Prima pagină > literature > SPIRIT SI LOGOS CARTEA SCRISA DE ADRIAN BOTEZ DEDICATĂ LUI EMINESCU – FRAGMENT „RĂZBUNAREA CUVINTELOR”

SPIRIT SI LOGOS CARTEA SCRISA DE ADRIAN BOTEZ DEDICATĂ LUI EMINESCU – FRAGMENT „RĂZBUNAREA CUVINTELOR”


I. Răzbunarea cuvintelor: supunerea Haosului
1. Revelaţia
Spiritul se revelează, ca-ntr-o explozie miraculoasă inanalizabilă. Efortul e ceea ce este obiectul revelaţiei: Hyperion zboară, pentru a se releva sieşi, fără cuvânt (cuvântul este Logos-ul rezultat pentru cei care nu pot fi de faţă la ritualul mistic, la misteriul revelării de sine). Atunci când Spiritul-Demiurg vorbeşte despre făcute, despre ce a însemnat efortul, în lupta cu haosul, pentru a da Logos-ul-înţelepciune, vorbeşte despre cuvântul – ca – Spirit – agresiv. Spiritul ca forţă de amprentare-supunere a haosului, transformându-l în rânduială-înţelepciune: “Cere-mi cuvântul meu dentâi / Să-ţi dau înţelepciune?”
Nici Dascălul (Maestrul, Ravvi) din Scrisoarea I nu vorbeşte, şi nici nu cugetă, că el este Demiurgul care revelează, de la Spirit la Spirit. Sunt imagini care plutesc în arhetipalitate, împărtăşiri în zona visării: astronomul (astrologul) este considerat Dascăl-Demiurg, el nu poate convinge prin cuvânt, căci el este făcătorul Marelui Plan al Spiritului, el revelează de la iniţiat la iniţiat; trebuie să-l “Vezi” (ocult), ascultarea e prea înceată şi stearpă, tocmai prin amânarea-senzaţie se pierde esenţa: privirea ochiului magic este, doar ea, revelatorie: I-106 “Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos / Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă / Că epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă. / Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă / De simţeam ca Galilei, că comedia se mişcă”.
Este un subtil joc al în-depărtării şi apropierii de esenţă-Spirit: privirea-vedere a neiniţiatului (care, însă, vrea, este sortit iniţierii) trebuie să treacă prin stadiul moarte-iniţiatică (căpăţâna-hârcă, acea hârcă pe care o deplânge şi în care se recunoaşte, esenţial, Hamlet-Yorick): sferele-lumii (mărgelele) de pe axul-Arbore Cosmic al Sorţii (Aţa) se transformă în saltul-Rotire (Morişca) prin care comedia (structurile Māyā, parodiind Edenul), se mişcă, adică transcend: comedia, prin iniţiere, redevine Eden: “Vedeau [abia acum este vederea magică, revelatorie] valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti” – şi Frumuseţea Eternă în mijlocul Edenului, cu ochii albaştri – ca şi aceea din poemul Odin şi Poetul I-246 “Ochii-i albaştri luminau ca stele”.
El-Spiritul învaţă, dar nimeni nu-l aude spunând, zicând, grăind. Învăţătura lui este pur iniţiatică. Este însuşi Logos-ul-Spirit de la Început, este impulsul iniţial, care-i transformă pe toţi iniţiaţii rezonatori la învăţătură, în Puncte de Mişcare, aidoma punctului de mişcare – astronom (astrolog). Totul se petrece în căpăţână (scena sterilă a comediei, dar şi intersecţie a determinărilor iniţierii), în zona nucleului amprentării: amprentarea nu se mai face, căci căpăţâna se transfigurează în punct de mişcare – morişcă cosmică a lumilor, regresive spre Eden.
Pentru a pune întrebarea, suprema criză, înainte de a părăsi lumea, pentru a se întoarce, dincolo de iluzie, spre mit – Spiritul intuieşte: “Panorama deşertăciunilor”: este somnul care, vehicul fiind, duce la visare.
E drept, materia de amprentare a Spiritului (activ), cugetarea-gândire, există şi ea: I-248 “Ascultând cu adâncime … glasul gândurilor mele, / Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc …” În rest, gândurile se prefac în icoanele visării, în arhetipuri – semne, care trebuie folosite ca materie primă pentru răspunsul la întrebare. De fapt, zădărnicie nu e visarea, zădărnicie este aşteptarea unui răspuns: răspunsul este tocmai tot ceea ce a visat. Visarea-Revelaţie este, totdeauna, răspunsul Spiritului către sine. Tot aşa cum cântecul (şi stihul, ritmul sacru) este răspunsul la toate cuvintele (desprinse din Spirit-Logos Sacru) pentru facere de lumi-iluzii, răspunsul la toate vorbele, ca “inflaţii” ale Cuvântului-Demiurg.
Chiar dascălii care pornesc de la amprentă, pe drumul înapoi spre Spirit (dinspre cadavru, dinspre petecele lucrurilor), spre a unifica – cu conştiinţa insului (persoanei) – Spirit, care se desprinde din Spiritul liber, ca expresie pentru autocunoaştere (căci însumi a dat ins), nu pentru exhibiţie: de aceea, spusa acestor reunificatori spirituali, a acestor căutători de încheieturi mistice ale firii-Spirit, este, în primul rând, ritm sacru de reintegrare, neţinând cont de semantica individuală, de irosit şi falsificat, a verbelor, ci de semantica categorială a cuvântului. De aceea, şi apelul la limba moartă, dar având pretenţii, dar şi puteri magice reale, adânci, de unificare spirituală-latina: “izvor de horum-horum, / Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum”. Izvorul este insul (acesta-aceasta, al acestora), încheietura spre / dinspre sine. Clipoceala lor este semnul iniţierii către visare, iar banul nu este numit pretenţios, ci este asociat cu vâna atotnăscătoare, piatra filozofală, aurul spiritual. Dascălul nu câştigă pentru sine, ci pentru ins, pentru încheietura de re-legătură cu Spiritul. Vorbirea lui este izvor, murmurul lui este ritmarea sacră spre izvorul-Spirit. Logos-ul lor este situare-vâslire înapoi spre Eden, spre matca-Spirit.
2. Cugetarea – este amprenta fierbinte ca şi gândirea*, care este, însă, o întârziere faţă de cugetare, după ce s-a răcit “sigiliul” Spiritului, aplicat haosului.
Cugetarea este tăcerea cuvântului, pentru a lăsa să geamă înăbuşit chinul “sigilării” cu formă ideală, din partea Spiritului, activ, agresiv: “Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinţi” (I-29), este o secţiune primară a Spiritului (vălul-Māyā, al formelor, este încă supus pericolului retragerii în originaritatea privirii magice-fierbinţi), este gândul în forma lui primitivă, plin încă de zgura (iniţiatică, ocultă) a patimii agresiv-expresive a Spiritului (trecut, astfel, în Logos). “Când la ziua cea de mâine abia cuget – un sărac” – evident, cugetarea este doar plănuirea, imaginarea, a imaginii intens-inertă: haosul abia a primit şocul fierbinte al amprentării cu ideea-de-formă, cu imagine, cu sens. Cugetarea este inerţie, cugetările se mişcă greu, sau, pur şi simplu, (se) reflectă în ele înseşi, mistuindu-şi durerea şi minunea apariţiei, naşterii în/din haos. Gândurile sunt mai mobile: “Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci” (I-100) – iată schiţată mişcarea, Logos-ul s-a “răcit” (este mai stăpân pe aplicarea funcţiei sale expresiv-formale) şi prinde viaţă, adică nu mai relevă inerţia şocată de punctul de mişcare, ci se organizează în lume – gânduri (ca forme cu un grad sporit de relevanţă, adică se desprind de stadiul proiect-ideal).
“Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” (Scrisoare I, I-102): gândul devine vehiculul activ al Fiinţei, amprentată de Spirit şi setoasă de a se mişca cât mai vast şi mai ferm, mai creator, în lumea-amprentare.
Gândurile pot stagna într-o densificare numită noaptea gândurilor mele: stagnarea este neliniştitoare, pentru că natura gândurilor este dinamică, ele urmând cât mai fidel natura şi dorinţa Spiritului, de a se exprima, în vastitate.
Cugetarea deschide şi închide lumea: gândul o exprimă dinamic, o ordonează (“stol de gânduri aspre”), “Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur”: “a fi pe gânduri, a sta pe gânduri” înseamnă a te afla într-un repaus clocotitor, căci suportul gânduri este o stare de efervescenţă expresivă prin excelenţă. Gândul, astfel, poate să se substituie sorţii: “Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur” (Melancolie, I-58). Gândul poate fi receptacul etern al Revelaţiei, dar aceasta tocmai pentru a transforma energia primitivă în Logos Sacru: “Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează”. Cuvântul-Logos Sacru devine o înşiruire, stare de structurare a amprentelor: (I-106). “Atunci, lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă” (de fapt, o stare de concurenţă şi de excludere reciprocă a seriilor de voinţe expresive-amprentări: voinţa-plan cu un grad de originaritate superior, deci încărcată superior şi din punct de vedere sacral, este la concurenţă cu palierul expresiv inferior, cu starea de voinţă formală avansată).
3. Cuvântul este desprindere-facere, Logos dinamic, care este mai mult şi, totodată, mai puţin decât gândul: e mai puţin, pentru că poate fi împărtăşit neiniţiaţilor şi, deci, diminuat energetico-sacral – e mai mult, pentru că ordonează, reîntorcând la nemişcarea hieratică, atunci când este produs-amprentat spiritual asupra iniţiaţilor. Poate fi reţinut, în tăcere, silit la potenţialitate măreaţă, prin autonegare. Este o lume înstrăinată de fiinţa-amprentă, autonomizată într-o formă energetică, în chip de schemă-plan, plănuire eternă: “Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune”. “Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” (este căutat înafara fiinţei, ca rod direct al revelaţiei, conţinând, în esenţă, lumea re-mitizată, Logos-ul-Mythos. Cuvântul are forţa înspăimântătoare, a sacrului-Logos-Eros, unificator: [I-116] “Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!” (răzbate spaima de originaritatea cuvântului re-sacralizat prin Eros, spaima de întoarcere, trecând prin labirintul terorizant-izbăvitor al iniţierii, la Demiurg).
Dar cuvântul poate fi şi desemantizat, atunci când cei ce-l folosesc sunt goi, degeneraţi: “Să te laude-n cuvinte”. Sau : I-64 “Numai ochiul e vorbareţ” – adică e înşelător, trădează tăcerea demiurgică: vorba-vorbire, care trădează tăcerea demiurgică, este echivalentul Logos-ului desfrânat, nestatornicit în Adevăr-neconvertit, deci, la Adevărul-Eros (esenţa originară a Creaţiei).
Mai uşuratică este vorba (vorbareţ = prăpădeşte cuvântul în vorbă, iroseşte energia mitică a Logos-ului sacru) : I-120 “Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el”, sau “Vorbele iubirii moarte / Vinovate-mi stau în faţă, / Dovedite de minciună / Cer să sting a lor viaţă …” sau “Vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă” (I-113-114).
O singură dată, ipostaza de Logos tradiţional-originar: “Atât de simplu, după vorbă, după port” – dar vorba e abia potenţialitate, viitoare manifestare, încă neînceput cuvânt, ca desprindere de lume.
Alteori se umple cuvântul de energii extravertite, calcinând pe cel ce-l foloseşte (vorbele pot fi şi mărgăritare – nuclee esenţiale: “Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând” (I-283)): “Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc” – Eros-ul transformă buzele – rostitoare de cuvânt, în cuptorul alchimic al transmutării-transgresării în focul sacral (piatra filozofală).
Sensul re-mitologizat, de Logos re-sacralizat, îl are graiul, ca acţiune veche, permanentizată pe sub istorie, pe sub şi pe deasupra manifestărilor fenomenale, solidificându-se şi structurând Logos-ul sacru al poveştii-basm-Mythos: “Cu glas adânc, cu graiul de Sibile” (Veneţia, I-149).
“De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către tine” (adică folosesc Logos-ul, înşiruirea miturilor – punţi de refacere a structurilor arhetipale, prin vale, între El-Ea, Soare-Lună, pentru a reface ciclicitatea cosmică).
Cuvântul, vorba, graiul, spunerea, zicerea sunt însoţite de energii-nimburi, căci Logos-ul trebuie să se înfăţişeze ca şi Dumnezeu, într-un halou energetic, care să-l apropie, să-l facă credibil prin amânarea şocului expresiv în expresie întinsă, dilatată, prelungită, – tocmai pentru a impregna toate formele amprentate în haos: ei şoptesc, ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc, ea şopteşte blând din gură, cuvântul-rugăciune (I-63: “ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă), “parc-ai vrea a-mi spune ceva … apoi suspini” – (I-85), “oftând din greu suspină” (I-124).
Logos-ul se împlineşte sau este chiar substituit de aceste halouri energetice (în Departe sunt de tine, Logos-ul este ne-exprimat, ne-extravertit, şi totuşi, suspinul îl înlocuieşte, funcţionând ca Logos sintetic, prin şi peste segmentalitatea verbelor) Logosul-Eros – este cel mai completat şi, uneori, substituit de halouri. Eros-ul vine cu cea mai mare cantitate de energie spirituală, demiurgică şi luciferică, pentru a amprenta lumea-visare, pentru a remitiza lumea. Surplusul energetic al Logos-ului-Eros provine din conjugarea energiei active amprentate de Spirit, ca energie pasivă, luciferică, a haosului: cele două modalităţi energetice ale Logos-ului, fixează în visare-Logos-Mythos.

Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: