Prima pagină > literature > UN BASM DE EUGEN DORCESCU

UN BASM DE EUGEN DORCESCU


TIPOPOHAMUL
Când au fost, toţi trei, în vacanţă la Predeal, Andrei şi cu
bunicul i-au cumpărat Octaviei un elefănţel din material plastic, un
elefănţel galben, drăguţ şi rotofei, pe care Octavia l-a primit cu
mare bucurie. Bunicul a cumpărat elefantul, fiindcă a aflat, de la
Andrei, că aduce noroc. Dar şi fiindcă, în fond, pachidermul
acesta, în aparenţă greoi şi dizgraţios, e plin de farmec şi de umor.
Fapt e că, mai târziu, când a călătorit el odată la Bucureşti, bunicul
i-a adus Octaviei un şir întreg de elefanţi albi (din ceramică), un şir
descrescător, cu un ultim component mititel-mititel.
Elefantul galben, pe care bunicul l-a plasat între frunzele
plantei de pe televizor („în junglă”), stă cu trompa în jos — e,
desigur, calm, placid, în repaus. Ceilalţi (introduşi în vitrina
bibliotecii) gonesc, iritaţi, cu trompele ridicate şi „strigă”. Motivul
exact al furiei lor nu-l vom putea afla niciodată, dar ni-l putem
închipui la nesfârşit. Şi, la urma urmei, asta contează. Cu atât mai
mult, cu cât e atât de plăcut să-i contempli! Şi pe cei din şirul
descrescător, şi pe cel din junglă. Ziua vine şi trece, lumina creşte
şi scade, soarele răsare şi apune, luna la fel, copiii cresc şi devin
oameni mari, într-un cuvânt toate se schimbă, numai elefănţeii
rămân aceiaşi. Ei nu îmbătrânesc.
Asemenea gânduri îi trec uneori prin minte bunicului, când stă
întins pe dormeză şi, punând cartea alături pe noptieră, obosit de
atâta citit, priveşte spre elefănţelul rătăcit în junglă. La fereastră se
aud vrăbii şi porumbei, din curte răzbat glasuri de copii, ceasul
măsoară meticulos timpul. Şi, tot gândindu-se, bunicul începe să
zâmbească. Iar în timp ce zâmbeşte, visând numai el ştie la ce, uşa
se deschide şi în încăpere intră, tiptil, Andrei şi Lizuca. Îşi
închipuie că bunicul a aţipit şi vor să-l sperie. Dar bunicul îşi
287
întoarce brusc privirea spre ei şi atunci copiii vociferează
dezamăgiţi.
— Ce faci aici? întreabă Andrei. Citeşti?
— Nu, mă uitam la elefantul acela din junglă, răspunde
bunicul. Şi mi-am amintit că Alina, când era mică, nu zicea
elefant, ci eletanf…
Copiii îl cercetează pe bunicul nedumeriţi şi neîncrezători. Nu
că n-ar şti cine e Alina (Alina e una din cele două fiice ale
bunicului; pe cealaltă o cheamă Dana). Ci fiindcă n-au ştiut până
acum că elefantul are şi alt nume…
— Cum adică eletanf? îndrăzneşte Lizuca, pufnind uşor în râs.
Ce e aia eletanf? Eu n-am auzit. O s-o întreb şi pe Raluca, sau pe
Roxana…
— Eletanf, adică tot elefant, încearcă să-i explice Andrei, care
e mai puţin realist. Îi zicea aşa ca să se joace…
— Nu, îl contrazise bunicul. Îi zicea aşa, deoarece, micuţă
fiind, se mai încurca rostind cuvintele. Căci cuvintele sunt făcute
din nişte bucăţele, numite silabe şi sunete, şi, uneori, când le dai
glas, poţi pune o bucăţică în locul alteia. De pildă, ea mai rostea şi
capaneluţă…
Tăcere. Uimire.
— Hm! izbucni Lizuca, în timp ce Andrei se străduia,
concentrat, să restabilească ordinea fragmentelor dizlocate. Ce-i
aia…
— Capaneluţă, o ajută bunicul.
— Ce-i aia capaneluţă?
Bunicul îi privi pe rând, încurajator.
— Nu ghiciţi?
— Nu, răspunseră ei într-un glas.
— Mă mir, nu e greu: canapeluţă!
— Aaaa! exclamară cei doi, fericiţi.
Începuse să le placă jocul acesta neobişnuit.
— Sau carvată, continuă bunicul.
— Cum? sări Andrei.
— Carvată.
288
Ochişorii băiatului scânteiară o clipă.
— Cravată adică, nu-i aşa?
— Da, confirmă bunicul. Şi adăugă: sau mâşuni…
— Mâşuni? întrebă Andrei, concentrându-se iarăşi. Deci
mânuşi, nu?
— Exact, zâmbi bunicul. După cum văd, aţi înţeles.
Şi vru să ia cartea de pe noptieră şi să-şi continue lectura.
Fiindcă bunicul are un obicei: în fiecare zi citeşte măcar zececincisprezece
pagini. Dar era prea târziu. Şi el o ştia prea bine.
— Mai spune, mai spune! îl îndemnă Lizuca, pe care jocul
începuse s-o pasioneze de-a binelea. Lasă cartea… Ce mai zicea
Alina?
— Ei, reluă bunicul. Avea ea multe cuvinte de-astea, întoarse
şi răsucite, căci, aşa cum v-am spus, atunci învăţa rostul lor şi mai
încurca ordinea segmentelor din care sunt alcătuite. Făcea adică
metateze…
— Ce? întrebă Lizuca neîncrezătoare.
— Metateze. Aşa se numesc inversările astea… Dar ele nu sunt
numai greşeli, încurcături. Uneori pot fi nume adevărate, mai
adevărate decât celelalte…
De data aceasta, tăcerea se prelungi cu mult mai mult decât
înainte. Zâmbetul amuzat şi bănuitor se ştersese de pe chipul
Lizucăi, iar ochişorii lui Andrei se umplură treptat de o ceaţă
uşoară, de umbra dulce, de tandra profunzime a reveriei.
— Cum adică? şopti el, strecurându-şi, mai întâi, pumnişorul
în palma bunicului, apropiindu-se apoi şi sprijinindu-şi capul pe
umărul lui. Era ca şi cum ar fi vrut ca tot ce urma a fi rostit să-i fie
transmis nu numai de vocea bunicului, ci de întreaga lui fiinţă.
Lizuca se cuibări şi ea, numaidecât, pe cealaltă parte, pornind,
dintr-o dată, să-şi sugă degeţelul.
— Cum adică sunt nume adevărate? reluă Andrei. Hai, spune!
— Foarte bine, zise bunicul, mângâindu-l pe creştet. Uitaţi-vă
şi voi şi gândiţi-vă, animalul acela de pe televizor e, într-adevăr,
un elefant?
289
Andrei nu răspunse, dar Lizuca scoase repede degetul din gură
şi izbucni în râs:
— Cum să fie? rosti ea. Elefantul e mare, l-am văzut eu la circ,
la menajerie. Dacă ăsta ar fi elefant, ar sparge televizorul. Şi pe
urmă, elefantul adevărat e gri, nu galben…
Bunicul o lăsă să-şi termine argumentaţia, iar Lizuca, după ce
isprăvi ce avea de spus, se uită la el cu un aer întrebător.
— Atunci, zise bunicul, dacă nu e un elefant adevărat, de ce-l
numim totuşi elefant?
Lizuca îl privi surprinsă, cu guriţa deschisă.
— Nu ştiu, mărturisi ea.
Şi, cum e orgolioasă, adăugă înciudată:
— Uite-aşa! Îi spunem elefant şi gata. Îi spunem elefant
fiindcă e o jucărie…
Andrei râse cu condescendenţă, dar se vedea că şi el era în
mare încurcătură.
— Aşadar, zise bunicul, nu este elefant adevărat, dar noi îl
numim totuşi elefant. Nu prea se potriveşte. Chiar dacă există o
asemănare între animalul acela mare pe care l-aţi văzut voi la
mejanerie şi jucăria de pe televizor…
— Unde l-am văzut? şopti Andrei.
— La mejanerie.
Copiii se priviră, încercând să rezolve împreună această nouă
metateză.
— Vrei să spui că la menajerie, nu? se repezi Lizuca.
— Mă rog, se poate şi aşa, admise bunicul. Dar să revenim la
elefantul nostru, căruia, deşi nu e un elefant sadea, noi ne
încăpăţânăm să-i zicem elefant. De ce nu-i spunem eletanf? Cine
ne opreşte? Acest obiect care seamănă cu elefantul, fără a fi
elefant, nu e neapărat o jucărie, ci o vietate care se numeşte e-letanf.
— Cred că e mai bine aşa, conchise Andrei, cu un ton ce se
voia matur şi preocupat. Ai dreptate. Şi Alina avea dreptate.
290
— Da, aprobă bunicul. Numai că Alina nu s-a gândit la toate
acestea, ci a zis de-a dreptul… şi eletanful, şi papalagul, şi
cocoleşul, şi pelinacul… şi leşenă.
— Cum, cum? săriră cei doi.
— Cum aţi auzit: şi elefantul, şi papagalul, şi cocoşelul, şi
pelicanul. Şi leneşă… despre o pisică.
Iar tăcere. Se distingea clar tic-tac-ul ceasornicului. Cadranul
lui sclipea ghiduş în penumbră. La un moment dat, în cadrul uşii se
ivi chipul copilăros al Octaviei.
— Vreţi câte un suc de mere? întrebă ea.
Cei trei, adânciţi în problema numelor, nu răspunseră şi
Octavia se duse în birou.
— Numele acestea, continuă bunicul, sunt nu numai pe potriva
celor ce le poartă, ci şi pe potriva celor ce le dau. Adică fiecare
dintre noi are un animal al său. Şi-l poate închipui, şi-l poate face
cum vrea el, nimic nu-l împiedică.
Andrei se ridică uşor şi-şi aţinti privirea în ochii bunicului.
— Nu crezi? întrebă acesta. Să ştii că aşa e. Din moment ce
poţi schimba locul părţilor în nume, înseamnă că şi cel care poartă
numele îşi poate modifica forma. Doar n-o să avem cu toţii în
minte acelaşi papagal, acelaşi elefant, acelaşi cocoşel, aceeaşi
cotăniţă…
— Aceeaşi ce? strigă Lizuca, jumătate amuzată, jumătate
iritată de avalanşa atâtor ciudăţenii.
— Cotăniţă.
— Ce-i aia cotăniţă?
— Tocăniţă, o linişti Andrei. Nu pricepi, continuă el, rostind
tare, răspicat: to-că-ni-ţă!
— Nu avem tocăniţă, răspunse de dincolo Octavia. Dacă vreţi,
vă dau nişte porumb fiert.
Copiii izbucniră în râs. Octavia înţelese că e vorba de cu totul
altceva şi se afundă iarăşi în studiile ei interminabile, închinate
rimei, ritmului, măsurii şi strofei.
— Cotăniţă! Hm! pufni Lizuca. Şi Alina asta! Schimba toate
cuvintele, ca şi când… Vezi ce rea e? Auzi: cotăniţă!
291
— Da, ce te miri? zise bunicul. E chiar foarte interesant.
Schimbi numele, se schimbă şi purtătorul. Sau invers. Ce, crezi că
un eletanf e neclintit, neschimbător, ca un elefant? Nuu! Nici
pomeneală. Câteodată poate avea, de pildă, ochii în vârful trompei,
sau şase picioare, ca gâzele, sau trei capete, câte unul pe laturi şi
cel de al treilea în faţă, la locul lui… De aceea e eletanf, ca să-l
aranjezi cum doreşti. Căci eletanful e mai viu în felul lui decât
elefantul.
Copiii tăceau îngânduraţi. Cele spuse de bunicul păreau a avea
adevărul lor, dar, pe de altă parte, prea semănau a joacă, a glumă.
Deşi, dacă judeci bine, cam aşa stăteau lucrurile. De câte ori nu
scoseseră ei braţele, capul, picioarele păpuşilor şi le remontaseră
de la una la cealaltă? De câte ori nu desfăcuseră celelalte jucării,
recompunându-le în cele mai fanteziste chipuri! Şi apoi, nu
demontaseră oare vechiul, splendidul gramofon, căutându-l pe
individul nevăzut, care cântă acolo înăuntru, fără a izbuti să-l
descopere?…
— Iată, se auzi glasul bunicului, de exemplu tipopohamul.
— Cine? întrebă Andrei, ridicându-şi din nou căpşorul de pe
pieptul bunicului.
Lizuca, vag plictisită de atâta lingvistică, moţăia sugându-şi de
zor degeţelul.
— Tipopohamul, răspunse bunicul, foarte calm. I se mai spune
şi hipopotam. Poate l-aţi văzut şi pe el la mejanerie… sau, mă rog,
la menajerie.
— Aaa! se lumină Andrei. De hipopotam am auzit.
Şi se lipi iarăşi de bunicul, ca în aşteptarea unei poveşti.
— De hipopotam ştiu, reluă el. Dar tipopohamul cine e?
— Da, da, murmură, ca un ecou, şi Lizuca. Cine e?
Bunicul făcu o mică pauză, în care se desluşi iarăşi pasul
ritmic al ceasului. Din birou răzbătea până la ei sunetul maşinii de
scris.
— Cine să fie? zise bunicul. Cine vreţi voi. Uite, am aici, în
cartea asta cu poze, un hipopotam. E un animal mare, greoi, iată-l!
Întinse braţul şi luă de pe noptieră un volum copertat, plin de
292
planşe colorate. Copiii se ridicară şi, apropiindu-şi capetele,
cercetară, în fugă, imaginea acelui mamifer, plasată în perspectiva
aburoasă a unor bălţi, a unor plante încâlcite şi a unor nori alburii.
— Acesta e hipopotamul, le arătă bunicul. Cât despre
tipopoham, el seamănă niţel cu hipopotamul, numai că poate fi
modificat după voie, vă aparţine, aveţi fiecare tipopohamul vostru.
— Bine, îi replică Andrei, plin dintr-o dată de însufleţire, dar,
dacă îi zicem amândoi tipopoham, până la urmă şi acesta ajunge să
fie cam acelaşi pentru amândoi, nu? Aşa cum e şi hipopotamul.
Deşi, adăugă el, scăzând brusc vocea, şi hipopotamii se
deosebesc… Off!
Şi îl privi pe bunicul cu nişte ochi clari, senini, în care aburul
nostalgiei se unea cu sclipirea jucăuşă a înţelegerii.
Bunicul îl trase spre sine şi îl sărută pe frunte. Apoi, imparţial,
o sărută şi pe Lizuca.
— Se poate şi aşa şi aşa, râse el. Important e că între nume şi
cel care-l poartă e o legătură foarte complicată şi foarte
interesantă. Şi că vorbele astea, pe care le rostim mereu, fără să ne
gândim prea mult la ele, au viaţa lor, plină de farmec. Ca şi
lucrurile, există şi nu există. Dar acum, haideţi, gata, ne-am
amuzat destul. Pentru azi ajunge. Duceţi-vă acasă, că s-a înserat
de-a binelea.
Copiii plecară. Ajunseră acasă, cinară şi se culcară. Fereastra
odăiţei lor, orientată spre sud-vest, lăsa să pătrundă din plin lumina
lunii roşcate de august. Jur-împrejurul celor două pătuţuri, jucăriile
dormeau şi ele. Toate dormeau duse. Şi eletanful, şi cocoleşlul, şi
papalagul, şi maiţumica, şi tefelonul, şi caramaua… Şi câte şi mai
câte. Nici faimosul tipopoham nu lipsea. Atâta doar că el nu era
prezent în mulţimea acestor jucării, ci în vis. Da, în vis. Căci şi
Lizuca şi Andrei îl visară în noaptea aceea. Semăna oarecum cu
rubedenia sa, hipopotamul, numai că avea ochii blânzi şi un pic
ironici, că îi creşteau brusc braţe, ori de câte ori dorea să mângâie
sau să îmbrăţişeze, că putea vorbi şi râde, că în preajma sa era
peisajul din curtea blocului…

Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: