldatul avea şi el un gol în inimă,
a fost adus în grabă un sentiment şi s-a pus în pieptul tânărului,
a venit şi o pasăre şi s-a aşezat în golul din inima lui de soldat, între toate acestea era un loc liber prin care am zărit umbra lui Dumnezeu alungindu-se pe umerii mei, pe tâmpla mea …

METANOIA

Poate chiar acum
Cel Preaînalt
s-a hotărât să recreeze lumea,
de aceea nu mai găsesc în viaţa aceasta o zi din cele şapte obişnuite, îmi pun inima în clepsidră,
sunt atent la strada de unde apar trecătorii,
la vitrina care se năpârleşte fără nume,
un arbore merge pe jos ca un om,
râurile înconjoară cetatea, cu maluri de aur,
privesc la mările lumii,
de acolo va apare o fiinţă inteligentă, dispusă să înveţe modul cum se dau nume lucrurilor,
sau poate se va ivi Iona învăluit de trestii,
privesc şi cerul unde o pasăre atinge cu vârful aripilor fulgerul,

poate chiar acum
Cel Preaînalt
ia ceva din mine şi din vrăjmaşul meu amestecând totul şi
suflă peste noi veşnicia lui albastră
pentru ca ţărâna care suntem să se facă iarăşi om …

Şi nu vedem că apa este pentru mersul pe jos şi râul pentru locul în care se îngroapă fiinţele curgătoare
dintr-o lume în altă lume …

CLIPA

Un fulger în mâna sa dreaptă,
o umbră între roţile dinţate ale veşniciei,
timpul ne fu prins din ceas,
aşa cum se prinde cântecul păsării înainte de a se naşte…

Categorii:literature Etichete:

PESCUIT ÎN PRIMĂVARĂ – VAN GOGH

19 februarie 2010 Lasă un comentariu

Categorii:literature Etichete:

VALORI CREŞTINE – IISUS LEGISLATORUL SI EFECTELE CREDINŢEI ÎN VIAŢA TINERILOR

19 februarie 2010 Lasă un comentariu

RESTABILIREA CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE
Forţele spirituale tinere :
a-dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre “sus” – iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de “animal de pradă”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);
b- dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă( în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială –
în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste) – aşa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial ; tinerii artişti , savanţi şi exploratori – au deblocat Evul Mediu ( care alunecase în manierism factice) – spre Renaştere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…) – şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen “Piaţa Universităţii”-Bucureşti 1990 – revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate – ci folosite în mod loial, vizionar, curat – determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită “ameliorare socială”. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii – fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală, numită “bătrâneţe”, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de “tineret”. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice “cei bătrâni”-îmbătrâniţi – şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuţi”deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile – lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. “Bătrâneţea” şi “Tinereţea” se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt, în primul rând – categorii psiho-spirituale şi grade de atitudine volitivă ( în cazul celor ce vor să arate şi să fie “bătrâni”, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel – iar despre “tinerii” cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar, drept “tânără” – hyppies, rockers, rappers, punkers etc. – dar, în realitate, “îmbătrânită”prematur, fără finalitatea , neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna“tinereţe” autentică). “Le lipseşte educaţia” – spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi(fie şi ca atitudine şi nivel spiritual) şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…
Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacedoţii lui Hristos-Mântuitorul… – ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv, ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de „poliţie bisericească”…Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.
Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!
Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…)Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealată, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor, cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.
(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, atuncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului”.

***

Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: